Căldura mi se scurge prin vârfurile degetelor lipite de taste.

Dau prea mult, mă simt mai înalt decât pot să respir. Cuvintele trec pe lângă voi, ca florile uitate pe balcon de neiubita mea. Nu credeam să reînvăț ofilirea.

Mă uit prin gard. Piersica, promisiunea dulce, e rămasă departe. Nu e vina nimănui, dar nu pot să vă iubesc fără să am o redută în voi.

Voi… Chiar! Neasezonabili cu sos. Dezirabili. Indigești. Premiul. Plec.

Am dat o tură prin vorbe goale cu furnizorii mei de vânt. Nu e minunat să te sune cineva să-ți spună nimic? Cred că asta e iubire adevărată… „Vroiam să-ți aud glăsciorul, măi băiete…” Încă o explozie înăbușită în interior, damage minim, nu au mai rămas multe bibelouri.

Confesiv, intimist, prea „la o țigară” – chiar o fumez pe a treizecișipatra de azi. Sunt debusolat de brusca neîncântare a cuceririi voastre. Ce să fac eu cu o ființă atât de plictisită? Mă agăț de textul ăsta degeaba, mi-ar trebui o pauză de mine.

Acum mi-ar prinde bine măcar un motiv de masturbare. De orice fel. Doamne, cum aș mai gâfâi pe taste! Sau pe cearșaf… M-aș înjosi oricât pentru o anticipare. Vrei?

Vrea cineva? Să mă seducă?
Vă rog!
Orice…
Chiar nimic?...