agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4141 .



Petrecere la Bicuță
personale [ ]
Lansare de carte!

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Decembrie ]

2008-04-16  |     | 



PhotobucketMiercuri dimineață. Sună telefonul! O voce mă întreabă dacă mă duc la lansarea lui Bicuță.Cu măselele înfofolite în antibiotice, mă gândesc cine o fi Bicuță și despre ce lansare o fi vorba? Ca să nu par așa ca luată din oală, răspund, că, încă nu știu, dar prin minte mi se tot învârtea numele lui Bicuță, auzisem undeva parcă, dar nu-i găseam corespondențele. Vocea de la celălalt capăt era foarte sigură pe situație, convinsă că vreau să merg, mai ales că mi se oferea și o variantă bună pentru mine, îmi dădea toate explicațiile. Ascultam doar ce mi se spunea, fără să replic, îmi zic poate până în final aflu și eu cine e Bicuță. După ce mi se prezintă propunerea, de fapt era o ofertă, întreb dacă am timp să mă gândesc, să văd și eu ce fac cu mine, nu era nici o problemă, aveam timp să dau răspuns.

Propunerea nu era de lepădat, mai ales că era o șansă să conducă o masină, dar nu o mașină oarecare, ci un Logan, gri fier argintiu, patru tipe de diverse vârste (era să fim, patru, dar am aflat la tren că Silvia nu a mai putut veni). Îmi zic în mintea mea, nu contează cine e Bicuță, voi afla la fața locului, atunci când ți se oferă ceva și mai ai și timp liber să te mai poți și tu relaxa, te duci oriunde. Cu antibioticele după mine, îmbrăcăminte sport mă trezesc în taxi lângă Alina, apoi la gară, tot lângă ea și nu oriunde, ci în gara internațională, fără bilet. Ne făceam planuri de abordare a nașului, că deh, e nașul, nu? Ne îndemnam una pe alta, ne scoate din impas un vameș ce făcea de rond în jurul trenului, întrebându-ne dacă mergem cu acest tren. Îi răspundem că da, apoi urmează o altă întrebare, la ce vagon avem bilete, ei, aici era cuiul, la ce vagon avem bilet? Cât în glumă, cât în serios, îi răspundem că nu știm, probabil la unul dintre el (cine știa unde era nașul nostru)? Am uitat să vă spun că era trenul internațional ce venea de la Chișinău și mergea la București cu escală prin Bacău. Nu a fost nevoie să căutăm noi pe naș, ci, ne-a găsit nașul pe noi, eram două fine… De fapt era nașa, cam nemulțumită de preț, am mai negociat și uite așa pe la miez de noapte trecute cam vreo două ceasuri, coborâm in Bacău și ne îmbarcăm în Loganul Florinei, nu înainte de a ne îmbrățișa și a-i spune de câteva ori să nu conducă cu mai mult de o sută la oră.

Era o noapte de poezie, cerul senin cu lună, când pe-o parte, când pe alta a mașinii, stele în jur, eu mai vedeam din când în când și stele verzi de la durerea de măsele, dar nu asta era problema, kilometri alunecau sub noi când cu o sută, când cu încă vreo patruzeci peste aceștia ademenindu-mă să-i zic în glumă Florinei: bagă tare! Eram pe post de copiloată, dar noroc de Florina că nu am ajuns în lumea celor de dincolo pentru că am ațipit de vreo două ori și am uitat de depășirile printre tiruri, de accelerație… Uite așa, când zorii așterneau peste câmpuri lumina unei zile de primăvară, am ajuns la centura Bucureștiului.

Mergem pe centură - spune Florina, așa a zis nenea Anton! Cum adică așa a zis nenea Anton? Păi, și mi-am înghițit limba, noi facem ce spune nenea Anton, că doar nu e el șef de centură! Dacă era, poate nu era atâta poluarea de la munții de gunoaie ce ardeau, însă ce a fost mai important nu ne-a spus nenea Anton și anume că trebuie neapărat să fie dotată mașina și cu măști de gaze dacă te încumeți să treci pe centură. Am scăpat, cu respirația aproape întretăiată, mirosea în mașină, iar Florina deschidea geamul să aerisească cu aer proaspăt de fum, de nu se vedea la câțiva metri în față… Numărăm indicatoarele, trebuie numaidecât să fie cel ce o ia spre Alexandria, am văzut la un moment un indicator spre autostrada soarelui, cred că am văzut bine… da, era un soare atât de frumos, de aveam impresia că aici ziua a venit mult mai repede ca în cealaltă parte a țării…iată și indicatorul cu pricina, drum deschis spre Alexandria, ei dar nu trebuie să mergem prea mult că imediat o facem spre Rosiorii lui Bicuță.

De-odată muțim, ce Alexandria, ce Roșiori, am zis că ne-am transpus în timp pe undeva prin Japonia, sau poate undeva pe la firma familiei Ewing, lângă Dallas, o stradă largă de-o parte și de alta case, a nu, palate, cu diverse denumiri, etajate, cu turnuri și turnulețe ca la gradinele Japoneze, mai ceva, cu stâlpi de fildeș, culori țipătoare… de fuste desigur, înflorate și dantelate pe la gât cu lanțuri groase și salbe de aur, de cel veritabil de doșpa de carate. Ne oprim, fiindcă Florina este nedumerită, crede că am greșit drumul și… și îl sună pe nenea, cum care nenea, cel ce ne-a invitat la crâșma lui Bicuță.

Profit de moment cobor și, cuprinsă de emoție, trec strada gata să fiu luată în bot de o mașină căreia nu am apucat să-i văd marca. Florina strigă la mine, evident îi era de aparatul de fotografiat, nu de mine, apoi din nou: Maria vină în mașină că poate îți ia careva aparatul! Caut unghiuri potrivite să pot cuprinde cât mai multe imagini, mă gândeam că poate e o mândrie pentru ei să le fie pozate palatele, nu eram singura care făceam poze, la ieșirea din această lume am văzut și cum se numea localitatea – Buzescu; oare e vorba de frații Buzești, dar ce să mai gândesc, deja nu mai era timp de așa ceva. Acum, refăcând firul povestirii mele, m-am dus la atotștiutorul Google, poate îmi dă ceva referitor la localitatea cu pricina. Iată rezultatul, e chiar interesant!



AICI!



Și AICI!


Florina îmi spune să fiu atentă la indicatoare, că, în Roșiorii lui Bicuță nu se intră chiar așa ușor, dacă nu nimerești pe unde trebuie, te trezești în altă parte, am intrat pe unde a trebuit și începem din nou să numărăm străzile, nu prima, nici a doua, ci de la semafor prima la dreapta, până în parcare, că, acolo îl găsim pe Bicuță, dar când colo ne aștepta dl. Liviu Nanu, ceva mai slab cu vreo zece kile, față de decembrie, mai să nu-l recunoaștem. Din nou pupături, îmbrățișări și, din una în alta, ajungem la alte îmbrățișări alte pupături, dar și o cafea, un ceai și toate cele de cuviință.

Florinei nu-i mai trebuie nimica decât un pat și măcar două ore de somn, a condus toată noaptea, nu știu cât a dormit, că oricum nu mai aveam cum să lungim timpul și după ce ne mai întregim și cu Felicia venită de la București luăm drumu spre locul unde era să se întâmple evenimentul cu pricina.

O zi splendidă de primăvară Roșiorii nu mai erau de verde, ci erau de galben, parcă potopise cu galben peste tot, mirosea a verde, dar mai ales a emoție…Cunoșteam locul, am mai fost într-un octombrie, când ne îndemna să apăsăm tasta Any. Așa cum bine spunea și la cealaltă lansare dl. Liviu Nanu, aceste evenimente sunt un prilej de a ne revedea și de a ne bucura împreună.

În sală, rândul poeziștilor era îngroșat și de alte personalități din Roșiorii de Vede. Liviu Nanu, galant, a oferit la toate domnișoarele și doamnelor câte o garoafă roșie, semn că și cu o floare se poate face primăvară. Și chiar a reușit, el în albastru precum cerul și florile roșii semn al prețuirii. Mulțumim Liviule!

*** Liniște și pace în sală, priviri, căutări, și totul se concentrează spre un loc anume, acolo unde poetul parcă nu-și găsește liniștea, se va vorbi despre el altfel, azi nu mai este poetul, ci doar prozatorul. Cel care deschide evenimentul este Liviu Comșia:

Până acum pe Liviu Nanu l-am cunoscut ca poet. Un poet care observa lumea cu ironie și de atâtea ori cu sarcasm, dezvăluindu-ne, necruțător, ce se află dincolo de gesturi și cuvinte. Chiar din cele două volume de poezie - Îndemn la nesupunere și Apăsați tasta Any, ne-am putut da seama că avem de-a face cu un poet care-și impusese un program estetic, prin care țintea metafizica expresiei artistice. Nu este de loc simplu să prefaci în poezie un fapt banal de viață sau senzațiile mărunte în fața acestuia. Liviu Nanu ne îndeamnă să coborâm în profunzimea existenței unde vom găsi răspunsuri pentru întrebările care ne cotropesc adesea liniștea.

Iată, însă, acum, poetul este părăsit o vreme. Și nu este chiar pe deplin spus, pentru că și în volumul acesta de proză pe care ni-l dăruiește, el, Liviu Nanu, rămâne tot poet. Liviu Nanu coboară între oamenii mărunți, în aparență, ai provinciei, dar buni ca pâinea caldă, în esență, ,,Cârciuma lui Bicuță,, este locul magic, fascinant unde eșuează zilnic intelectuali de provincie, alături de profesiuni umile, dar cu experiențe de viață laborioase, cu o filozofie de viață care încă nu s-a rupt de tot de originea ei rurală. Avem de-a face cu psihologii pestrițe, care poartă doar germenii urbanului, și acesta deformat, pitoresc în amestecul lui cu mentalitatea rurală, care nu se lasă încă dusă.

Scriitorul Liviu Nanu aduce la aceeași masă dintr-o cârciumă sordidă pe Săndel, pe Domnu Profesor, pe Dan a lu Nașu, Pe Mișu electricianul, pe Poet, pe Bidigaie și, în capul mesei, pe Bicuță, spirit tutelar al provinciei, în jurul cărora reinventează lumea unui orașel uitat de Dumnezeu. Aici întâmplările capătă dimensiuni homerice, de un haz nebun.

Cu măiestrie artistică, Liviu Nanu, același observator rafinat, exploatează întregul arsenal de ticuri, de clișee, de automatisme, în preajma lui Caragiale a cărui lecție, cum se vede, și-a însușit-o în toată splendoarea ei. Ca și-n textele maestrului, însă, dincolo, se află o lume chinuită, tragică, măcinată de toate asprimile vieții de care râdem până la lacrimi.

Concentric în universul provincial, cu orizontul jos, scriitorul include orizontul mai redus, al unei cârciumi de cartier, care-și trăiește viața exclusiv în prezent, cu toate poncifele lui. Vom desluși lesne întâmplări și ticuri din existența cotidiană, știute, altele reinventate de imaginația scriitoricească. De pildă, englezismele sunt transcrise fonetic și aproape mereu stâlcite. Comicul de limbaj intră în text ca tehnică de vârf, ca să spunem așa. Sau, cu aceeași măiestrie artistică, este exploatat în toate nuanțele lui comicul de situație: în timp ce un apartament este în flăcări, un reporter frenetic își chestionează interlocutorul despre viața lui trecută sau un consilier al ministrului vine să verifice o reclamație și are impresia că este otrăvit de bătrâna care asaltă autoritățile cu tot felul de misive, pentru că se vorbea prin târg că și-ar fi otrăvit soțul. Ei bine toate aceste personaje care populează acest univers apăsător, își etalează, în feluritele lor chipuri, dramele proprii, Chiar dacă pare că nimic nu se întâmplă aici, în cârciuma lui Bicuță unde se spun doar povești amuzante într-o veselie generală…

În sfârșit, să mărturisesc încă un gând: de la Ion Băieșu și Teodor Mazilu încoace, Liviu Nanu a izbutit să facă încă un pas în evoluția genului literar, dezvăluind lumea așa cum este, măruntă, banală, fascinantă și tragică.

Au mai vorbit despre Liviu Nanu și cartea sa mai multe personalități roșioriene: Anghel Gâdea - Profesor limba si literatura romana, Scriitor, membru al U.S.R.; Iulian Chivu - Folclorist, publicist, jurnalist și Gheorghe Stroe – membru USR, autorul a mai multe volume de carte, care l-a caracterizat pe prozatorul Liviu Nanu - ironic, ba chiar tăios uneori, însă fără agresivitate, spirit polemic și, totodată, tolerant, autorul nu mitizează nimic, el demitizează frecvent și pe apucate tot ce-i vine la mână. Matur și lipsit de ezitări chiar în debutul său de proză, pentru Liviu Nanu pariul nu numai cu poezia, dar și cu proza este câștigat. ( spicuiri din ce-a mai reținut banda deteriorată în câteva locuri)...

Cuvântul de final a aparținut lui Liviu Nanu, care a mulțumit în primul rând celor doi sponsori: Andu Moldovan și Alexandru Lunganu, fără de care, această carte n-ar fi putut vedea lumina tiparului, atît de repede și atît de curînd ( vreau să vă spun un secret, am văzut în ochii Nanului acea lumină a bucurie, pe care poate, nu reușește de fiecare dată să o redea în cuvinte, dar și o umbră de tristețe…de asta întreb eu acum: unde ai umbat tu Bobadilule?) Mulțumiri și pentru cei ce au vorbit despre carte și despre el, dar și celor ce au venit din diverse colțuri pentru a fi prezenți acolo: Alina Manole, Florina Daniela Bordeianu, Felicia Baltag, Eugenia Reiter, Dana Banu, Adriana Giurcă, Dan Tristian, Ioan Peia, Silviu Viorel Păcală, Ștefan Mardale, Traian Calin Uba, precum și roșiorenii:Liviu Comșia (cumva brașovean?), Constantin Ciubotaru, Ion Mitroi, Ciprian Anghel, Gabriel Argeseanu, Argentin Porumbeanu, Mihaela si George Simionescu, Dumitru Ciocan-Sin, Georgeta și Sorin Albu și Florina Isache…dacă memoria mea vizuală nu a reușit să-i rețin pe toții, data viitoare am să procedez ca Bicuță, să îi notez pe toții într-un caiet.

Evenimentele în acea zi s-au ținut lanț, toată lumea a dorit să-l viziteze pe Bicuță, dar mai ales locul de unde se inspiră poetul și prozatorul Liviu Nanu. Înainte de a porni spre Bicuță ne-am făcut poza de grup statuar în fața casei de cultură, acum când priveam pozele mă minunam, zic uite că de fapt noi am fost în fața primăriei poeților ( nu am fost singura care am citit așa). Am pornit în grup spre Bicuță și cârciuma lui ( unii ne-am întrebat de ce nu a venit și el la lansare, am aflat că era foarte trist, nu de mult își pierduse soția), am ajuns la locul cu pricina care își merita numele de cârciumă, dar Bicuță întreprinzător a pus o firmă care să ducă în eroare pe nepofiți: Café Bar / Restaurant / Soare / Continental - fiecare își alege ce vrea, soare de la culoarea maronie a tablei ușor ondulate din care sunt făcuți pereții Café Barului. Intrare cu perdeluțe de culoarea exteriorului, un perete doar din pluș roșu, iar pe altul o muză inspiratoare pentru Domnu Profesor, că așa am înțeles că este trecut în condica de plată.

A fost o mare surpriză gestul nostru pentru Bicuță, nu știa ce băuturi să scoată, care mai de care, le-a pus pe masă, ca la expoziție, de la cogniac Unirea la suc Top, sau de la De gooll Brandy la bere Robema, de la Stalinskaia la ceai neîndulcit… Cât am stat acolo te și închipuiai unul dintre personajele cărții. Bicuță s-a bucurat cu adevărat de vizita noastră acolo, ne-a trecut pe toți în caietul principial cu ce și cum am consumat, cu datoria, ca data viitoare să trecem să-i facem și plata… mai sunt multe de spus( las și vouă celor ce ați fost acolo și nu v-ați încumetat a scrie să spuneți restul, sunt sigură că fiecare a trăit momentul în mod personal)!

Pentru că mai era încă un eveniment și nu numai, am fost cu toții invitați la Mon Jardin, unde Liviu Nanu ne-a ospătat și fără vrerea noastră am intrat și pe CONTRASENS.

*** Și-au asumat riscul să ne scoată de pe contrasens :

Director fondator: George Buruiană
Redactor sef: Iulian Chivu
Secretar de redactie: Liviu Nanu
Senior editor: Liviu Comșia
Redactori: Gabriel Argeseanu
Colaboratori: Anghel Gâdea, Adriana Tută, Dana Brutaru
Fotoreporter: Dumitru Drăgușin
Tehnoredactare: Liviu Nanu



,,De ce contrasens? Pentru că dorim să fim împotriva curentului de obișnuință, de mediocritate, de kitsch, de manelizare si telenovelizare (scuze) a vieții noastre cotidiene care, din păcate, reprezintă curentul de bază al momentului. Vom semnala tendința politicului nostru de a promova jocul în ape tulburi, traseismul si superficialitatea.

Fiind împotriva acestor tendinte, suntem în contrasens. (George Buruiana )

……………………………………………………………………………

Ecouri

Horia Gârbea, redactor șef la Luceafărul - critic și prozator

Liviu Nanu - Cîrciuma lui Bicuță și alte povestiri - proză scurtă

Ce-l face simpatic pe autor e inteligența. Care-i permite să-și aleagă o lume potrivită cu înclinațiile sale: una minusculă, de vorbe și fapte mărunte, dar de o vervă și o poftă de viață mereu biruitoare. Fără metafore și abisuri, fără trimiteri cosmice, cîrciuma lui Bicuță este o poiană a lui Iocan contemporană (autorul e de altfel din Teleorman). Așa cum au mai reușit Răzvan Petrescu și Dumitru Ungureanu, și Liviu Nanu izbutește, minus câteva bancuri străvechi reîncălzite, să facă portretul unor inși neînsemnați, netrecuți în marea istorie, dar deloc banali. Îl ajută harul dialogului, umorul cu bătaie în absurd și cunoașterea efectivă a zonei psihologice pe care o descrie.

Personajele lui sînt și șmechere, și naive, și hoațe, și generoase, se individualizează prin vorbă și au biografii plauzibile, deși pline de accidente. Prostia lor e suverană, dar benignă. Aflăm de la unul de ce mașinile japoneze sînt proaste, trebuie musai evitate: o rudă a sa, luîndu-și neinspirat tocmai o Toyota și mergînd beat și fără permis, s-a răsturnat cu ea. Confundarea raporturilor cauzale e numai una dintre slăbiciunile hazlii ale acestor personaje vioaie ale unui autor la fel de vivace. Dar, din fericire, mai perspicace decît ele.




povestea continuă aici, doar cu un clik și intrați în lumea personajelor din viitoarea cartea a lui Liviu Nanu!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!