(despre) dumnezeul mă-sii

vine o vreme când vrei să îl cunoști pe dumnezeu. chiar dacă n-a fost cu tine când ți s-au dus părinții, azi îi treci pragul. îi intrii în casă. dimineața la slujbă, seara în rugăciune. le vorbești copiilor despre el, le pui sub pernă acatistul maicii domnului.

(despre) dumnezeul lor

//Zid de apărare ești Fecioară pentru toți monarhii drept credincioși, păstrătorii fecioriei și ai curăției. Pentru aceștia ai hotărât ca muntele Athos ales de tine, să fie neprimitor femeilor ca locuitorii monarhi să viețuiască acolo fără ispita păcatului, punându-și în tine singura nădejde de mântuire […]// (Icosul 10)

dumnezeul cel mare, cel unic brevetat cu atributul divinității alege o femeie să-i nască fiul. nu o piatră, nu un copac, nu o apă – femeia. iar femeia alege lăcașul sfânt al rugăciunii și preamăririi tatălui și-l face neprimitor femeilor, întru viețuirea fără ispita păcatului.
care-i păcatul? de unde credința celor care scriu cărți închinate divinității creștine că, fără ispite, sufletul omului se purifică, devine așa cum îl vrea dumnezeu?
lăsați oamenii liberi! lăsați omul între oameni! dumnezeu îl vrea om, nu-l vrea călugăr sau papă la roma! aici, între semeni se vede puterea sufletească a omului. nu ascuns în peșteri sau în chilii sau în biserici poate dovedi că-l iubește pe dumnezeu. în mijlocul durerii, al urii, al bolii, al morții să-și păstreze sufletul în echilibru (nu pur, nu neîntinat – acesta e atributul divinității – nici măcar sfinții nu-l posedă în totalitate), doar așa va reuși să-i placă lui dumnezeu. nu vorbele pioase, nu o viață care nu-i a ta îți vor asigura mântuirea. dumnezeu nu e de strigat și afișat ca pe-o reclamă la produse de larg consum. pe dumnezeu îl ai în tine ca pe tine însuți. e ceva atât de intim încât a vorbi despre el e ca și cum ai face dragoste în fața mulțimii, ca și cum ți-ai striga durerea pe toate posturile tv și gurile cască s-ar repezi la telefon să te consoleze, să-ți dea sfaturi. pe dumnezeu îl trăieși zilnic și-i vorbești seara.

(despre) dumnezeul meu

există unul singur, unul care se împarte în 6, 7 miliarde de părți (sau chiar mai multe în cazul în care și extratereștii au dumnezeu). a șase virgulă șapte-a miliarda parte din dumnezeu poartă denumirea de dumnezeu personal – câte unul pentru fiecare om.

pe al meu îl tratez ca pe un prieten și-i zic, simplu, doamne. ziua nu prea ne băgăm în seamă – fiecare are treburile lui. ne întâlnim seara și stăm de vorbă. eu spun parola // în numele Tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh Amin //, el intră în cameră, se așază în scrânciobul agățat deasupra patului și se dă huța în timp ce–mi deșir sufletul spre căpătarea liniștii noastre cea de toate zilele. îi mulțumesc pentru toate cele bune săvârșite sau primite cu sau fără voia mea, îi cer, amical, iertare pentru cele rele și îl rog să-mi dea câteva sfaturi în rezolvarea unor chestii pur personale. mai stăm și așa aiurea de vorbă – îi povestesc ce-au mai făcut copiii la școală, ce-am mai scris, că m-a enervat iar ăla; se cam plictisește el, dar nu zice nimic. m-ascultă. e de treabă.
am mai avut și câteva altercații în sensul că, de câteva ori, l-am zgâlțâit mai să-l trântesc din leagăn pentru faptul că îl tot întrebam //de ce trebui să se îmbolnăvească cutare? de ce trebui să sufere cutărică? de ce trebui să moară cutărescu? // iar el mă privea liniștit, legănându-se. după un timp, deși nu-l mai întrebasem nimic, mi-a zis, făcându-și vânt din ce în ce mai tare în scrânciob, // eu sunt dumnezeu personal. nu mă bag în treburile lui cutare sau ale lui cutărică.// apoi s-a mai liniștit, a făcut o pauză scurtă și-a continuat// dacă vrei răspunsuri, trebuie să faci o cerere în care să specifici că dorești să fii primită în audiență la marele șef. te previn însă, că poate dura chiar ani și există posibilitatea să nu-i înțelegi vorbele. marele sef vorbește o limbă pe care puțini o cunosc.//
după ce a terminat fraza a ieșit din cameră. nu l-am oprit. trebuia să meditez și asta se face de unul singur, nici măcar dumnezeul personal nu trebuie să fie de față. seara următoare, ca de obicei: parola, el hop în leagăn și huța-huța, eu //îți multumesc doamne […]iartă-mă părinte […] etcetera etcetera //. la final zic // necunoscute sunt căile domnului// mă ridic, îi descid ușa, el surâde, își trece mâna peste frunte ștergând parcă sudoare unei poveri și îmi șoptește ceva într-o limbă pe care n-o mai auzisem până atunci.

despre mine și tine

din seara aceea nu l-am mai întrebat nimic despre cutărică sau cutărescu.
îi mulțumesc pentru părinții mei, pentru fratele meu, pentru radu, pentru amici, pentru colegi, pentru
pentru girafa mea galbenă pe care mi-a luat-o radu dintr-un chioșc de lângă cozia în noaptea aia când s-a dus să cumpere bere (girafa cu just sleep now, close your eyes, follow sun and say good night, one more up one more smille, i will go for a while, try to sleep, now close your eyes, good night, girafa cu amintiri ascunse-n arcul ce-i ține gâtul înalt – fiecare spirală o frântură de suflet)
pentru tricoul meu verde pe care l-am purtat în seara când ne-am plimbat prin mamaia ( tricoul acela în care m-am simțit atât de sexi cu piciorele dezgolite, cu obrajii înroșiți de soare, cu gura acoperită de răsuflarea ta, cu dorințele noastre neîmplinite)
pentru tristețea premenstruală când îmi țin pijamaua în brațe și-mi vine să plâng așa fără motiv, când radu îmi spune că o să fie avansat, iar eu încerc să mă bucur dar nu-mi iese. pentru filmul ăla idiot cu harold și kumar pe care-l privim împreună . pentru te iubesc-ul spus așa din toată inima ca înaintea unui mare eveniment.

uneori îl mai rog câte ceva. de pildă într-o seară am să-i cer dumnezeului personal să scriu cel mai tare poem. să-l postez pe toate siturile literare, să mă laude toată lumea, să primesc steluțe, plusuri, puncte karma și alte bazaconii din astea – câte cinci-șase rânduri pline. editorii să-mi treacă poezia la recomandate, literații s-o preaslăvească, sponsorii să se ofere a susține apariția unui volum și alte aberații de genu. apoi să-l transmită ăștia prin satelit și prin cablu la televizor, la radio, să-l tipărească pe coperta tuturor ziarelor, revistelor, editorialelor porno. timpul să se oprească, întreaga omenire să înghită fragmente din versurile mele, literele să se cearnă prin ochii lor ca niște raze. o clipă de lumină cât un univers. și clipa asta se va strânge înt-o capsulă , se va elibera în spațiu – așa cum am văzut eu la televizor – când generațiile viitoare sau extratereștii vor găsi capsula poemul acesta încă nescris le va deschide inimile se va vărsa în ele. sfârșitul ăla despre care toată lumea vorbește.

până atunci mă mulțumesc cu dumnezeul meu și cu tine