e un risc să ieși la plimbare prin oameni, să le atingi istoria incertă, muchiile. ajungi în fața porții lor (in)umane, nu vrei să intri, nu vrei să iei nimic din praful celuilalt. și-așa îți sunt lăsate prea multe nașterimorți. te scuturi de ele, ca de niște coji uscate la soare, lucid.

cred că, atunci când ai un pre_infarct, inima suferă din cauza pre_verbelor. este lupta pe care a dus-o de la început, de aceea secusele, de aceea aritmiile. verbul fără de care nici respiro nu își are amplitudinea suficientă. și, oricât ar încerca să le piseze bine-bine, să le macereze, să le bea cu apă verde, inima înghite poțiunea peste cât îi e dat.

se deschide larg, tot mai larg, fiecărui verb iscoditor, pulsatil, frământat, alintăreț, jucăuș, ucigător, furios, halucinant, prietenaș, sentențios, ostil, despărțitor, inițiatic, șovăielnic, vibrant, subtil, brut. stop.

cordul ăsta are prea multe nuanțe verbale, neconjugabile. niciun timp, nicio persoană. are cele mai impersonale mișcări. începând de acum, din ultima bătaie.

ventriculatriumventriculatrium. în aceste camere nu se doarme. aici intră mereu oameni, își scriu monologul, își joacă piesa impecabil, ies.

alegi să te plimbi prin ei, lent, tot mai lent, amplu, respirația ta îl întoarce pe fiecare în viața lui. neîmprejmuit, liber.