respirând pe o rădăcină a copacului acesta
doar ocoliș către alcătuirea simțurilor setea
poartă în sine până la rătăcire îmi șoptești
cum lumea întreagă a fost strânsă în câteva cuvinte
port în mine legenda înmiresmată a remodelării
cu tine să mă scufund odată într-o silabă
râvnită apoi
închid în sufletul meu aripile și nimic nu mai arde
nimic nu mai străjuie drumul
cuvântului vechi
mă legăn în copilărie aplecându-mă
peste umerii tăi îngânat
de vinul searbăd tremură gând
frigul e vietatea ce trăiește preț de o răsuflare
dezvelind formei nevoia de exercițiu
îmi spui ascultă fluviul sprijinit
pe rădăcina copacului
deasupra căreia furnicile își trec lung șirul
topite neliniștea și căutările pre limba păsărilor
ispitesc semnul să se lase înghițit
cât să nu orbesc iarăși
doar pentru că mi-e teamă să mă las
iubit în lumea de cristal