„Experiența poeziei deschide perspective către viața supremă a spiritului. Dacă nu ne pricepem să le recunoaștem, încântarea poetică nu se mai deosebește prin nimic de satisfacțiile cele mai grosolane. Poezia n-are deci nevoie nici să adopte atitudinile doctrinarului și nici chiar să manevreze simboluri dificile. Expresia ei autentică este suficientă pentru a prilejui experiențele spirituale supreme.
Este meritul lui Edgar Poë de a fi recunoscut că lirismul poate aspira la expresia absolutului, chiar fara să întrebuințeze categoriile poeziei filosofice. În „Principiul poetic”, un text care se află la baza poeticii mai noi, Poë azvârle o săgeată împotriva „ereziei didactice”, potrivit căreia obiectul inspirației poetice ar fi un adevăr de ordin moral. Poë denunță cu energie „deosebirile abisale între modul de acțiune al adevărului și poeziei”, recunoscând totuși acesteia din urmă un conținut transcendent, de vreme ce el nu se rezolvă „nici în priveliști, nici în sunete, nici în parfumuri, nici în culori”“. (Din „Poezia filosofică“)