De-aș fi un fulg de nea, m-ai strânge în pumnul tău să mă topesc, să mă transform într-o picătură de apă și apoi încet, să mă evapor și să dispar. M-ai strânge dacă ai ști că mor și că nu am să mai exist? Mi-ai face rău dacă ai ști că mă doare? Aș vrea să fiu un fulg de nea, atât de alb, de pur de rece! Sunt rece și am să fiu mereu departe în lumea mea pustie. Sunt tristă și departe și am să adorm plângând din nou la noapte și lacrimi, fulgi de nea topiți, au să-mi cadă iar din ochii triști.
Tristețe și singurătate, nu sunt pentru nimeni, nici pentru mine nu sunt și sincer nici nu îmi doresc să fie. Mi-e bine așa? Când mi-e pustiu? Mi-e bine singură și tristă! Mi-e bine și pentru mine nimic nu mai este. Am căutat în stele și în cerul înalt și albastru, dar gol e gândul ochilor și prea prezent mi-e gustul amărui al tristeții. Mă pierd printre fulgii mei și iar chem îngerii să mă ajute. Mă duc să văd dacă pot să fiu un nor pe cerul albăstrui, mă duc să fiu o stea nemuritoare.
M-am stins demult dar încă sunt sus așa de roșie, ca soarele atunci când apune. Apusul meu, apusul aripilor albe, aripilor lungi și însetate de zbor frânt. Înger plăpând, mă vei primi când trei bătăi am să însemn pe ușa ta? Mă vei primi din nou la tine? Ai să-ți deschizi iar brațele pentru mine?
Uneori sunt atât de...!!! Cum sunt? Câte definiții îmi pot da? Pot să mă compar cu un fulg de nea? Și dacă mă topesc chiar din primul meu rând scris către tine? Ce am să fiu mai departe? O picătură, o lacrimă, chiar dacă afară nu mai plouă și apoi să mă transform în nor, pe cerul veșnic prezent în imaginile noastre. Și ce aș putea iar să mai fiu? Un fir de nisip pierdut în marele pustiu și apoi, dacă aș fi un soare pe cer să mă sting de fiecare dată în apus, m-ai privi? Dacă ai ști că sunt acolo sus m-ai ruga să nu apun în asta seară, să nu dispar din calea ta?
Dacă aș fi ceea ce-ți dorești tu, mi-ai promite că niciodată inima nu o să mă doară? M-ai lua apoi la tine în brațe ca pe un puișor să-mi dai speranțe? Mi-ai spune povești cu feți-frumoși, cu zâne și cu zmei? M-ai alinta și mi-ai promite aripi? Ce-aș putea să fiu sub privirea ta?
Să mă transform într-un sărut și veșnic să rămân pe buzele tale, dar dacă nu vrei ce ai să faci? Ai să mă alungi ca pe o umbră și ai să mă scoți din gândul tău?
De dragul tău, eu am să fiu a nimănui, căci nimeni, nimeni în lumea asta mare nu vrea să fiu nici stea nici pustiu și atunci ce formă pot eu să iau? Ce ți-ai dori să fiu? Ce formă aș mai putea eu lua? O floare, ca să mă ofilesc apoi și să pot fi aruncată? O rază poate, dar ce fac când vine seara? Sau poate să fiu un minut și ce o să fac când va trece? Să mai revin? Ce pot să fiu eu ca să mă poți tu iubi? Ce ai vrea să fiu? Ce îți dorești?
Știu!!! Am să fiu lut și-ai să mă modelezi cum vrei și când te vei sătura de forma pe care mi-ai dat-o, mai pui un pic de apă și-apoi mă modelezi de la început. De fiecare dată altă formă, și alta, și alta.
Azi am să fiu un gând, mai târziu poate voi și un fir de iarbă și apoi un cântec. Mâine poate am să fiu o apă curgătoare și mai târziu poate o rază de soare și-apoi ai să mă transformi într-un cuvânt și-am să-ți șoptesc mereu cât de drag îmi ești și ce bine mă simt în brațele tale. Și apoi poate am să redevin EU...dar care Eu? Ce anume sunt Eu în ochii tăi? Hai, spune-mi cum mă vezi? Un codru răcoros cu frunze verzi sau poate apa dulce de izvor sau chiar mai bine un Înger! Sau poate îmi doresc prea mult! Dar până ai să mă modelezi, rămân ce SUNT.
Nimic din ce aș fi vrut să fiu, nu sunt nici apă nici deșert, nu sunt nici stea și nici nu mă compar cu un trandafir, nu sunt nici vis, nu sunt nimic din tot ce aș fi vrut să fiu.
Eu nu-mi doresc decât să zbor, un ultim zbor spre lumea în care pot să-mi găsesc acea veșnică mângâiere. Frâng aripile lungi în ultimul meu zbor și nu-mi doresc decât să te găsesc și în brațele tale doresc să-mi așez fruntea îngândurată de atâta durere!!! Aștept să m-aștepți, să vii ca să îmi fii...ÎNGER PÃZITOR!!!