agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1614 .



Eu, Ionescu
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lizard King ]

2008-02-12  |     | 



Domnul Ionescu merge la serviciu. Mediul e total ingineresc, logic, aranjat, matematic, auster, ordonat în simplitatea lui. Vede pe fereastră un copac; nici măcar unul înflorit. Suspină, fără a ști de ce. Pe masă stau grafice, calcule, funcții sinusoidale, toate necesitând o rigoare matematică ieșită din comun. Suspinul e de la faptul că ar fi vrut să picteze copacul din fața ochilor lui, dar el nu e, pentru moment, conștient de asta. Oricum, dacă l-ar întreba cineva acum despre asta, ar ruina toată magia, deoarece i s-ar ține o foarte scurtă și eficientă prelegere despre fenomenul de persistență retiniană, conform căruia obiectele rămân, un timp după contemplarea lor, imprimate pe retină. Schematicul, recurentul, prozaicul și rutina sunt aspecte fără de care domnul Ionescu nu ar fi el însuși. Și totuși, în acel loc pe care poeții îl numesc “adâncul sufletului”, el urăște cumplit tot ceea ce ține de aceste aspecte. Rutina îl doboară, prozaicul este suma disprețului său, schematicul îi jignește natura umană, recurentul îi provoacă silă. Nu e pe deplin conștient de asta și atunci își dezvăluie laturile semiromantice: îi plac călătoriile, cărțile și pescuitul. De fapt, domnul Ionescu își urăște fundamental viața, nu are însă prea mult timp să se gândească la asta. Habar nu are că viața pe care o trăiește el nu a fost deloc hărăzită pentru el, era menită altuiva, dar o idioată de secretară de prin Rai, sau de unde era, a încurcat fișele.
...Și acum?
Acum eu sunt Ionescu. Habar n-am despre asta, nu-l cunosc, nu știu nimic despre el, îmi pun problema așa, semizeflemist, că s-ar putea să fiu altcineva. Și totuși, chiar habar n-am care ar fi fost visurile lui dacă el și-ar fi putut trăi viața fără să i-o parazitez eu. Ca atare, am încercat ceva imposibil din start: să îmi aduc visurile mele în cadrul vieții pe care o trăiesc, adică viața lui Ionescu. Nu e ceea ce el ar fi vrut, sunt sigur că e foarte improbabil, dacă nu imposibil, ca doi oameni atât de diferiți să aibă idealuri identice. Sunt ale mele, însă construite dintr-o plămadă care nu este a mea.
Toată viața mea a fost, conștient sau nu, despre încercarea patetică de a demonstra un oximoron: eu sunt Ionescu. Și asta în vreme ce toată țevăria care susținea existența mea pretindea contrariul acestei ipoteze. Nici măcar bolile pe care le am nu-s ale mele, ci ale lui, cum ar putea un om care nu mănâncă deloc carne, care nu face excese, mănâncă aproximativ la ore fixe și nu are antecedente medicale în familie să fie suspect de cancer la colon?! Eu, pur și simplu, nu sunt Ionescu! Și totuși, trăiesc viața lui. Sunt turist ocazional prin această existență. Îmi pare, de la o vreme, că toate lucrurile i se întâmplă altcuiva.
Vă mărturisesc: e foarte posibil să fiu o himeră. Să nu fiu eu. Să fiu altcineva. Să fiu pur și simplu o informație greșită într-o bază de date de-a lui Dumnezeu –admiteți măcar ca ipoteză de lucru că funcționarii Lui ar putea fi ceva mai puțin atenți. Pe mine mă cheamă Răzvan Drăgoi, un nume absolut comun, nici mai bun, nici mai rău decât altele. Dar să presupunem că undeva, prin Rai, s-ar fi încurcat fișa mea cu a unui alt om, să-l numim Ionescu (nu am nicio rudă cu acest nume). În acest caz, eu trăiesc viața care-i era menită lui, în timp ce distinsul domn Ionescu trăiește viața care ar fi trebuit să fie a mea. Corolarul este că nici eu, nici celalalt nu înțelegem mare lucru din propriile noastre vieți și când spun asta nu am în minte nimic de natură filosofică, nu îmi pun întrebări existențiale. Există un “de ce?” perfect nefilosofic în ambele personaje. Cum ar fi: de ce domnul Ionescu a devenit inginer, când vocația lui era să fie pictor? De ce soția lui este alta decât cea pe care o visase, de ce mașina domnului Ionescu nu e conform pasiunii sale, deși, paradoxal, avea bani să o cumpere fix pe aceea? V-am spus că nu e filosofie și doar un malițios ar putea înțelege că Ionescu al meu conduce un Logan dorindu-și în secret un Mercedes, nu, vorbim de mașini din aceeași gamă și aflate la îndemâna capacității sale de cumpărare.
Romanul kafkiano-asimovian care-mi descrie existența ar putea purta chiar titlul : “Eu, Ionescu”. Și nimeni, niciodată, nu ar putea să demonstreze că aș fi altcineva. Trist.
Punct.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!