Te port mereu după mine ca pe-o cruce care mi s-a înfipt deja-n spate;
am coastele de lemn, trupul mi-e bătut în piroane de decizii ruginite și
încă mă mai întreb dacă urmele adânci de pași din noroi sunt ale mele
sau aparțin vieții, care nu știe altceva decât să meargă mai departe...

Durerea din tălpi trădează faptul că eu sunt cea care calcă peste orice
ca să ajungă la Capătul Lumii, la stânga de La Naiba, imediat după
Până-n Pânzele Albe, să răsucesc în roz linia orizontului alături de tine,
însă, cu fiecare pas plantez câte-un gol abisal de-al nostru în lume...

Parcă le-aș avea lipite de călcâie! Suntem mult prea grei împreună, iubi.
Noi n-o să zburăm niciodată și eu tot nu înțeleg de ce din iubirea noastră
se nasc doar pui de tăcere, pete de negru care gânguresc pe-o hartă roșie
de atrii și ventricule; tăceri cu scutece murdare ce-mi urlă noaptea-n
sânge, mă fac să visez melodii din utere moarte înșiruite pe-un portativ de
durere veche... Mi-e frig la picioare și mi-e mult prea grea crucea ca să
le schimb singură cu lumină, așa că te rog, coboară încet din mine, renaște-te
din spatele meu, și întinde-mi mâna, să devin femeie și mamă.