agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1792 .



Îngerul de ceață
personale [ ]
Răspântiile albastre 3

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihaylo ]

2007-12-14  |     | 



Când Magdalena Danielescu ajunse la „locul de muncă” (cuvintele Minei), în fața hotelului „La Rocca” era aproape trecut de miezul nopții. Pe terasa restaurantului îl zări pe vagabondul care noaptea trecută, dormea beat pe prispa din arestul carabinierilor și care trezit din somn și din beție i-a zâmbit atât de trist și omenesc.
În fața lui, pe masă era o sticlă de whiskey „Balantays”, ghicise după forma plată a sticlei, și un pahar. Arăta ca un cavaler al ordinului frunzei de dor îmbrăcat în armura tristeții. O privea, dar parcă n-o zărise, sau poate n-o recunoscuse, sau poate privea aievea. Privirea lui o neliniștise plăcut. Și totuși pe ea o privea, și-a dat seama când s-a suit în mașina bătrânului Titzone, proprietarul debarcaderului de pe insula Bella, care întotdeauna o prefera pe ea, parcă în ciuda celorlalte fete. Atunci el își plecă capul umilit întorcându-și privirea spre ușa de la intrare a hotelului, de parcă sufletu-i era un fel de portar al hotelului.
Când bătrânul Titzone o aduse înapoi în fața hotelului, era aproape dimineață. Pe terasa pustie, cu aceeași sticlă, poate neîncepută, era sigură că o așteptase pe ea, stătea vagabondul cu zâmbetul trist și omenesc, ca un fecior de lele nebună lătrat de dor și lună plină în noaptea de bobotează cu sufletul scrisoare, scrisă ei cu razele argintului de lună, scrisoare rămasă în el ca într-o cutie de scrisori părăsită.
Magdalena s-a apropiat de el și deodată privirile lor s-au întâlnit. N-o mai privea trist. O privea cum privește un copil păpușa din vitrina magazinului de jucării, dorindu-și din tot sufletul s-o cumpere, dar neavând banii necesari pentru a și-o cumpăra, și totuși nu era nimic vulgar în privirea lui, nu se întrezărea nici o sclipire pornită de poftele trupești, avea o privire de prunc neîntinat, pură, serafică.
Continuau să se privească în tăcere, ea simțindu-l nu în afară, ci în inima ei.
Chipul lui era mai plăcut decât atunci, în noaptea petrecută împreună în arestul carabinierilor. Fără să-și spună nimic, bănuiau unul despre celălalt că sunt români. Acum obrajii lui erau frumoși ca de sfinx turnat din lumina lunii, umed argintii, nu de roua dimineții, ci de măr ud. Fără să-și dea seama, îi apucase amândouă mâinile, strângându-le cu o putere sufletească, deplin, cald, în timp ce ochii ei cenușii-albaștri au revenit la viață cu o mișcare grațioasă de lebădă trezită din vis de argint și de petale de trandafir alb.
Vibra și-n el și-n ea aceeași generoasă bătaie de inimă, care-i izola de lucrurile din jur. Nici unul, nici altul nu puteau vorbi. Fiecare se gândea la celălalt ca la ceva depărtat, așezat pe zările sufletești, și deodată mâinile lor se-întâlniseră, dând clipei un miracol sufletesc pe care numai tăcerea îl putea cuprinde, în timp ce ochii priveau – orbiți și incredibil – miracolul pe care mâinile-l strângeau aievea.
Se auzeau valurile lacului Magiore izbindu-se de stâncile acoperite de mușchi, parcă învelite într-o husă de catifea verde. El se simțise cu ea de mână ca într-o poiană din pădurea de brazi.
Ea vorbise cea dintâi.
- M-ai așteptat pe…
Îi deveniseră ochii gravi, umeziți de lacrimi
… mine?
- Da.
Îi strânse și mai tare mâna.
Obrazul lui era palid, argintiu, al Magdalenei colorat. Amândoi tăceau, într-un zâmbet unit de nenoroc, a cărui tristețe le înfrumuseța trăsăturile și chipurile lor alăturate în văzduhul posomorât sur, păreau ca două năluci răsărite din umbra fericirii pe ruinele unei cetăți, zâmbind prin veacurile trecute.
Strângându-l de mână, cu o naivitate de logodnică, pornise împreună cu el, ducându-l de mână, cum își duce o mamă pruncul pe potecă, înspre biserica din deal la sfânta utrenie în dimineața învierii.
O urmase tăcut, ca un miel dus la tăiere, fericit că-i lângă ea, fericit că-i dus de mâna ei, visând poate la o dragoste cum n-a fost și nu e.
Îl duse la ea acasă. Intrase după ea, mergând în vârfuri, în casa necunoscută. Îi bătea inima tare, era prima dată în ultimii patru ani, când intra într-o locuință. Se văzuse vag, ca reflectat de-o apă, în oglinda vastului hol a cărui scară ducea la etaj. Razele lunii stingeau într-un vitraliu cozi de sirene verzi plutind în ape albastre, mirosea a naftalină și a parfum de levănțică. Era un miros și o tăcere din alt veac. De undeva de departe, ca o binecuvântare căzută asupra orașului încă ne trezit din somn, se auzi glas de clopot.
Magdalena, parcă trezită dintr-un vis de somnambulă îi lăsase mâna și ghemuindu-se pe scară, izbucni în plâns. El o privea cu mirare, clipind, cu fruntea încrețită. Ce nebunie îl aduse în dimineața aceea în această casă necunoscută, alături de o fată care plângea? Ea ședea la picioarele lui, cu spinarea aplecată, osândită parcă la lovituri de bici, plângând înăbușit, c-o deznădejde care-i scutura mereu, ca tremuratul de frig, umerii subțiri.
El se aplecă asupra ei, cu dragoste și milă, cu o dorință nestăpânită, de-a o alinta, ca pe un pui de căprioară găsit la marginea pădurii. Îi dezmierdă părul, umerii, obrajii umezi. Capul ei se aplecă, încă scuturat de plâns, pe pieptul lui. Ea îl privi printre lacrimi și înălță buzele spre el – părea înflorită atunci din rouă, cu o lumină de lună - și o sărută.


…………………………………………………………………………………………………….


Se însera frumos. Prin geamul larg, se cobora o seară ca de mătase melodioasă. Era enorm de mult cer afară, înăuntru era un dans de dizolvare totală a tristelor umbre. Sub lumina apusă de soare, trupurile lor unite în nemișcare ca într-o rugă palidă de vecernie, păreau inerte ca și obiectele din jur, până și gândurile, simțurile, încetându-și freamătul ațipeau, plecând capetele gingașe pe umărul fericirii. Două trupuri unite într-o singură umbră, două tăceri învăluite-n aceeași durere, două tristeți cuprinse de același dor.
Și-n seara aceea, o sărutase din nou, dezmierdându-i părul și fruntea la plecare, pe aceeași scară cu miros de naftalină și parfum de levănțică, la lumina acelorași cozi de sirene plutind în aceleași ape albastre, iar umbra nopții cădea pe pământ – pasăre rănită.
Sufletul Magdalenei – țipăt de lumină din beznă, mângâia urmele prințului de rouă, primul bărbat din viața ei, ce nu s-a atins de trupul ei, ca un sfânt ce nu intra-n templul pângărit de zeii barbari și de idolii păgâni.
Dar sufletul ei…sufletul ei nu mai era virgin. Cunoscuse bărbatul.
Doamne, cum va mai putea trăi de acum înainte ?!…

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!