agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6332 .



Despre Dumnezeu și om
personale [ ]
din jurnalul ultimilor ani

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lev_Nicolaievici_Tolstoi_(1828-1910 ]

2009-04-27  |     |  Înscris în bibliotecă de serban georgescu






Fragment din prefață:

“Volumul conține fragmente mai puțin cunoscute din jurnalul lui Lev Tolstoi din ultimii săi ani despre viață și moarte, credință și morală, bine și rău. Însemnările din această perioadă au fost considerate de către scriitor mult mai importante decât toate celelalte opere ale sale”










1907

Da, nu Rusia trebuie salvată, ci ceea ce este de milioane și milioane de ori mai scump decât închipuita existență a Rusiei: sufletul nostru (14 ianuarie)

Gândim și spunem: de ce Dumnezeu nu ne-a spus voia Sa prin cuvinte – dar uităm că prin cuvinte, întotdeauna imprecise, neclare, mereu incomplete, vorbesc în imperfecțiunea lor numai oamenii; Dumnezeu are alt limbaj, alt mijloc de a transmite Adevărul: prin faptul că ne face conștienți de natura Lui (13 februarie)

...Trăim aici viața noastră separată și viața unei alte ființe, mult mai cuprinzătoare, care include ființările noastre separate, așa cum corpul nostru include toate celulele separate care îl alcătuiesc. (...) moartea este doar un transfer al conștiinței dintr-o persoană separată într-o ființă mai cuprinzătoare, care include persoanele separate. Și asta probabil fiindcă întreaga viață omenească este numai sporirea continuă a conștiinței (13 februarie)

Eliberarea poporului, Constituția, feluritele libertăți, măreția statului, patriotismul, cea mai bună rânduială socială, toate sunt numai poleieli sub care se ascund invidia, iubirea de putere, ambiția, orgoliul, trândăvia, disperarea. Urmările acestor bune intenții sunt lupta împotriva tuturor, ura în locul iubirii și o decădere tot mai mare a moravurilor (13 februarie)

Una din cele mai nefaste rătăciri ale celor ce vor să-și îmbunătățească viața e părerea că există o ordine, o rânduire socială în care oamenilor le poate fi mai bine decât în oricare alta. Lupta cronică a partidelor, păturilor sociale care formează aparența ordinii, toate astea sunt doar amăgiri care aduc cu ele un nou rău, fiindcă îi distrag pe oameni de la singura preocupare ce ar duce la o mai bună rânduială socială: lucrul omului asupra lui însuși. (13 februarie)

E tot mai limpede pentru mine nebunia și mai ales vinovăția, mârșăvia activității politice, fățărnicia acestei activități. (17 martie)

Eu, spiritul, nu vreau să fiu în trup; prin urmare nu mă aflu în trup prin voia mea, ci printr-o voie superioară. (17 martie)

Dacă într-o dispută observi că omul își apără condiția exterioară, întrerupe imediat discuția (17 martie)

Faptul că adevărata viață e în afara timpului e demonstrat cel mai limpede prin aceea că ea există doar în prezent, care e totdeauna atemporal. (17 martie)

Numai bătrânii și copiii trăiesc adevărata viață, liberi de poftele sexuale. Restul sunt doar o fabrică de perpetuare a animalelor. De aceea desfrâul bătrânilor și copiilor e respingător. Și oamenii își închipuie că toată poezia stă în viața sexuală. Adevărata poezie e întotdeauna în afara ei. (17 martie)

Ekklesia, ca adunare a aleșilor este primul păcat, încălcarea învățăturii lui Hristos despre frăția universală (17 martie)

Toate revoluțiile sunt dăunătoare și zadarnice pentru că militanții lor sunt conduși numai de egoism. Doar lucrarea în folosul lui Dumnezeu poate schimba orânduirea deja stabilită (17 martie)

Iepurii se înmulțesc și se luptă, dar oamenii se desăvârșesc și de aceea nu au nevoie de luptă. (5 aprilie)

Cei care trăiesc adevărata viață sunt mai ales copiii, când pășesc în viață și nu știu încă nimic despre timp. Ei vor mereu ca nimic să nu se schimbe. Cu cât înaintează în viață, cu atât se supun mai mult iluziei timpului. Spre bătrânețe iluzia asta slăbește, timpul pare că trece mai repede și, în sfârșit, bătrânii pășesc tot mai mult în viața atemporală. Așadar mai ales copiii și bătrânii trăiesc adevărata viață. Oamenii care trăiesc pentru viața sexuală mai degrabă pregătesc materialul vieții adevărate decât o trăiesc ei înșiși. (30 aprilie)

Fiecare om are ceva superior la care ajunge, concepția sa despre lume, în numele căreia trăiește. El singur își făurește concepția despre lume. Și orice om e capabil să recepteze doar ce corespunde concepției sale. Tot ce nu corespunde, oricât de limpede ar înțelege ceva rostit sau scris, trece prin el fără să lase nici o urmă. (30 aprilie)

Egoismul personal e un rău mic, egoismul familial este mai mare, egoismul partidului e și mai mare, egoismul statului este cel mai cumplit. (30 aprilie)

Ce e cel mai rău la medicină este că stă în calea solemnității liniștite a procesului morții. (9 iunie)

Cei siguri pe ei, care tocmai de aceea sunt oameni de nimic, se impun mereu în fața celor modești și care de aceea sunt demni, deștepți, morali, tocmai fiindcă omul modest, judecând după sine, nu-și poate închipui cum omul rău s-ar putea respecta într-atât și ar vorbi cu atâta încredere în sine despre ce nu cunoaște. (16 iunie)

Moralitatea înseamnă doar atât: să te înțelegi pe tine însuți ca manifestare a lui Dumnezeu – ca fiu sau chiar ca rob al Lui; prin urmare să înțelegi sensul vieții tale în împliniea voinței Lui. Imoralitatea înseamnă să te înțelegi ca slugă a persoanei tale, a familiei tale, a patriei, a rasei tale sau a omenirii (20 iunie)

Când te întâlnești cu orice om trebuie să ții minte că înaintea ta se află Dumnezeu. Iată când și unde se află adevărata rugăciune. La intrarea în bisercică stau cerșetorii, iar noi trecem repede pe lângă ei spre icoane, spre cuvinte, spre slujbă... (20 iulie)

Adevărata franchețe o pot avea numai oamenii care trăiesc înaintea lui Dumnezeu. Oamenii care trăiesc înaintea oamenilor au umblat și vor umbla mereu cu tertipuri. (8 august)

Libertatea voinței în starea corporală aproape nu există: te-ai ars – sari într-o parte, n-ai dormit două zile – te ia somnul. Libertatea alegerii faptelor e deja mai mare: să merg sau să nu merg? Libertatea alegerii gândului e și mai mare, aproape totală (8 august)

Trăim vremuri cumplite. Cumplite nu sunt furturile, asasinatele execuțiile. Ce sunt furturile? Transferuri de proprietate de la unii oameni la alții. Asta a fost și va fi și nu e nimic grav în asta. Ce sunt execuțiile, asasinatele? Sunt treceri ale oamenilor de la viață la moarte. Acestea au fost, sunt și vor fi și nu e nimic grav nici în asta. Cumplite nu sunt furturile și asasinatele , ci SENTIMENTELE acelor oameni care fură și ucid, mizeria pe care o poartă în inimă atunci când fură și ucid. (7 septembrie)

Pare imposibil să iubești un om rău. Chiar este imposibil. Dar trebuie să iubim și putem iubi nu persoana ci pe Dumnezeu cel înăbușit, strivit în acel om, și să-l ajutăm să se elibereze. Și asta e cu putință și ne va aduce bucurie. (15 septembrie)

Omul s-a încurcat atât de tare încât orice ar face e rău, ca răscrucea din povestea cu voinicul. Pare să n-aibă nicio ieșire, și oriîncotro se va duce va fi rău. Numai dacă va primi iluminarea lăuntrică va înțelege că nu trebuie să aleagă nimic, ci doar să-l recunoască pe Dumnezeu în sine și să se dăruiască Lui, adică să se dăruiască iubirii. Și atunci nu mai trebuie să alegi nimic. Mergi pe ce cale vrei, toate sunt bune. (15 septembrie)

De ce oamenii inculți sunt mai înțelepți decât savanții? Pentru că în conștiința lor este intactă ordinea firească și înțeleaptă a importanței obiectelor, întrebărilor. Falsa știință aduce cu sine perturbări. (26 septembrie)

Nevoia e mai folositoare familiei decât luxul. (26 septembrie)

Educația pe care o dăm noi oamenilor seamănă cu cultivarea unor fructe (mere și altele) în care aproape totul e numai învelișul (gustos) al seminței. Iar sămânța, dacă se poate, să nu mai existe deloc. A-i educa pe oameni astfel încât sufletul să fie cât mai mic cu putință, încât să existe numai trupul dacă s-ar putea... (26 septembrie)

Sunt perioade în care nu am conștiința de sine, dar și atunci știu ce sunt. Ce este însă acel lucru despre care știu că este, deși nu am conștiința lui? Este divinul, Dumnezeu din mine. (10 octombrie)

Se spune, și spun și eu, că tiparul n-a contribuit la binele oamenilor. Dar este prea puțin spus. Nimic din ce a sporit posibilitatea interacțiunii oamenilor: căile ferate, telegraful, telefoanele, vapoarele, tunurile, toate dispozitivele militare, explozibilele și tot ce se numește „cultură”, nimic nu a contribuit la binele oamenilor, ci dimpotrivă. Nici nu putea fi altfel pentru oameni, care în majoritate trăiesc o viață lipsită de religie, o viață imorală. Dacă majoritatea e imorală, atunci mijloacele de influență vor contribui, evident, numai la răspândirea răului, a imoralității. Mijloacele de influență ale culturii pot fi binefăcătoare numai atunci când majoritatea, fie ea chiar simplă, e religioasă și morală. E de dorit ca relația dintre morală și cultură să fie așa încât cultura să evolueze simultan ȘI PUÞIN ÎN URMA moralei. Când cultura o ia înainte, așa cum se întâmplă în zilele noastre, e o mare nenorocire. Poate să fie o nenorocire temporară, și cred că așa e. Ar trebui ca urmarea înălțării culturii deasupra moralei să producă suferințe temporare. Rămânerea în urmă a moralei va aduce cu sine suferințe, care vor avea ca efect blocarea culturii, mișcarea moralei se va accelera, iar echilibrul moral va fi restabilit. (12 octombrie)

Neîmpotrivirea la rău prin violență nu e poruncă, ci lege limpede a vieții, inteligibilă pentru fiecare om și pentru toată omenirea, ba chiar pentru tot ce e viu. Această lege se împlinește fără încetare. Lupii degenerează, iepurii se înmulțesc. Legea asta, ca orice lege, e un ideal către care tinde de la sine tot ce e viu și către care trebuie să tindă orice om. Legea asta pare incorectă numai când e reprezentată ca o cerință de realizare completă, iar nu (așa cum trebuie înțeleasă) ca o tendință dintotdeauna, neîncetată, inconștientă și conștientă spre realizarea ei... Nicolae cu Stolâpin și revoluționarii, distrugându-se pe sine, ei care sunt dușmanii neîmpotrivirii, contribuie inconștient la împlinirea legii. (26 octombrie)

E ciudat că sunt nevoit să tac lângă oamenii care trăiesc alături de mine și vorbesc numai cu cei care sunt departe de mine în timp și spațiu, care mă vor auzi. (26 octombrie)

Problema nu e ca toți să fie egali, ci ca toți să se iubească. Poți fi bogat și să-i iubești pe cei săraci, și să fii la fel de sărac ca toți ceilalți și totuși să-i urăști pe toți. (8 noiembrie)

... Dumnezeu – acel început al nonspațialității și atemporalității care e în mine. (8 noiembrie)

Creștinismul lui Constantin, adoptat de popoare, e aidoma semnării de către un om neatent a unui contract în care cerințele celeilalte părți sunt ascunse prin formulări iscusite, astfel încât se vede numai ce e avantajos. Și a rezultat ceea ce s-ar putea numi „ai intrat în horă, trebuie să joci”. (22 noiembrie)

Omul e un vas cu două orificii: prin primul intră iubirea (de la Dumnezeu), iar din celălalt emană viața (ca la ceainic). Tot ce i se cere omului este să mențină curate, spre binele său, ambele orificii. Unul e mai mare, prin el intră iubirea de la Dumnezeu. Trebuie ținut în curățenie prin eliberarea de patimile egoiste. Curățenia celui de-al doilea orificiu, din care emană viața, depinde de eliberarea, înlăturarea a tot ce împiedică iubirea față de oameni: iritabilitatea, trufia, lăcomia. (22 noiembrie)

Da, trândăvia este mama tuturor viciilor, mai ales a celor mentale, a raționamentelor false: politica, știința, teologia. (22 noiembrie)

La început pare ciudat că omul care săvârșește ceva rău devine și mai rău. S-ar părea că ar trebui să se potolească, a făcut ce-a vrut. Dar se întâmplă așa deoarece conștiința, cugetul îl mustră și trebuie să se justifice, dacă nu în fața altora, atunci față de sine însuși, iar pentru a se justifica săvârșește o nouă răutate... with a vengeance (cu înverșunare – nota trad.) (29 noiembrie)

E timpul ca omul să-și cunoască valoarea. Ce uimitor, conștiința spiritualității sale îi oferă omului conștiința supremă a demnității sale și, în același timp, smerenia cea mai joasă. Conștiința demnității, care nu înseamnă mărire de sine sau trufie, dar are cerințe mai înalte decât trufia, și smerenia, care nu înseamnă supunere față de om, dar îl coboară pe om mult mai jos. (16 decembrie)

Cineva mi-ar putea spune „Dar cum să nu rânduiești viața, cum să nu susții orânduirea existentă, să nu te preocupe aceste rânduieli, altminteri piere totul”. Însă și așa a pierit demult totul și se mai menține doar prin faptul că distruge în continuare. Ca un om ruinat, plin de datorii, care nu poate să nu sporească datoriile pe care le are pentru a continua singurul mod de viață pe care-l cunoaște. (16 decembrie)

E copleșitoare pervertirea gândirii oamenilor învățați și păstrarea ei intactă la cei neinstruiți. Cauza este negarea sufletului de către învățați și recunoașterea lui de către cei neinstruiți. (16 decembrie)

Liber poate fi numai omul care îndură violența, nicidecum cel care o săvârșește. (16 decembrie)

Activitatea vieții se manifestă prin iubire. Omul nu poate spori iubirea din sine, pentru că iubirea este esența vieții înseși. Omul poate numai să distrugă piedicile din calea manifestării iubirii. În asta constă viața omului, iar eforturile lui trebuie îndreptate în această direcție. (30 decembrie)

1908

Omul e totul și nimic, iar el crede că e ceva. Asta e greșeala, păcatul. De aici prejudecata personalității. (1 ianuarie)

Pentru prima oară am avut conștiința spiritualității mele, cu o limpezime neobișnuită și proaspătă. Nu mi-e bine, simt slăbiciunea trupului și-mi închipui atât de simplu, de clar, de ușor eliberarea de trup, nu moartea, ci eliberarea de trup. Atât de limpede a devenit faptul că adevăratul „eu” e indestructibil, că numai el, „eul”, există cu adevărat, iar dacă există nu poate fi distrus, în timp ce trupul nu există cu adevărat. Și totul a devenit fermitate, bucurie! Fragilitatea, iluzoriul trupului, care doar pare a fi, au devenit atât de limpezi.
Oare această nouă stare sufletească e un pas spre eliberare? Cred că da, pentru că l-am chemat pe Ivan și am simțit ceva plin de bucurie, de apropiere, în conversația cu el. Să dea Dumnezeu, să dea Dumnezeu. De parcă am simțit eliberarea acelui unic lucru: IUBIREA.
Ah, de-ar rămâne așa până la moarte și de s-ar transmite oamenilor, fraților mei! (1 ianuarie)

Orânduirea statală nu se va schimba până când oamenii nu vor fi gata mai degrabă să moară decât să participe la violență prin plata birurilor, cătănie și acceptarea legitimității puterii. (1 ianuarie)

Dacă sensul vieții e desăvârșirea, atunci e limpede că asta nu înseamnă desăvârșirea sufletului (el este divin, deci desăvârșit), ci numai distrugerea a tot ce împiedică manifestarea vieții, distrugerea păcatelor. (1 ianuarie)

Rugăciunea care cere, chiar dacă Dumnezeu ar fi personal, e lipsită de sens, fiindcă toate lucrurile de care avem nevoie ni s-au dat. (13 ianuarie)

Nu împrumuta de la alții răspunsuri la întrebări până când întrebările nu se ivesc în tine însuți. (13 ianuarie)

Încălcarea legii creștine a neîmpotrivirii e sursa tuturor nenorocirilor din lumea creștină. Asta fiindcă, fără legea neîmpotrivirii, creștinismul nu mai e religie, ci doar un SIMULACRU GROSOLAN de religie (iar oamenii nu pot trăi și n-au trăit niciodată fără religie). Acest simulacru de religie, cu icoane, împărtășanie, botez, preoți, e cel mai grosolan și, în plus, poate fi distrus din interior chiar de Evanghelia pe care o recunoaște. (13 ianuarie)

Oamenii tot stau în fața unei poveri uriașe pe care trebuie să o ridice. Fiecare ține în mâini o pârghie pentru ridicarea ei. Și iată, în loc să apese pe pârghie din toate puterile ca să ridice povara, oamenii aruncă pârghia, sar pe povară, sporindu-i astfel greutatea, și stând acolo, pe ea, se agață cu mâinile de ea încercând să o ridice. (13 ianuarie)

Ghicitul și rugăciunea care cere sunt același lucru. (13 ianuarie)

Nu e nimic mai rău decât să te tot uiți cât ți-a mai rămas până ajungi la desăvârșire. Încearcă să mergi și să nu te gândești cât a mai rămas. Acum pare greu. Dar așa e și calea către desăvârșire. (13 ianuarie)

Se spune: ce putem face cu ucigașii, cu hoții? Răspunsul e dificil fiindcă se presupune existența unor oameni deosebiți care sunt obligați și au dreptul să acționeze împotriva infracțiunilor. Ce putem face cu gerul, cu furtunile? Nimic, nu ne rămâne decât să ne vedem de treburile noastre și să nu ne gândim că avem mijloacele să oprim gerurile și furtunile. Vezi-ți de treaba ta. Îndreaptă-l pe infractorul din tine, îndreaptă-te pe tine însuți. (13 ianuarie)

Simplitatea este condiția indispensabilă și semnul adevărului. (20 ianuarie)

Ce încep să simt (cum spunea Hristos, uneori Mă veți vedea, iar alteori nu Mă veți vedea) este o eliberare ciudată și fericită de trup, simt numai viața mea, ființa mea spirituală, un fel de indiferență față de tot ce e vremelnic, și am conștiința liniștită, fermă că existența mea e adevărată. De fapt nu pot exprima limpede lucrul ăsta, cel puțin în acest moment nu știu să o fac. (31 ianuarie)

Același lucru, dar din altă perspectivă. Uneori nu-mi simt trupul, dar simt viața mea și a celorlalte ființe. (31 ianuarie)

Izvorul a ceea ce numim conștiință e contradicția dintre cerințele spiritului și cerințele trupului, conștiința imperfecțiunii noastre. O ființă desăvârșită nu poate avea conștiință. (31 ianuarie)

Numai când îl iubești pe Dumnezeu cu adevărat, adică pe toți, și cunoști binele pe care îl aduce această iubire, numai atunci poți să nu porți pică oamenilor, oamenilor răi, și poți, compătimindu-i, să-i iubești cu adevărat. (31 ianuarie)

Am început să uit din ce în ce mai des. Astăzi am dormit mult și trezindu-mă am avut senzația cu totul nouă că mă eliberez de persoana mea: e uimitor de bine! De m-aș elibera de tot. Trezirea din somn, visele sunt un exemplu de eliberare. (31 ianuarie)

Starea mea de spirit e din ce în ce mai bună. Viața spirituală, lăuntrică, munca spirituală înlocuiesc tot mai mult viața trupească, și mi-e din ce în ce mai bine în suflet. Ceea ce pare un paradox, că bătrânețea, apropierea de moarte și moartea însăși sunt un bine, e un adevăr neîndoielnic. Simt asta. (9 februarie)

Una din două: ori facem un efort intelectual, încetăm să ne mai supunem guvernelor și recunoaștem necesitatea supunerii față de Dumnezeu, ori continuăm să trăim așa cum trăim. Dar dacă alegem această din urmă cale, trebuie să ținem minte ce s-a vădit, că pășim inevitabil spre pieirea trupului și a sufletului. (9 februarie)

M-am întrebat de ce scriu asta? Nu e cumva doar o dorință personală de a primi ceva pentru mine? Și pot răspunde cu tărie că nu, dacă scriu e numai fiindcă nu pot să tac și aș considera că e rău să tac, cum aș considera că e rău să nu încerc să-i opresc din cădere pe niște copii care alunecă în prăpastie sau sub roțile trenului. (9 februarie)

... Și ce e de fapt, mă rog, ceea ce numim viața viitoare? Noțiunea de viitor se referă la timp. Iar timpul este numai condiția conștiinței în viața asta. A vorbi despre viața viitoare, când se va termina viața asta, e ca și cum ai vorbi despre ce formă va lua o bucată de gheață când se va topi, sau când, odată transformată în apă, părțile ei componente se vor preface în abur.
În plus ce-mi trebuie mie viață în viitor, când toată viața mea spirituală e numai în prezent? Viața e în iubire, iubirea de oameni și de Dumnezeu. Nici una nici alta nu pier odată cu moartea mea. Moartea e numai încetarea separării conștiinței mele. (9 februarie)

Memoria e legătura cu trecutul, iubirea e legătura cu prezentul. Scade legătura cu trecutul, memoria, prin urmare crește legătura cu prezentul. Nu le poți stăpâni pe amândouă, cu cât e mai mare prima, cu atât e mai mică a doua. Și invers. Distrugerea completă a memoriei și unirea completă cu prezentul prin iubire e moartea. (9 februarie)

Dumnezeu nu e iubirea. Îl numim iubire numai pentru că El se manifestă în oameni prin iubire. (9 februarie)

... Ein Narr kann mehr Fragen stellen als tausend Weise beantworten können...
(Un prost poate să întrebe mai mult decât pot răspunde o mie de înțelepți – nota trad.)

E de mirare tăria opiniilor oamenilor proști, care nu gândesc. Și cum ar putea fi altfel? Cel care gândește știe ce complicată e orice afirmație inteligentă și adesea ce îndoielnică este. (9 februarie)

Iubirea dumnezeiască, adică iubirea de Dumnezeu, poate fi cunoscută numai prin iubirea față de dușmani. Mai ales ei trebuie iubiți pentru a provoca acele urmări benefice pe care le aduce iubirea.
Dacă ar fi să cugetăm despre viață în forma spațiului și timpului, putem să ne imaginăm cum conștiințele noastre își au originea în conștiințele particulelor ce alcătuiesc corpul celui care are conștiință, iar din conștiințele noastre de ființe separate se compune conștiința unei singure ființe separate supreme, care va avea cu noi aceeași relație pe care noi o avem cu particulele corpului nostru. Aceste ființe ni se par uriașe, dar nici dimensiunea, nici numărul nu are limite (stelele) (13 februarie)

Iată ce vreau să le spun tuturor, și acestora, și acelora și tuturor oamenilor: vreau să spun că nu putem trăi așa, trebuie să ne venim în fire, cum spunea Ioan. Trebuie să ne venim în fire, să înțelegem că nu putem trăi fără credință, iar după ce înțelegem acest lucru să nu inventăm noi credințe sau noi învățături științifice, care nu explică sensul vieții, ci doar o descriu pe dinafară și de aceea nu oferă nici un fel de îndrumare. Nu avem nevoie de toate astea, trebuie doar să aruncăm din credința în care trăim tot ce ascunde esența celei adevărate, tot ce o ascunde pe cea adevărată. Să aruncăm minciuna și să trăim după acel adevăr care se deschide în fața noastră și pe care suntem obligați să-l acceptăm prin experiența cumplită, amară. (13 februarie)

Dragul meu frate, pentru Dumnezeu, de dragul sufletului tău, de dragul vieții tale, nu hotărî dinainte că tot ce scriu eu aici e fals, nu corespunde acelei științe superioare pe care ți se pare că o stăpânești. De dragul a tot ce ți-e scump, te implor pentru tine: citește cu atenție ce e scris aici, încearcă să înțelegi ce e scris (așa cum trebuie mereu să ne raportăm la gândurile și cuvintele altui om) în felul în care le-a înțeles cel ce le-a scris.
Iar dacă ești nefericit, și știu că ești nefericit, gândește-te că ce ți se propune aici nu e născocit de mine, ci e rodul eforturilor intelectuale ale tuturor, ale celor mai înalte minți și inimi omenești, și nu sunt doar raționamente sau vorbe goale, ci cel mai practic și sigur mijloc de a te izbăvi de nefericirea ta și de a-ți dărui cel mai mare bine. Gândește-te și simte asta. (19 februarie)

În ce privește cunoștințele, nu contează cantitatea lor, nici măcar acuratețea lor (fiindcă nu există științe absolut exacte și nu vor exista vreodată), ci legătura lor logică pentru ca ele să lumineze lumea din toate părțile. Cam la fel se întâmplă cu clădirile. Clădirea poate fi superbă sau săracă, Palatul de iarnă sau o colibă, dar și una și alta sunt clădiri înțelepte numai dacă te apără din toate părțile de vremea rea și îți dau posibilitatea să trăiești în ele vara și iarna. Cele mai splendide trei ziduri, fără al patrulea, sau patru ziduri fără acoperiș sau fără geamuri și sobă sunt mult mai rele decât o colibă umilă, în care te poți adăposti fără să te sufoci sau să îngheți. Același lucru se poate spune despre cunoștințele științifice, cunoștințele actuale ale savanților în comparație cu cunoștințele țăranului analfabet. Acest adevăr trebuie să devină temeiul educației și învățăturii. Cunoștințele trebuie lărgite uniform. (10 martie)

Legea vieții e minunat ilustrată de degetele mănușii. Separă-le, închipuindu-ți că vei spori căldura pentru fiecare deget, și le va fi frig tuturor, iar cu cât sunt mai depărtate, cu atât le va fi mai frig. Dacă înlături barierele și le unești atunci le va fi bine tuturor. (23 martie)

Întreaga viață este eliberare, conștientă și inconștientă, de poftele cărnii, de viața trupească. Moartea e eliberarea deplină. Cum să-ți fie teamă, cum să n-o dorești? E greu să n-o dorești.
E cu putință să-ți fie teamă și să n-o dorești numai dacă nu înțelegi, nu ai conștiința „eului” tău spiritual, acel „eu” care e la fel de noncarnal la bătrân, la copil, chiar și la cel de țâță, ba chiar și la animal. (23 martie)

Nu poți să nu te gândești că adormirea și trezirea sunt aidoma morții și nașterii. Așa cum, când adormi, pierzi legătura dintre fosta conștiință a stării de veghe și noua conștiință din vis, la fel trebuie să se întâmple când mori. Și la fel cum la trezire apare o nouă conștiință, așa trebuie să se întâmple și la naștere. (24 martie)

Principala asemănare dintre somn și starea de veghe în raport cu timpul constă în faptul că nici în somn, nici aievea nu există timp, dar ni-l imaginăm, nu putem să nu ni-l imaginăm. Îmi amintesc un vis lung, coerent, care se termină cu o împușcătură și mă trezesc. Zgomotul împușcăturii vine de la fereastra trântită de vânt. În amintirea visului, timpul îmi e necesar, indispensabil pentru ca în starea de veghe să triez toate impresiile din vis. Același lucru se petrece cu amintirile despre evenimentele din starea de veghe. Toată viața mea este în prezent, dar în amintirile despre ea, sau mai degrabă în conștiința vieții, nu pot să n-o așez în timp. Eu, copilul, bărbatul, bătrânul, toate sunt una, toate sunt în prezent. Numai că nu pot avea conștiința lor în afara timpului.
Mă întreb: de ce? Și răspunsul se impune de la sine: pentru a-mi da posibilitatea binelui vieții. Dacă aș fi în afara timpului și spațiului, nu aș exista nici eu, nu ar exista nici binele meu, nici posibilitatea de a trăi după voia mea, adică după voia lui Dumnezeu. Dumnezeu trăiește în mine. (Je m’entends)
Așa cum, trezindu-mă din cauza zgomotului ferestrei trântite de vânt, știu că visul a fost o iluzie, înaintea morții aflu același lucru despre toate evenimentele lumii care mi s-au părut atât de reale. (25 martie)

Dacă bărbații le-ar cunoaște pe toate femeile așa cum soții le cunosc pe soțiile lor, n-ar discuta niciodată cu ele și nu le-ar respecta opiniile (12 aprilie)

A muri înseamnă să te duci acolo de unde ai venit. Ce este acolo? Trebuie să fie bine, dacă judecăm după ființele minunate care vin de acolo – copiii. (6 mai)

Cum să fac să țin minte că cel mai important, chiar singurul lucru în viață e eliberarea de întunericul (răul) care îl ascunde pe Dumnezeu, iar nu fericirea mea, succesul, aprobarea primită de la semeni pentru faptele mele? (27 martie)

... Pentru cei asupriți, pentru numărul imens de muncitori, împotrivirea în fața răului, acceptarea violenței și participarea la ea sunt o prejudecată grosolană, la fel ca posturile, mătăniile și orice alte autoschingiuiri. (27 martie)

Mișcarea adevărată, esențială a vieții, eliberarea Dumnezeului iubirii, nu este și nu poate fi văzută ca un somn. Nu poți ști când ai adormit. Poți să vrei să adormi și, amintindu-ți, să știi că ai adormit, dar nu poți avea conștiința îndeplinirii dorinței tale, așa cum o ai în cazul dorințelor carnale... (1 aprilie)

Viața fiecăruia dintre noi nu înseamnă o organizare sau alta, ci binele general, nu cel personal. Binele general nu poate fi atins prin organizare, care presupune certuri, răutate, violență, ci numai prin iubire. Important este că acest lucru e posibil, stă în puterea mea, e propriu naturii mele, iar acea organizare nici nu stă în puterea mea și e și contrară naturii mele. (6 aprilie)

A fost o vreme când nu existau state, ci erau popoare care se conduceau singure. De ce să credem că va fi veșnic la fel cum e acum? Fiecare dintre noi a supt la sânul mamei, pe urmă s-a jucat, apoi a învățat, apoi s-a căsătorit, apoi a lucrat, și-a educat copiii, pe urmă a îmbătrânit, a devenit înțelept, a lăsat toate în urmă ș.a.m.d. (6 aprilie)

Vreau să trăiesc în Dumnezeu, iar nu în „eul” meu corporal, Lev Tolstoi. Ce înseamnă asta? Că vreau să înlocuiesc conștiința lui Lev Tolstoi cu conștiința întregii omeniri, ba chiar cu cea a tot ce e viu. Iar această conștiință o numesc Dumnezeu. Dar această conștiință nu e Tot, nu e Dumnezeu întreg, ci doar una din manifestările Lui care îmi e accesibilă. (21 aprilie)

Nimic nu confirmă mai mult indestructibilul, atemporalul esenței tale, nimic nu favorizează mai mult acceptarea liniștită a morții decât gândul că murind nu pătrund într-o nouă stare, ci doar mă întorc în acea stare, lipsită de timp, spațiu, corp, formă, în care am fost și din care am venit în viața asta. (M-am exprimat bine)
Nici măcar nu pot spune: în starea în care am fost, ci în aceea ce-mi e la fel de proprie ca aceea în care mă găsesc acum. (26 aprilie)

Azi dimineață făceam ocolul grădinii și ca de obicei mă gândeam la mama, la „mămica” pe care nu o țin minte deloc, dar care a rămas pentru mine un ideal sfânt. Niciodată nu am auzit ceva rău despre ea. Și, mergând pe aleea cu mesteceni și apropiindu-mă de cea cu nuci, am văzut în noroi o urmă mică de picior de femeie și m-am gândit la ea, la trupul ei. Nu puteam forma imaginea corpului ei. Trupescul ar fi murdărit-o. Ce sentiment bun am față de ea! Cum aș vrea să am același sentiment față de toți, femei și bărbați deopotrivă. Și e cu putință. Când am de-a face cu oamenii, ar fi bine asta să simt, asta să gândesc despre ei. (10 mai)

Se spune că există trei timpuri: trecut, prezent și viitor. Ce greșeală grosolană și dăunătoare. Există doar două feluri de timp: trecut și viitor, prezentul e în afara timpului. Și viața adevărată, liberă se află în afara timpului, adică în prezent. Cât de important e să știm asta. Se poate trăi numai în prezent, adică liber. (13 iunie)

... Egoismul, adică să te iubești pe tine mai mult decât orice, este cea mai mare rătăcire și suprema desăvârșire. Este o rătăcire să-ți iubești persoana mai mult ca orice, și este suprema desăvârșire să iubești mai mult decât orice acel principiu spiritual care trăiește și se manifestă în tine. (23 iunie)

Mergeam călare prin pădure și am văzut în desiș niște fructe coapte. Și m-am gândit: nimeni n-o să vadă aceste fructe de pădure, nu sunt nimănui de trebuință și lor nu le e nimeni de trebuință, dar ele îndeplinesc riguros, din răsputeri, nu menirea lor, ci cea care le este destinată, făcând voia Acelui „Eu” care trăiește ca ființă separată în planta sa. La fel și omul care, spre deosebire de plantă, are avantajul (părelnic) că poate avea conștiința acestui „Eu” universal în ființa sa separată. (20 iulie)

Să recunoaștem din nou vechiul adevăr care spune că e o nebunie să trăiești uitând de moarte, că gândul inerției morții, posibilitatea ca ea să survină în orice clipă, este condiția indispensabilă a vieții. Fără conștiința acestui fapt viața este o absurditate în care deznădejdea ne poate cuprinde oricând la gândul morții. Pare inevitabil să înțelegem că, în viață, suntem ca niște lucrători aduși la muncă, lucrători pe care stăpânul îi poate în orice clipă da afară și trimite acolo de unde i-a adus. „Acolo” și „De unde” sunt la fel de misterioase pentru noi. S-ar părea că oamenii n-au cum să perceapă altfel viața lor. Iar ei o percep ca pe ceva care le aparține, în care pot să-și atingă scopurile. Cum ar putea să nu cadă pradă deznădejdii la gândul morții, când au o asemenea viziune? (5 august)

... E greu să trăiesc în opulența în care mi-a fost dat să-mi duc viața, și încă mai greu să mor în aceste condiții, cu vânzoleala lor, medicina lor, falsa lor ușurare, vindecarea lor, fiindcă toate astea sunt imposibile și inutile și nu fac decât să-mi înrăutățească starea sufletească. Atitudinea față de moarte nu-i deloc de teamă, ci de curiozitate tensionată. Despre asta însă mai apoi, dacă apuc. (11 august)

... întreaga noastră viață e distrugere neîncetată a trupului și limpezire a spiritului. Prin moarte se săvârșește deplina distrugere a trupului și limpezirea spiritului, care apoi dispare. (18 august)

Lui Dumnezeu nu-I plac persoanele în plus. Cu El se poate vorbi doar între patru ochi. (22 august)

Dacă vrei să te unești cu oamenii, nu te vei uni. Dacă vei trăi numai pentru sinele tău, pentru suflet, fără să te gândești la unire, te vei uni cu chinezul, cu hindusul, cu omul veacului XXV. (28 septembrie)

Ce bucurie incomparabilă, uluitoare: să-i iubești pe toți, să simți în tine iubirea asta sau mai degrabă să simți că tu ești iubire. Cum se distruge tot ce credem din perversiune că e rău, cum devin toți, toți, apropiați, ai mei... Nici n-ar trebui să scriu, asta doar distruge sentimentul. (28 octombrie)

Mă plimb, stau pe băncuță, mă uit la tufișuri și la copaci și mi se pare că în copac sunt parcă două batiste mari, portocalii. Dar de fapt sunt două frunze în tufișul cel mai apropiat. Eu le raportez la copacii din depărtare, și par două batiste mari, sunt oranj pentru că le raportez culoarea la obiectul îndepărtat. Și mi-am zis: lumea întreagă așa cum o știm este doar rodul simțurilor noastre superficiale, al văzului și pipăitului... și al imaginației noastre. Cum să crezi în realitate, singura realitate a lumii, așa cum ne-o imaginăm noi? Cum arată ea oare pentru purici? Cum arată pentru Sirius sau pentru o ființă necunoscută mie, dăruită cu simțuri necunoscute mie? Spațiul și timpul sunt construite de mine. Ceea ce numesc ființe infinit mici, nu sunt cu nimic mai mici decât mine. Și ceea ce numesc clipă nu este cu nimic mai scurtă decât ceea ce numesc veșnicie. Există numai cel care percepe, dar ceea ce este perceput nu există. (1 noiembrie)

... Nu stabili viitorul ca scop al activității tale (este cel mai important lucru pe care l-am înțeles acum). Viitorul, imaginea a ceea ce va fi, nu trebuie să existe pentru omul care trăiește cu înțelepciune. Există numai prezentul, în care pot să înfăptuiesc lucrarea vieții mele care mi-e proprie. Ce va ieși din asta nu mi-e dat să știu. Nu mi-e dat să știu ce va ieși pentru lume (iar oamenii își închipuie că pot să știe asta și sunt călăuziți de asta; aici se află principala cauză a vieții rele a oamenilor), nu mi-e dat să știu ce va ieși pentru sufletul meu. Așa că nu trebuie să devenim mai buni sau să ducem o viață mai bună așteptându-ne la răsplată. Și cât de bine e. Simți adevărata bucurie a binelui numai dacă nu primești nimic în schimb (10 noiembrie)

Moartea e încetarea forței vieții în spațiu și timp. Da, așa este, încetarea MANIFESTÃRII ei, numai în timp și spațiu. (29 noiembrie)

Starea religioasă supremă e egoismul spiritual. Totul pentru sine, adevăratul sine, Dumnezeu cel din tine. (29 noiembrie)

Am nevoie de Dumnezeu la fel de mult cât are și El nevoie de mine. Nu pentru că El ar avea nevoie de mine, L.N., ci pentru că sunt manifestarea Lui, unul dintre (pentru mine) organele infinit mici ale organismului Lui infinit mare (pentru mine, care nu pot înțelege nimic în afara timpului, atemporalul pare infinit). Așa cum cea mai mică celulă a organismului mi-e indispensabilă cât timp face parte din corpul meu, dar nu anume ACEASTÃ celulă. La fel sunt și eu pentru El. (3 decembrie)

La gândul faptelor pe care urmează să le săvârșești și, dacă poți, în timpul săvârșirii lor, întreabă-te: de ce faci ce faci? pentru tine, pentru Dumnezeu, pentru cugetul tău sau pentru oameni, pentru aprobarea lor?.... (4 decembrie)

Ce fericit sunt. Chiar dacă unii mă urăsc, fără să mă cunoască, mulți, cât de mulți mă iubesc mai mult decât merit. Oameni care, după opiniile lor cvasireligioase pe care eu le distrug, ar trebui să mă urască, mă iubesc pentru fleacuri ca Război și Pace și altele, care lor li se par foarte importante. (6 decembrie)

Copiii vin direct de la Dumnezeu... (14 decembrie)

Nimic din ce e bun nu se capătă pe degeaba: moartea se atinge prin suferințe. Și venirea ei e ușurată de oameni, de cei care nu văd binefacerea ei. (15 decembrie)

Iubirea este conștiința vieții adevărate, una în Tot. Copiii, venind de ACOLO, simt încă limpede viața asta și singura ei manifestare accesibilă nouă în iubire. Conștiința vieții personale e amăgire de sine. Bătrânețea ne eliberează treptat de ea. Moartea ne eliberează complet. (15 decembrie)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!