cuvintele care mă împiedică să te văd nu au culoare
ele se transformă pe rând în piatră
în căutarea unui luciu potrivit cu măsura
palmelor ce-mi acoperă ochii
undeva în mine cineva îți leagă tălpile
cu sfoara împletită a oamenilor săraci cu duhul
rămași ca într-un cuib împotriva voinței mele
după sfârșitul marelui război
mi-a mai rămas un singur vers
de scrijelit pe toiag nelustruit
din care soarele să răsară golit de cifre și timp
în căutarea prințesei captive
flautul regelui negru doar umbra acelei mângâieri
ce împinge timpul printre bețișoare de santal
vei renaște din adâncimile sticloase
cu o carte pe genunchi și eu
voi fi acolo pregătit să îți pictez
surâsul pierdut