agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3999 .



Nu privi înapoi
personale [ ]
„Ne smotri nazad”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bott ]

2008-03-12  |     | 



Cade noaptea,
clandestinul corb care mă plouă
pe umbra inimii vânând
cu arma sa de foc
sfera vânătă a Lunii...


* * *



În dreptul părții mele stângi și mute
te văd din nou cum frica ți-o petreci
la războiul meu cu tine,
cu stolul tău de întunecate fețe
și-aud sub pașii ei coborâtori
din palmele tale albastre și reci
cum sufletele celor duși suspină
după adânca mea tristețe.

O, stradă pavată cu inimi de piatră
de vagabonzii memoriei violente...
stradă pe care se aud, nopți la rând,
îngerii și gunoierii conversând
despre naivitatea primelor iubiri
ce și-au frânt coastele fragile-n accidente:

" Ce năstrușnică metamorfoză! -
Dragostele noastre călcate în picioare
s-au transformat până la urmă în asfalt".

Răsare soarele și cască plictisit
deasupra tâmplei mele arse
de nopțile de veghe,
pe urmă se duce să tragă un somn
pe canapeaua lui căptușită cu nori.

trec optimiștii, triștii;
vin umbrele, sumbrele.

Și, iată, pășesc
făr-să mă-mpiedic de lătratul de câine,
amintindu-mi în treacăt de dezastrele
zilei de mâine, și-alături de mine
merg semenii mei.
Amurgul îi îmbracă solemn
în straiele lui purpurii de paradă.
Eu îi privesc și-mi pare că văd
o prezentare de modă pe stradă.
Văd umbrele cum merg călări
pe umerii celor slabi de îngeri,
văd cavalerii cum cresc,încălecând pe ispite,
cum zale își făuresc din coarne și din copite,
văd muze trecătoare pe stradă
și-animale fluturând din coadă,
lirosofi, din zburătoarea clipă,
fabricând versuri șchioape în pripă,
spectrele unor optimiști
orbecăind prin ceață,
circul saltimbancilor triști,
necruțătoarea viață
măturându-i de pe scenă pe idolii de ieri,
pe muribunzii în etate
cu generațiile x ce vin de nicăieri,
ce pleacă în pustietate...
Probabil, aseară, îmi spun,
plouase peste oraș
cu milioane de pietricele,
ce s-au preschimbat peste noapte-ntr-un nor
de gigantice stele...
și eu trec, vai, ca un halucinat printre ele
la braț cu frica ta orbită de lumină
care-și iese din piele...
Îmi închid ochii și văd sinucigași,
două aripi zdrobite între doi pași,
mii de păstori văd și o singură turmă,
milioane de pași orbiți de o urmă.
Starea de-așteptare
crește-n fiecare,
cei tineri murind,
tot tineri rămân.

Atât de mult îți place ție, o,
publicule idolatru,
la chipuri cioplite noaptea te închini
și ziua joci teatru...
Herghelia umbrelor deja
ne călărește spre apus
oasele triste de visători.

Imortalizate de retina ochiului neadormit,
singurătăți luându-și zilele în nocturnul infinit,
întârzie pe foaia-ți maculată, printre cârduri de roșii verbe.
Se-aud pe ea bolborosind graiurile sângelui proaspăt ce fierbe...

În dreptul părții mele stângi și mute,
profil din stânga luminat de meteoriți,
în pas cu un stol de întunecate fețe
mai treci arareori, iubita mea, tristețe,
pe sub arborii în flăcări de fulger pustiiți,
pe o stradă pavată cu inimi de piatră
de salahorii memoriei violente,
stradă pe care se aud, nopți la rând,
îngerii și gunoierii conversând
despre naivitatea primelor iubiri
ce și-au frânt coastele fragile-n accidente...

Își lasă umbra pe căi sute și sute,
dă din aripile amândouă,
pe sub ploaia de lebede mute
clandestinul corb care mă plouă

Plouă în anotimpul arid,
plouă cu îngeri de piatră.
Pe-obrazul meu, aprins de vânt,
arde tăcerea egolatră,

în timp ce inima bate din limba ei de foc
ceasul agoniei în clopotul de lemn al lumii.

***


Spectacolul se apropia de sfârșit.
Izbindu-se de umbra mea în cădere,
câțiva aștri sonori explodase
astă seară în mine,
pe urmă s-au stins unul câte unul
în venele mele albastre.
Liniștea îmi lua cu asalt sângele
devastat de focurile de artificii.
În pauza dintre penultimul cântec
și cel din urmă,
ghilotina fumului de țigară
își decapitase-n tăcere artistul.
Nu mai deslușeam din fundul sălii
decât o siluetă fragilă
agitându-se neliniștită pe scenă,
în timp ce țeasta vedetei plutea
nepăsătoare printre nouri de ceață,
precum Luna plină pe bolta-nstelată,
fixându-l din zborul său halucinant cu privirea
pe nefericitul acesta de suflet
înveșmântat
în hainele lui ponosite de doliu.
Și-am văzut deodată
o umbră în flăcări navigând prin întuneric.
Purtată de valul nebuniei,
umbra-naripată plutea
pe o mare de brichete aprinse.
În zborul său cel mut
de condor planând pe deasupra
pădurii de-admiratori fremătânde,
ochii ei negri, prietene, ardeau
cu o flacără vie
pe chipul tău rece,
de culoarea varului stins.

Fredonează-mi, vântule insomniac,
melodia nopților polare
din fluierele naiul tău,
tăcut fuma-voi, sorbind încet
cafeaua rece, fără caimac,
îndelung te voi asculta
între pereții unei lăptării
ce se va numi "probabil",
un plutitor prin ceață grea
eden bețiv și sociabil.

Și dintr-un colț de rai-subsol
va privi absent îngerul-mască
cum frânte aripi de-alcool
vor râvni să nu mai crească

Cântă-mi și fă-mă să uit
de asfințitul soarelui sub lună...

Am mai avut eu amurguri negre,
sub care
ochii mei nu voiau să vadă pe nimeni,
amurguri sub care
mă bucuram de întuneric,
butonam
tastele telefonului meu,
căutam refrenele la modă ,
seri plictisitoare la culme
în care, frânt de oboseală,
mă-ntindeam în pat
și ascultam cu ochii închiși
știrile de la ora cinci,
seri în care sufletul,
de lume sastisit,
îi întorcea spatele
și ras în cap
practica zazen
cu fața la perete.
Vine o vreme,
îmi spunea o
voce anonimă,
când se dă o luptă
pe viață și pe moarte
cu haremul de ispite al lui M.
și cu prințul indian.
Totul e să scoți din teacă
sabia la timp
și să-i spinteci pe-amândoi
dintr-o lovitură,
croindu-ți calea solitar
după aceea
printre zidirile cetății.
Nu mi-a trecut prin gând,
îi mărturiseam, niciodată,
să-mi fac tatuaje roșii pe antebraț
nici cu vârful acului de seringă,
nici cu tăișul lamei de briceag,
nu mi-am tatuat pe umeri,
pe piept ori pe spate
nici trandafiri negri,
nici vulturi, nici zvastici,
nici măcar numele fostei mele consoarte
care, sărmana de ea, suferise atât de mult,
în timp ce parazitul de mine
își fuma indifernt anii petrecuți
în preajma cenușăresei absente...
Mi-au rămas în schimb ca amintire
câteva cicatrici de la prieteni,
sunt norocosul posesor
al unui anotimp ploios
și al câtorva ani de secetă...
cu-nfrigurare astăzi mi-adun
urmele de pași costelivi
de pe cărările-nzăpezite ale înțelepciunii,
le adăpostesc în căușul palmelor
și le las să ierneze acolo,
pe linia roșie a vieții,
uneori se strecoară
în sângele meu pe înnoptate
clandestinul corb care mă plouă
și-i zvârle inimii câte ceva de-ale gurii
(un pumn de negre deziluzii și niscaiva firimituri
de pâine neagră de secară),
să aibă și ea ce să mestece între dinți
în timp ce visează;
apoi consemnează faptul
în registrul de memorii al cărnii
pe care-l port cu mine
oriunde mă duc
cu tot cu hergelia lui de umbre
și de hieroglife,
pe dinăuntru scrijelită cu o gheară
de febrele îndelungatei agonii,
de frigul toamnelor petrecute
sub anarhia oarbelor vântoase

Cântă-mi și fă-mă să uit
de discursurile unei femei
de care n-am fost îndrăgostit niciodată:
Maturizează-te, copile,
din pragul ușii îmi striga,
aruncându-mi verigheta în față,
coboară grabnic
treptele de aer ale poeziei
și-nșurubează-te cât mai vârtos
în mașinăria de făcut bani a societății,
să ai și tu ca tot muritorul:
casă, mașină, cont în bancă...
Măcar o dată-n viață
fii și tu un pic mai hâtru
și pune cruce la preocupările absurde.
Prefă-te că-ți plac
mesele frugale în oraș,
muzica turcească și fast-foodurile,
prefă-te-n fața mea
că ești altcineva,
că tu ești celălalt,
că tu ești eu.
Vei vedea atunci cât de savuroasă poate fi
vremea petrecută în preajma găștii mele
de prieteni.
Comercializează-ți talentele de actor
în țara asta cu legi strâmbe,
amanetează-ți idealul
și lasă dracului odată
chitara și țigara,
că o să pieri de foame
înainte de termen
cu tot cu nenorocitele tale de cântece și de poezele...
Tu chiar nu vezi?
Copilul nostru visător
se uită deja la tine de sus,
de pe-acoperișurile abrupte ale unor zgârâie-nori,
cu niște ochi plini de compasiune
se uită la tine,
cum s-ar uita de pildă Poetul
la arhitectura bizară
a orașului tău construit pe hârtie
și la populația lui de cuvinte profund neomogenă,
la fel de neomogenă
precum e textura ficatului îmbibat cu alcool
la care se uită din bezna încăperii
ochiul sticlos al treziei
prin fereastra aparatului cu ultrasunete.

Îngână-mi, așadar, vântule insomniac
motivele tristeții mele
din fluierele naiului tău,
tăcut fuma-voi, bând
cafeaua rece, fără caimac,
îndelung te voi asculta

între pereții unei lăptării
ce se va numi " probabil",
un plutitor prin ceață grea
eden bețiv și sociabil.

cântă-mi și fă-mă să uit
de fâlfâitul aripilor nebune
al asfințitului de soare și de lună,
care mă scoate astăzi din minți
cu ploaia sa caldă de păsări muribunde,
cu-afurisitele lui de privighetori
ce-mi aterizează ostenite pe umeri
și-mi ciugulesc sângele-nchegat
de pe limbă
al unor cuvinte încă nerostite...

***
Visul doamnei secretare
e s-ajungă directoare.
Și cum scopul scuză mijloacele...
vine secretarul general
și o numește general pe secretară
în fruntea unei armate de liber-cugetători...

Dintr-un capăt în celalt al străzii,
se-aud copitele scorpiei
izbind cu furie în caldarâm...
(tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm)

Secretând flegmă veninoasă,
susură mieros în telefon
limba despicată:
mai vorbim, mai vorbim, mai vorbim...

Se retrage-n camera obscură
un scârța-scârța pe tastatură
și-ți monitorizează
numărul de gânduri
și de respirații pe minut.
Cu-nverșunare se apără
de-ntrebările babetei,
ca de-un roi de-albine ucigașe,
inima ta ce bate în retragere
către himerele zilei de mâine,
inima ta fluturând
din aripi de purpură
ca o pasăre rănită,
săgetată-n zboru-i strâmt

de trupul arcuit al scorpiei,
de efemera strălucire
a stelelor cu coadă.

***

Stai așezat pe podeaua de beton
cu picioarele încrucișate sub tine
și depeni în amintire
întâmplările unui sfârșit de noiembrie.

Prea multă cunoaștere strică,
te învăța un străin într-o seară
la o cafea cu vorbe de ocară,
la fel precum și umbrele
cunoștințelor sus-puse
îți pot pietrifica obrazul
cu un rânjet de lepădătură...
Pun pariu că nu ești curios să afli
cum e să-ți circule prin nervi și prin vase
celestele lumini făcute țăndări
la braț cu umbrele lor colțuroase...
Riști, astfel,
să-ți pierzi
la școala vieții,
una câte una,
toate facultățile mintale...
Însuflețind spiritul de haită,
hienele instinctului
aflate la putere
își vor susține în continuare
sclifositele putori,
ce vor strâmba din nas neliniștite
că, iată, unii lucrează mult prea puțin...
Iar în pragul garsonierei tale
cu pereți foșnitori
te va-ntâmpina într-o zi de iarnă cu soare
idiotul blocului cu nume de floare
și îți va spune:
Astăzi este zi de curățenie
și trebuie măturat
odată și odată
gunoiul ăsta de aici.

***
Cerul te plouă pe inimă
și-ți umple coșul pieptului cu pietre.
Se opresc nourii din zbor
să-ți țină de urât,
te apasă pe tâmple.
Apare o pasăre de undeva
și desenează cercuri întunecate
deasupra capului tău.
aripa ei, o eclipsă de soare,
îți inundă
creerul cu
negre gânduri.
Picioarele tale devin
din ce în ce mai grele
pe ultima sută de metri,
mâinile-ți caută sprijin
dar nu găsesc decât piază rea.
Și frații tăi siamezi
de la răspântia celor opt străzi
ghidându-ți pașii înspre crucea
sub care să poți să visezi..
Încetul cu încetul,
se face noapte în sângele tău.
Oglindindu-se în el
precum într-un fluviu negru,
stelele luminează pe cer
al naibii de frumos
și strașnic de rece,
aidoma fosforescenților ochi ai lupilor hăituind
un animal de pradă în alergare.
Umbra se-mpuținează, se alungește,
devine din ce în ce
mai ascuțită și mai subțire,
o katana despicând
drumul iluminat
în două părți simetrice.
Prin labirintul orașului rătăcești,
cauți un loc unde
să-ți odihnești
oasele care te dor,
dar închisă demult e braseria de pe corso,
niciun vers la îndemână,
nicun drum la îndepicior
și nocturnele păsări ce bat trotuarul,
văzându-te cum te strecori
prin inima unei nopți
de noiembrie
scrâșnitoare din dinți,
își mărturisesc una celeilalte în șoaptă
bucuria secretă:
-Uită-te și tu la nenorocitul ăsta!
O altă victimă a singurătății...
S-a-ntors lepra din străinătate
cu un rucsac plin de nestemate.
-Ei, pe naiba!
De la cules de ciuperci nenorocitul s-a întors
din pădurea țicniților, după un weekend ploios.

Tu, însă, nu te enerva,
ci pune punct în gândul tău
la frazele genunii.

Ziua de luni își va susține
în continuare
gravidele putori,
ce vor strâmba din nas neobrăzate
că, iată, unii lucrează mult prea puțin
și auzi-vei din nou copitele scorpiei
izbind cu furie în caldarâm,
curiozitatea morbidă
a babetei de vis-a-vis...
Secretând flegmă veninoasă,
mieros va susura în telefon
limba despicată: Hei, garson,
tu știi ce vreau eu să se întâmple...
Buuuun, mai vorbim atunci,
mai vorbim, mai vorbim, mai vorbim?!
tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm...

Tu, însă, nu te enerva,
ci ia-o de la capăt.
Încălțat mereu de mahări
în perechea de bocanci murdari,
nu vei fi în stare,
să te resemnezi nicicând,
ci o vei lua pururi de la capăt...
Adu-ți aminte
că tu nu incarnezi
în rătăcirile tale decât
umbra punctului negru
pusă în mișcare
de mâna unui zeu neserios
sub semnele de întrebare ale lumii.
Umblă zvonuri prin labirinturi stradale
despre motivele-nsingurării tale
(gurile rele spun că tu suferi
de saturnism)
...și hămăitul scârbei care te împroașcă
în piept cu flegma spărgătorului de gașcă,
pe dinăuntru sfâșiată de un dulău fără stăpân...
Fumegând, se retrage încet umbra ta în cochilie,
să-și bronzeze aripile pe albul foii de hârtie
sub soarele palid al celui ce tace și tace,
sub soarele celui ce noaptea în zi o preface.
Fulgeră peste surâsul tăcutei palori
luminile reci ale ploii de meteori.

Într-o zi de iarnă cu eclipsă, însă,
cercul se va închide.
Îcolăci-mă-voi atunci în jurul tău
ca o plantă carnivoră și te voi înghite
cu tot cu hârtiile tale mototolite...

Așa de tare-mi place mie
publicul meu idolatru,
la chipuri cioplite noaptea mă închin
și ziua joc teatru...

Mișcătoare în zigzag, otreapă,
neînfrântă pururi va rămâne,
limba mea inteligentă de șarpe,
târfa capilor de azi și mâine.

Tu, însă, nu te enerva,
ci pune punct în gândul tău
la toate frazele genunii.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!