agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3403 .



Trei scrisori duioase către Alexandra
personale [ Jurnal ]
3 orgasms, total war, no prisoners

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Vix Est ]

2008-09-04  |     | 



Motto „Existența unei boli impune un tratament” (Victor Potra)

Pentru că suntem în domeniul delicat al memorialisticii, iar contextul istoric este deosebit de important – dă aroma de ființare vie a scrierii – îmi voi permite să prefațez fiecare dintre cele trei scrisori adresate Alexandrei, cu mici, dulci picături de intrigă circumstanțială, care, nu-i așa, face deliciul oricăror memorii scrise bine.
Alexandra… un nume de care nu mă voi despărți prea curând, oricâte burse ar ține-o departe de mine, numele proaspetei ființe care a reușit să-mi inducă, deodată, profunde explorări gnoseologice și sprinteneli stilistice ce nu păreau de alăturat filosofiei… Ea este muza care a inspirat un nou stil – comedia del fillosofico…
Alexandra, cu cât drag mestec numele ăsta, e la fel de bun ca ciunga copilăriei, care nu se termină niciodată, și poți și să-i scoți un capăt din gură, să o întinzi, să o lipești de gard, să traversezi strada, să faci concurs de întins numele Alexandrei prin cartier, ei, tu, frumoasă fată, aromă a cauciucului adolescenței mele, pe unde vei umbla, să știi că am o limbă protectoare pe numele tău, și sper să nu te superi dacă o să scriu o dedicație pentru tine pe corzile mele vocale, Doamne, ce-nseamnă iubirea platonică, e de neoprit…

O văzusem și înainte, fugar… Sveltă, longilină, medalie de bronz în finala la 20m poeme, irezistibilă în ringul de „kick-voxing”, categoria rimă de șoim… Era ca o nimfă, săgetând neașteptat din coliziune în leziune printre copacii pădurii, marcând trasee eroto-logice cu fruntea-i ușor zdrelită de la scoarță, lăsând semne pentru cei care iubesc linia dreaptă, chiar dacă frântă… Erau și cârcotași ecologiști, dar Alexandra avea calitatea lucrului bine făcut, până la capăt, până la ultima cusătură… Părea fragilă, dar, în ciuda aparențelor, era atât de rezistentă!... Cum ar fi spus Nichita: „e clar că ea/ nu se spărgea/ neavându-și / spărtura cu ea…”

Ceea ce m-a apropiat îndeajuns de ea încât să începem să ne scriem a fost, până la urmă, o greșeală a ei… Of, tinerii ăștia, întotdeauna au prea multă încredere în sine… Am auzit larmă la Colloseum, și când mă duc, ce văd? Alexandra… În ringul de „kick-voxing”, categoria concepte grele… Domnul Gorun, într-o parte, zâmbind amuzat la culme, Marius Șurleac țipând la ea că nu e categoria la care evoluează ea, rimă de șoim, cum vă spuneam, și că să iasă din ring că face varză competiția… Și ea, despletită, cu pieptul gol de idei dar plin de promisiuni, atât de vulnerabilă cu mișcările ei de mou-i-tzou, total ineficiente la această categorie… Emoționant…
Ce se întâmplase… Domnul Gorun realizase în premieră (nu știu exact dacă locală, națională sau internațională) o conceptografie a nervului orgasmic dionisiac, și făcuse o comunicare științifică pe acea temă, așa cum fac savanții, cu concentrare maximă pe idee și cu oareșce dezinteres față de stil, că doar era document de lucru… Auzind „orgasm”, Alexandra crezuse că era vorba de categoria „rimă calină”, unde spera să obțină primul ei titlu de kick-voxistă. Când ți-a dat seama de greșeală era prea târziu să dea înapoi fără să se facă un pic de râs… Așa că a preferat să rămână în ring, spre deliciul spectatorilor, care doreau de mult o confruntare comparativă între stilul mou-i-tzou, cu tehnica sa de gheare înfipte în păr, și stilul baros, cu formidabila lovitură „ești o pată pe asfalt”.
M-a impresionat curajul ei de neclintit, determinarea de văcuță drăgălașă stând și uitându-se demn cum vine peste ea, pe autostradă, ditamai tirul de 20 de tone… Da… în privința demnității avem de învățat de la Alexandra… Acela a fost momentul în care m-am hotărât să-i trimit Scrisoarea I, Ermetica. Neavând încă adresa ei, am publicat-o, cu o mică notă către dl. Gorun, să nu creez impresia că mă bag în treburile dumnealui… dar mie de Alexandra îmi era…



Scrisoarea I, Ermetica

„orgasmul care îi scapă Alexandrei…
Stimate domnule Gorun,
Fiind ilicit de obișnuit să popularizez rezultate ale arheologiei epistemice în medii nefezandate în prealabil, vă rog să-mi permiteți să iau furca și să duc mesajele un pic mai aproape de cei care au frânghia prea scurtă și mugesc de frustrare.

Alexandra, sper că ai măcar trei metri lăsați, că nu încape totul acolo în poieniță la tine, trebuie să ieși un pic și pe izlaz, da’ le-aduc la gura văii…
1. Crearea unei teorii științifice este esențial diferită de crearea unor articole hand-made. Adică, contrar afirmațiilor pozitivismului, cercetătorul nu stă, măsoară, mai scrie o ecuație, mai face un experiment, progresând incremental, până când, din bucățele, iese o teorie, numai bună de șlefuit și de integrat în sistemul cunoașterii. Cunoașterea științifică, deși face apel pentru verificări la empiric (asta înseamnă observații și experimente, drăguțo), presupune inventarea unui model matematic sau conceptual care nu se afla a-priori (în prealabil, măi) în datele experimentale. Ca să faci un experiment îți trebuie o presupunere asupra realității, un model inițial cu care să te apropii de fenomene, un set de întrebări. S-a constatat în epistemologia modernă, că un model bun sau foarte bun de teorie științifică e nejustificabil prin datele inițial prezente în problema abordată. Cu alte cuvinte, e un act de creație pur intelectual, comparabil cu orice creație artistică. Surprinzător e, desigur, cât de bine se potrivește apoi realității, cel puțin până la falsificare (nu mai da din coarne, asta înseamnă un nou experiment, care contrazice faptic teoria).
În acest proces, primul pas major este stabilirea ipotezelor. Care nu se face cu metrul de croitorie, ci în primul rând prin intuiție pură, aproape kantiană (nu pot să detaliez, dom’ profesor, că îi crapă ugerul, uite cum tropăie…), așadar prin creație liberă. Ceea ce, ca și la Goya de exemplu, induce un Orgasm, la nivelul creatorului. Bucuria pură a creației, dionisiacă. Apoi urmează efortul, apolinic, de scriere de formule, verificări empirice, ajustări. Dar totul pornește ca o creație, orgiastic, cu un Orgasm.
2. Orgasmul dat de „Evidență”, de care vorbește domnul Gorun, este echivalentul revelației. Care deblochează și în același timp cuprinde. Este momentul în care toate piesele se așează la locul lor și ai, brusc, viziunea de ansamblu. Atunci, deși mai e de lucru în modul apolinic, de salahor, teoria științifică este completă în calitatea ei de creație. Ceea ce produce un tip de Orgasm asemănător cu cel dintâi, dar totuși mai subtil, mai puțin violent, dar mai complet. Ho, că-ți rupi gâtul, stai că le dau mai aproape: să ne închipuim că ai stabilit deja cum va arăta noua ta colecție de vestuțe de toamnă. Ai avut intuiția inițială, orgasmul stabilirii ipotezelor (iubitule, o să facă furori!), ai o schiță generală alb-negru, dar acum trebuie să pui la punct colecția. Scotocești prin materiale, tai, măsori, le pui la olaltă, le coși, le descoși, nu-ți place… Și deodată îți dai cu mâna peste frunte și spui: „verde cu ciclam, colecția Băbuțe Drăguțe!” Și totul se leagă. Atunci ai al doilea orgasm, al completitudinii. După care mai ai desigur mult de muncă, de cusut, de tăiat, dar din punct de vedere creativ și orgasmic, colecția ta e completă. Parcă ai înțelege, la cum te uiți la noi, ce ziceți dom’ profesor, îi priește? că nu vreau s-o plătesc de bună…
În fine, continuăm…
3. Banalitatea: cum i-ai spune „cu franjuri, desigur, ce nu înțelegi?...” Deci nimic în comun cu creația.
4. Dacă până acum ți s-a părut complicat, șezi blândă, că abia acu e de rumegat sănătos. Poetul care pleacă de la esențe pentru a regăsi apoi empiricul în drum, ca ființare a intuiției sale inițiale, are un orgasm de tip asemănător. Nu pleacă de la frumusețea creației pentru a ajunge prin inducție la creator, ci de la intuiția creatorului, neinfirmată pe măsură ce descoperim creația, și atunci intuiția se umple de conținut, se relevă ca devenirea întru ființă a lui Noica. Nu face ochii ăia mari, că mi se face milă… Uite, o să-ți explic pe o poezie a ta, cea mai nouă creație, ceva cu iepuri parcă… Citez dintr-un comentariu al tău: „e foarte probabil ca iepurele să nu fie iepure, viermii să nu fie viermi, sângele să nu fie sânge, iar latexul să nu fie latex. iar eu să nu fiu eu, ci ceva de dincolo de mine”. Acum înțelegi? Te străbate un fior creativ de dincolo de tine, și încerci să așezi în cuvinte ceea ce resimți ca o mângâiere neidentificabilă sub coadă. Nu, nu-ți face griji, tu ești postmodernistă, nu postmodernă, pentru că intuiția inefabilului ca principiu nu trece de neliniștea de sub coadă, și te verși, cinstit, direct în empiric, după care te miri: „n-o fi ceva mai mult pe aici?” Îți voi răspunde într-o notă argheziană, „ce să fie, nu-i nimic, a trecut acceleratul”.
Rezumând, Ion Barbu are un orgasm dionisiac, comparabil ca natură cu cele expuse la punctul 1 și 2.
5. Blaga e mijlocitorul de orgasm. Cel puțin asta susține domnul Gorun, și chiar dacă am altă părere, nu mă aflu aici pentru polemică ci pentru explicații bogdanofile (apropo, Alexandra, mă întreb dacă aș fi făcut efortul asta pentru altcineva, se pare că-mi placi, așa, joiană cum ești…)
Blaga te duce de mână până în punctul în care trebuie să-ți înființezi teoria proprie a existenței, el având grijă în prealabil să demoleze surogatele de care te-ai putea agăța. Blaga te duce în punctul în care poți deveni creator de sistem, în care poți avea orgasm. Fiind vorba de creație, desigur că e o problemă personală dacă alegi să juisezi sau nu, dar Blaga și-a făcut treaba, și sunt sigur ca a trăit „avant la lettre” în potențialitatea lor, toate orgasmele mijlocite de poeziile sale.
6. Postmodernism e un curent literar, Postmodern numește un tip de abordare gnoseologică (atenție, nu doar epistemologică!). Asta ca să nu zici că nu am pus definițiile pe pajiște de la început. Într-o variantă mai „user-friendly”, asta e diferența dintre tine, de exemplu, și Ion Barbu. Tu te joci cu imaginile-cuvintele-ritmurile, încercând să ajungi, prin digestie, la esențe. Postmodernist. Ion Barbu pleacă de la ipoteza unui început universal, și, înarmat cu această teorie poetică, descoperă lumea în cuvinte, confirmându-și viziunea cu fiecare poezie. Postmodern.
(Știu că teoriile nu se confirmă, dom’ profesor, da’ o zăpăcesc de tot dacă îi zic iar de falsificare…)
7. Vezi 3, adică: desigur, se vor găsi destui care să rămână cu gura căscată că ai pus franjuri la noua ta colecție, sau latex în poezie, nu vei duce lipsă de aplauze. Conform proverbului, „Postmodernistului de rasă, de nimic nu-i pasă”…
8. Bancul nu ți-l mai explic, că vad că ești lângă pârâu. poți să bei și singură…
Sper că după acest maraton, suntem cu toții mai înțelepți, iar tu un pic mai aproape de Orgasmul revelat de domnul Gorun, care te enerva jucând cu tine hide & seek.

Nu pot să închei fără a te ruga să revezi stilul în care faci comentarii, deoarece ilustrează supărător un alt proverb: „Oricât țoapei tu i-ai da, tot mai cere, tot mai vrea”…
Sper că ai hrană pentru suflet tot weekendul, că plec la mare până luni și n-o să aibă cine să-ți care în poieniță…”




Speranțele mele au devenit realitate, Alexandrei i-a plăcut la nebunie scrisoarea, și mi-a răspuns, tot public… M-a invitat la munte, să vedem locurile unde a copilărit… Doamne, cum se numea?... Da, „munți de prostie și văi de impotență "mintală" ”, tiii, frumoase locuri, cu izvoare de virgule bine puse și cu silabisiri cristaline, și la fiecare căbănuță îți ieșeau înainte, ospitalieri, profesori universitari îmbiindu-te cu burse și diplome, ne-am simțit bine acolo, și, recunoscător, am pus mâna pe condei… dintr-o suflare a mai ieșit o scrisoare, care a circulat, pe jumătate, ca manifest, că pare-se că cineva, nu aflai încă cine, brusc gelos, îmi tăiase abonamentul la Trâmbița Metaforilor Orientali, și un timp am tăcut mâlc în taste… Dar totul e bine când se termină cu o scrisoare bună, nu?...



Scrisoarea a II-a, Elastica

„Orgasmul regăsit al Alexandrei
Alexandra, te rog să mă scuzi pentru comentariul meu anterior. După răspunsul tău exhaustiv, îmi dau seama că nu ai cum să duci lipsă de orgasme intelectuale. Ești clar tipul creatorului viguros și neînfricat, gen croitorașul cel viteaz: șapte cuvinte dintr-o lovitură! Faptul că folosești Wikipedia în loc de năframă ține de postmodernism, nu?
Uite câte lucruri ne-ai învățat dintr-o asemenea lovitură: arhitectură, literatură, cultură, filosofie, dilemă, onanie, Þuțea. Această modalitate sprintenă de a rezolva nodul gordian prin stoarcerea zerului din internet îmi induce - mie - un al patrulea tip de orgasm intelectual de tip nou, nebăgat în seamă de domnul Gorun în textul domniei sale. Orgasmul iepuriadelor literare. Citindu-ți poeziile îmi dau seama că te-am nedreptățit: ești plină de orgasme (intelectual-literare dragă, ce credeai?), scurte și repezi, dar cu atât mai autentice.
Revenind la textul domnului Gorun, nu toate căile spre mântuire intelectuală trec prin orgii cu iepuri. Unii dintre noi folosim berze. Adică nașteri în loc de țopăială. Când o să înțelegi că nu ești Sf. Petru și că, oricum, sunt mai multe intrări în club, abia atunci o să ți se întâmple șapte lucruri dintr-o dată: noi ipoteze pentru înțelegerea lumii, orgasmul dionisiac al unui nou început, revelația complexității, orgasm dionisiac al completitudinii, dorința de a-i ajuta și pe alții să se redescopere, orgasm dionisiac sarcedoțial, și, în fine, al șaptelea, o lungă și adâncă mirare privind în oglinda trecutului tău. Abia atunci o să poți posta comentariul cuvenit: o minunată, nesfârșită și cristalină tăcere, revelând ascultarea de sine.
Am să-ți aduc o scoică de la mare, să o compari cu definiția din Wikipedia. Cu mare drag, Victor …”



Și chiar am plecat la mare… De această dată însă, poveștile premergătoare cred că sunt inutile, am avut o viziune apocaliptică, dureros de dulce perversă, de orgasm nuclear, eu, cu Alexandra și marea… Vă las să citiți în liniște a treia scrisoare, eu mă duc să iau un algocalmin…



Scrisoarea a III-a, Geriatrica

„Orgasmul nuclear și iarna Alexandrei
Draga mea dragă, știi că ți-am promis să-ți caut o scoică… Pășeam într-un balet al incertitudinii pe o plajă la limita cenușiului, scotoceam, cu ochii, cu tălpile, dar ceva nu se lega… Derutat, de nesiguranță, de emoția fină a unui ultim gest, de dulceața unor opțiuni parcă citate din Alegerea Alegerilor, căutam să-mi aduc aminte când a devenit, pentru mine, refugiul ultim al existenței – alegerea scoicii tale… Am scos atunci mobilul, cu un gest lin, fără să mă grăbesc, observându-mi grația mișcării, fluid, ca o felină, i-am culisat ecranul, simțeam în mână un Colt 45, armat subtil, cu degetul mare, la intimidare, și apoi am ochit drept între ochi și am apăsat pe trăgaci și am recitit primele două scrisori către tine… Ah, joiana mea pastelat-bălțată… ufff, am uitat, ultimul tău cuvânt îmi vestise că zoofilia mea îți dă dureri de uger, dar mi se plimbă atât de bine în gură cuvântul ăsta (joiana, nu ugerul ei, perverși cititori…), și cât de bine ar suna pe muzică! „Joiaaaana! Shut up! o-a-a-o Shut up!” Hit! Hit, hit, hit, ești demnă de un hit până la plăsele! …
Limpezit asupra nevoi mele de „pet”, revin pe plajă, și deodată O văd! O cochilie mare, imensă, cu o gaură aproape perfectă în centru… Și briza încremenește, și valurile înțepenesc în deja vu, cochilia se ridică singură în aer, rotindu-se cu gaura înspre mine, și atunci intervine subit, neanunțat, orgasmul nuclear! …
Soarele se face roșu, se dă peste cap ca proasta, și se aruncă cu un sfârâit sinucigaș în mare. Plaja face un salt înapoi, marea unul înainte, perspectivele se aplatizează brusc și rămânem într-o cameră pictată cu valuri, nisip și cer… Si tu, tu când ai apărut? Nu am timp să mă mir, iepuri sar prin valuri, se joacă ca delfinii, apoi se rostogolesc pe nisip și se aleargă cu hamsterii care vomită litere și semne de punctuație. Tu crești, nu te apropii dar cineva face zoom pe tine, și îți pun în deget, inel cochilia, deja pulsează, ce bine îți stă, Alexandra cu o inimă pe deget, așa, strânge pumnul, ce glorios curge sângele, în sus, pe braț, până la palmă, până la cot, ești toată însângerată, picură pe nisip, Doamne, ce bine îți stă cu purpuriu, Alexandra, și ce meduzic îți tai tu părul și îl arunci în mare, și apa face un salt către retina mea, părul îți trece în alge, lungi, roșii, vermiculare, uite, fac găuri în transparența apei, se lungesc în toate direcțiile, asta nu mai e mare, îmi trag obrazul, viermuiala asta nu o să guste din mine, ai invadat toate oceanele, și ne dau în judecată, bulgarii, și toată lumea, și uite că apar buldozere cu cupe uriașe, și un șir lung de camioane, e Șantierul Tinereții la Canalul Alexandra-Marea Neagră, și toată lumea culege rimele tale din urechile lumii, mă privesc toți ca pe un vinovat, „Ecologizare!” țipă la mine, și văd că te umfli, puroaie de sentințe se revarsă din tine, explodezi într-un uriaș standard, cerul se face roșu, e iarnă atomică, încerc să spun „te voi fi iubind când îmi va fi fost de tine” și o palmă uriașă mă izbește peste gură, deschid gura și-mi curge din ea cenușă, se presară pe portativ, plouă cu portative, nici nu ai unde să zaci fără să ți se transforme oasele în note scrise caligrafic, te întinzi dinspre orizonturi înspre punctul mic de lumină rămas, îmi simt gândurile putrezind, te așezi lascivă cu între-coapsele semanticii peste fața lumii, începi să te freci lacomă, din ce în ce mai repede, un miliard de idei stau întinse la pământ supte de vlagă, în timp se noua ordine gramaticală dintre pulpele tale juisează frecându-le buzele cu sare, și urli, în orgasm nuclear, „Vorbiți coreeeect!”
Brusc, fac trei pași înapoi, și-o piruetă, și mă trezesc privind circumspect o cochilie uriașă, cu o gaură aproape perfectă în mijloc. Râs de copil, puștiul se oprește brusc, ia de jos candidata la fosilizare, o privește cu atenție, un zâmbet de drăcușor îi înflorește pe față, și o trântește cu sete, cu convingere, cu voluptate – de stâncă. Praf, țăndări te faci, Alexandra, copilul râde și țâșnește mai departe, pe dig, la pescuit, eu iau telefonul și mă uit la ecranul în care lucesc cele două scrisori către tine, îl arunc peste umăr, aud pleoscăitul în mare, și încep să plâng, să plâng amarnic, Alexandra, pentru noul meu Nokia N95, 8 GB, 3G, etcetere… Plâng. Mă bronzez și plâng. Mă bronzez, Alexandra…”



Evident, am ajuns și fără scoică, și fără telefon la București, ceea ce, mi-e teamă că încheie epopeea scrisorilor duioase către Alexandra. Dacă stau bine să mă gândesc, ar trebui să consult un psiholog, să-mi fac niște analize, și s-o dau în judecată pentru daune-interese… Măcar banii pe telefon ar fi drăguț să mi-i recuperez… Pe de altă parte, un prieten-avocat zice să încerc o înțelegere reparatorie… Bine, încerc… Auzi Alexandra, nu vrei să-mi iei tu un mobil Nokia N95, 8 GB, 3G, etcetere?...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!