camera din care plec mereu
pereții palizi
într-un colț o simfonie care se crește pe sine precum havuzul unei râvnite grădini interioare dacă vreodată are să-mi fie o casă
călcătura mea zguduind
nicicând liniștea prea mult stimata dorita prețioasa cerșita invocata ruinătoarea în fond și la urma urmei, desigur că este parerea mea despre cum ne apropiem unul de altul
(atât am putut fura cu privirea
strânsă într-o încruntare albastră cu care-și drapa departarea
poezia mișcând între revoltătoarea ei tinerețe și plăcerea de-a mă uita)
cum dacă există dumnezeu ce întrebare irelevantă uită-te-n ochii copiilor
atât de simplu să nu ai nevoie să te gândești de ce cum unde
real și tăiat în timp fără să-ți tremure mâna
deschiderea fină, urma unei lame strălucitoare
dintr-un metal impersonal fără legătură de fapt cu povestea în sine cam nimic nu ar avea legatură decât cea facută în capul lui ce împletește doar nuanțe atât de precise
da
este o parte a poemului în care mă vorbesc vouă