agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1919 .



Goodbye, Norma Jean!
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lizard King ]

2009-03-09  |     | 



„Nimeni nu face pasiuni pentru femei cumsecade”, spunea Ileana Vulpescu în „Arta conversației”. Postulatul implicit al doamnei Vulpescu este că poți face pasiuni doar pentru celelalte.
Paul, prietenul meu din copilărie, demonstrează această aserțiune. Nu fiindcă l-ar fi apucat retorica sau pentru că ar fi devenit un fan înrăit al „Artei conversației”, ci prin propria lui viață.
Paul colecționează femei labile. Nu-i vorbă, că nici cu el nu mi-e tocmai rușine, iertați-mă dacă bârfesc un pic, dar nu e nimic din ceea ce nu i-am spus și lui de-atâtea ori. Are obiceiul, într-o discuție, să sară cu atâta ușurință de la un subiect la altul, încât o prietenă comună, studentă la psihologie, l-a acuzat că are fugă de idei, acesta fiind un aspect mai grav decât sună. Se lasă ușor entuziasmat de lucruri, după care fascinația îi dispare la fel de repede cum a venit, deși nimic, dar absolut nimic, nu anunța asta.
Însă partea fascinantă la el e genul de relații pe care le-a avut de-a lungul timpului cu femeile. El face pasiuni, e un pasionat profesionist. O iubește pe una până când ea –întotdeauna ea!- îl părăsește după ce au înfulecat împreună relația, apoi suferă, autoflagelându-se și plângând pe umărul meu sau al altora, după care vine următoarea, mult mai bună, mai frumoasă și mai devreme acasă decât prima, iar scenariul se repetă întocmai: după o vreme, tipa se satură, îl părăsește, el plânge și apoi o ia de la capăt cu următoarea. Esențialul e că fiecăreia dintre ele îi lipsește ceva anume ca să poată fi cu Paul la modul marital. Unele au vrut, asta însă l-a speriat pe el și l-a blocat, iar blocajul lui le-a alungat, una câte una, pe bietele fete.
Ce anume le lipsește? Sunt, cu certitudine, labile, am spus-o și aș putea susține asta și în fața instanței, sub jurământ. Probabil, răbdarea. Poate intuiția prin care ar putea vedea ce om minunat e Paul, dincolo de multele lui defecte, destul de agasante, ce-i drept! Poate bunătatea de a înțelege că Paul e, dincolo de orice, un tip cu probleme fizice. Dacă avea probleme în pat, nu știu, pentru că nu discutam despre așa-ceva, însă avea o boală cronică, grea, netransmisibilă, despre care, din respect pentru el, nu am să vorbesc.
Colecționar de resentimente, frustrări și ratări ale altora, Paul era unul din maeștri emeriți ai sportului autoînvinovățirii. El este de vină pentru că nu a mers relația lui cu Ana, el e de vină că Alina îl înșela, el e de vină că a plecat Carmen, el e de vină că Alexandra a fost în pragul sinuciderii –moment în care el însuși era să se omoare, dacă nu era o prietenă comună să-l trezească la timp- el e de vină că și în ziua de azi suspină după Nicoleta, marea lui dragoste.
În realitate, nici măcar una dintre femeile astea nu erau potrivite cu el. Am să o spun doar în treacăt, pentru că i-am spus-o și lui, fără ocolișuri: dacă Nicoleta se potrivea cu cineva, atunci se potrivea cu mine. A fost un moment, o ocazie, când ea a plâns pe umărul meu. Frumoasă, vulnerabilă, am atins-o, dar nu am mers mai departe, nici eu, nici ea, deși relația dintre ei era terminată. De ce nu am mers mai departe? Poate pentru că sunt un bou. Poate pentru că nu eram pregătit să mă lupt cu fantoma lui Paul, care bântuia mintea, inima și sufletul ei. Aș fi vrut mai mult și oricare mascul normal ar fi vrut mai mult, însă nu eram pregătit, o fi doar o scuză penibilă, dar acum nu e vorba despre mine. Sau e?
După ce ieșea dintr-o relație, invariabil înfrânt, umilit, cu dinții încleștați și cu pumnii strânși, Paul nutrea o speranță revanșardă idioată, egoistă: „O să vadă ea!” Ce naiba să vadă ea, indiferent cine era ea?! Să vadă un papă-lapte, care nu mai poate nici dormi, nici mânca fără ea, în timp ce ea, după două săptămâni, e cu altul? Desigur, retorica de doi bani, care nu era nici măcar misogină, fiindcă era pur-și-simplu idioată, cu: „toate femeile sunt curve” sau cu: „nu mai găsește ea unul ca mine!” era doar o formă de exprimare a neputinței și a frustrării. În timp, a fost depășită de o filosofeală sofistică, întrebări despre sensurile vieții, ale relațiilor, rezonarea cu toți scriitorii care n-au înțeles vreodată femeile și alunecarea spre gândirea orientală, taoistă, tantrică sau buddhistă.
Există o linie fină de demarcație între a fi sofisticat, adjectiv ce are mai curând o conotație pozitivă, referindu-se la complexitatea unui individ și a fi alambicat, care desemnează mai curând un individ complet aiurit, care are talentul inutil de a complica lucrurile simple. Paul era, în perioada aceea, un tip alambicat într-o asemenea măsură, încât –într-o ipotetică variantă neaoșă de Larousse extins- ar fi trebuit să-i atașeze poza în dreptul explicațiilor termenului.
Poți face pasiuni doar pentru femei care nu intră în categoria celor cumsecade. Oare? În cazul lui Paul, părea un adevăr dogmatic, incontestabil. Apoi m-a lovit: până la urmă, ce e o femeie cumsecade: tipul gospodinei, mirosind a ceapă, cu mâinile crăpate de muncă, șorțul la brâu și umerii lăsați din cauza plaselor aduse de la piață? Este tipul pensionarei stilate, cu zâmbet bonom, cu aer de profesoara, care pare să știe mai mult decat spune, știe să asculte și să dea replica? Sau poate fi cumsecade orice femeie care nu sare-n ochi prin ceva țipător în comportament, vestimentație, stil etc.? M-am gândit că era posibil și invers: poate că toate femeile din viața lui fuseseră cumsecade, problema fiind la el și în ochiul celui care privește totul dinafară. Prieten cu el fiind, sunt, automat, părtinitor.
Bun. M-am abținut cât am putut, fiindcă n-are nicio legătură cu viața lui Paul, dar totuși, ați remarcat absurdul acestui cuvânt, cumsecade? Parcă e o întrebare absurdă: „cum se cade?” Nu știu de ce, mă duce cu gândul la un imens ghețuș pe care, dacă vrei să fii normal, trebuie să cazi, întrucât așa fac toți ceilalți, iar dacă nu o faci, nu ești cumsecade. Bineînțeles, nu vorbesc despre gramatică, ci despre ceea ce îmi sugerează mie cuvântul acesta, ușor nefericit, dar profund românesc: cumsecade.
Revin la Paul și la colecția lui de femei fascinante. În fiecare dintre ele era, probabil, o Marilyn Monroe. Senzuală. Expansivă. Idol. Zeiță. Admirabilă și admirată, invidiată, dar niciodată iubită pentru ea însăși, ci doar pentru ceea ce mintea lui Paul (și a atâtor altora ca el!) o făcea să fie. De ce nimeni nu o iubea pe Norma Jean Baker, în timp ce toți o idolatrizau pe Marilyn Monroe? Nu știu, în aceeași măsură în care habar n-am de ce Paul obișnuia să colecționeze femei labile psihic. Ce știu e că el s-a aflat mereu în preajma fericirii. Poate era prea timid ca s-o înșface, poate, dacă nu s-ar fi lăsat prins în jocul lor și ar fi încercat să le strunească puțin, cine știe cum ar fi arătat viața lui?
Îmi dau seama acum, în timp ce pun pe hârtie aceste câteva idei despre viața lui, că Paul nu a avut niciodată un punct de sprijin în el însuși. A încercat să copieze modele umane, însă a reușit să le atragă pe cele care aveau succes doar în aparență sau, mai bine spus, doar până la un punct.
Când Nicoleta s-a căsătorit, a fost distrus. Asta deși el nu mai era cu ea de multă vreme. M-am felicitat, cumva, pentru că între mine și ea nu fusese nimic, nu numai pentru că –în viziunea mea- tipul pe care îl luase de bărbat era un papă-lapte, dar și pentru că îl puteam vedea pe Paul aruncându-se înaintea trenului de pe Pasarela Basarab, care, pe vremea aceea, încă exista. Bineînțeles că el n-ar fi făcut una ca asta, e doar mintea mea bântuită de dramoletele americane de duzină. Și totuși, chiar dacă aceste lucruri erau reale, nu puteam să nu aud într-un colț sinistru al minții mele vocea care îmi spunea sec: „Boule!”
Paul a rămas burlac, în ciuda faptului că a întâlnit-o, într-un moment al vieții sale, pe Mădălina, fata cu vocație de martir. Nu era doar victima perfectă, dar era tot ceea ce Nicoleta nu fusese. Nicoleta era răutăcioasă, bârfitoare, disprețuia tot ce putea avea o sămânță de imperfecțiune....probabil era genul de femeie pe care o regăsești pe site-urile pentru perverși, purtând haine de piele neagră, ciorapi-plasă și ținând biciul împletit cu amândouă mâinile. Mădălina, în schimb, era la polul opus. Pentru ea, realitatea era pedeapsa absolută prin care o divinitate păgână o obligase să trăiască. Putea să plângă din orice, avea o foame viscerală de senzații și convingerea de nestrămutat că nu merita nimic din ceea ce i se întâmpla bun în viață. Viața ca sentință. Punct.
Dacă mă gândesc mai bine acum, relația cu Mădălina nu avea cum să meargă, mai ales pentru că ea trăia în paradigma totalei imposibilități. Nu era posibil să aibă o relație, nu-i era permis să aibă un iubit, cât despre posibilitatea de a fi fericită, aceasta era, pur și simplu, o expresie a abominabilului. Hilar, într-un sens stephenkingian: victima profesionistă, Paul, întâlnind victima absolută. Mădălina. E lesne de înțeles că erau forțați, ca să-și confirme statutul, să joace, pe rând, rolul călăului. Or, ca să fii călău, îți trebuie o vocație anume; nu poți fii, cred, unul eficace dacă îți asumi rolul doar dintr-un mimetism necesar și nu ca urmare a unei chemări interioare. Victima e obișnuită să conlucreze cu un călău autentic. Dacă nu are însă decât unul de ocazie, va fi obligată să-l sprijine pe acela, întrucât, în absența lui, nu poate exista. Victimă + victimă = nevroză. Cred însă că filosofez fără talent acum, după cum cred și faptul că un psiholog ar ști mai bine decât mine despre ce vorbesc aici. Resemnat cu propria-mi mărginire în domeniu, mă întorc mai bine la ce știu. La Paul.
Privit dintr-un unghi pseudoadmirativ, Paul a fost toată viața un păpușar. Totul a fost despre a deține un anume control. Fie că el era „la putere”, fie că le ceda, conștient, dintr-un anume masochism sau Dumnezeu știe de ce!, puterea iubitelor sale, tot despre control era vorba. Arta păpușarilor constă în a da viață marionetelor cu ajutorul unor sfori cât mai puțin vizibile. Și e absolut fascinant cum pot ei, prin intermediul unui talent care nu-i din lumea asta, să facă niște cârpe să se miște în așa fel încât să pară vii. Necazurile apar atunci când cineva încearcă să facă „reversed engineering”, cum spun englezii, adică să transforme ființele reale, vii, în păpuși.
Imagologia mistică americană a făcut asta cu Norma Jean Baker, transformând-o, prin retușări succesive, în Marilyn Monroe. O femeie –la rigoare, normală- făcută să devină o marcă înregistrată. Un produs eminamente comercial. Desigur, asta a fost posibil cu largul ei concurs.
Paul nu s-ar fi îndrăgostit niciodată de Marilyn. Nu. Pentru că, în adâncul sufletului său, el nu avea dreptul să se îndrăgostească de așa-ceva. El s-ar fi îndrăgostit de Norma Jean, visând în permanență să fie cu Marilyn, dar neadmițând vreodată vreo asemănare sau legătură între cele două.
Adesea, noi, bărbații, suferim de o formă costisitoare de orbire temporară. „Tum bona nostra intelegimus, cum eam amissibus”. „Atunci vom înțelege valoarea celor ce sunt ale noastre, când nu le vom mai avea.” Regrete, teorie, pretenții, intransigență, orgoliu și multă prostie –iată un cocktail din care toată lumea pierde. Și iată-mă din nou „filosof” al ratării! Paranteză: două cuvinte oribile sunt: „filosof” și „mafiot”. Orice bețivan care are o părere despre viață și lume și e gata să înfiereze „situațiunea”, gata, e "filosof", să tacă gașca lui Platon din gură! Iar, dacă fură cineva mărul colegului de bancă, gata, e „mafiot”, cred că avem, în logica asta și mafia branțurilor de pâslă pentru papucii femeilor gravide: nu dai banu’, nu iei branțu’! Închid paranteza.
Până la urmă, cred că există un complex Marilyn, constând în a nu fi niciodată mulțumit cu ceea ce ești, încercând permanent să te definești în funcție de ceea ce alții vor să vadă în tine. Când substitui verbul a fi cu verbul a părea, probabil suferi de acest complex. Și e posibil ca asta să fi căutat Paul în toate femeile din viața lui. Femei care să pară. Nu să fie, pentru că verbul a fi presupune un gen de responsabilitate, pe care nu dorea să-l aibă. Nu poți fi niciodată egalul propriei tale icoane la care se închină, o vreme, cineva.
Paul avea vocația imaturității. Dacă s-ar fi inventaf o profesie cu acest nume, remunerată ca atare, Paul ar fi fost, cu mare probabilitate, un cadru didactic universitar în domeniu. Imaturitarea este refuzul parțial al realității, așa cred eu, cel puțin. Nu e nici total, pentru a fi patologic, nici absent, pentru a fi plictisitor de matur. Paul se juca, inconstant, de-a viața. Mirosul timpului se simte diferit, întrucât, ca în orice joc, uneori câștigi, alteori pierzi.
Sunt zece ani de când Paul nu mai este cu noi. Până și moartea lui a apărut tot dintr-o joacă, a vrut să sară cu parapanta de pe un munte și nu a respectat indicațiile instructorului. Vroia să călărească pe vânt, vroia să se contopească, poate cu forța care stă în spatele vântului. Dar un curent de aer i-a pliat parapanta, transformând-o într-un sicriu zburător, batjocură sinistră a covorului zburător din poveștile arabe de demult.
Eu nu am avut curajul să zbor. Niciodată. Poate că am o prudență excesivă. Poate doar o frică lașă, lamentabilă. Ori, poate e doar frica de a privi întreaga planetă de undeva de sus. Sau, poate e teama de a nu fi cumva dezamăgit, iar un banal avion sau, de ce nu, o parapantă, să îmi contrazică toate visele în care zburam. Paul, în schimb, a avut acest curaj. Ce i-a lipsit lui a fost doar curajul de a-și lua viața în serios. De a se îndrăgosti de o femeie cumsecade. De a spune, poate, „Goodbye, Norma Jean!”.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!