agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1637 .



Îngerul de ceață
personale [ ]
Cerul după gratii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihaylo ]

2007-12-02  |     | 



„Notre Père qui ê tes aux Cieux
Restezy Et nous nous resterons sur la terre
Qui est quelquefois si jolie" (Jagues Prevert - „Pater noster”)*

S-a trezit brusc. Dintr-o dată, de parcă o mână nevăzută i-a tăiat visul neîmplinit, cu un foarfece uriaș, poleit cu argintul de lună din nopțile veacului în care croise, odată, cândva, odăjdii pentru frumoșii goi ai marilor căderi. Când izgoniți lăsau în urma Grădina Edenului, pustie și tristă ca un măr mușcat cu o sărutare de o gură de femeie cu trup de șarpe. Da, rămânea în urmă grădina, condamnată la veșnice ninsori cu petale de măr crăiesc amestecate cu fulgi din aripile heruvimilor de gheață - eternii străjeri ai pomului „cunoașterii de sine”, din al cărui fruct Zeul - Om, dacă ar mușca și-ar putea răspunde: „Tat tvam asi”. Întrebarea pe care nu și-o pune mai niciodată, dar ea, întrebarea, există și se vrea întrebată, plutind greoaie, prin ceața sufletului său gol, deoarece nevăzuta mână cu foarfecele ei uriaș, nu se mai osteni să croiască și o haină pentru sufletul Zeului - Om. Și de atunci și până astăzi și până-n ziua de apoi, acesta se chinuiește să-și acopere goliciunea sufletului cu veștede frunze ale gândului său obosit. Căci așa a fost, așa este și așa va fi!..
Visul întrerupt i-a lăsat în suflet un gust dulce-amar, ca o cireașă păsărească căzută în mijlocul lunii lui gerar, sau nu, mai bine în mijlocul deșertului, pe nisipul încins cât să fiarbă o cafea turcească, din ciocul unei păsări rănite de săgeata dorului de libertate, ce se întorcea din anotimpul nimănuia.
O mână, o altă mână, nu cea cu foarfece uriaș poleit cu argintul de lună (o mână de copil, probabil), i-a zugrăvit visul cu niște vârfuri de brazi de un verde ștrengăresc, sub care, cu linii stângace desenase o casă mică de țară,
strâmbă de atâta așteptare și de dor, după fiul risipitor plecat la nunta din Cana Galileii, unde un Crist, cu zâmbet de prunc orfan, prefăcea necontenit apa în vin. Ușa casei din scândură de gorun, tăcea în culoarea lebedei. Mai avea casa și două geamuri, ce priveau spre nicăieri ca ochii lui Zaheu Orbul. Deasupra vârfurilor de brazi, aceeași mână (o mănă de copil, sigur), convertise cerul la culoarea senină.
Trezit din vis, zărise cerul convertit la aceeași culoare senină, numai că de această dată, cineva a pus cerului gratii.
Cine ?...
De ce ?…
Era prea obosit să mai caute răspunsul. Închise ochii la loc și revăzu iarăși casa strâmbă de sub brazi, pe care (o mână de copil, foarte sigur de data asta) i-a desenat-o, în vis cu linii stângace, doar că ușa casei din scândură de gorun era înflorită, de această dată într-un zâmbet de copil ce așteaptă nerăbdător să-și primească darul de crăciun, iar geamurile nu mai priveau spre nicăieri ca ochii lui Zaheu Orbul, ci oglindiți de cerul convertit priveau albastru și sferic spre vârfuri de brazi, tot de un verde ștrengăresc, ce zgâriau norii.
Pe prispa casei torcea o umbră de femeie, îmbrăcată într-o „chemeșă” albă pe care au înflorit florile de in. O altă umbră, de bărbat, tot în „chemeșă” albă, cioplea ceva cu toporul în fața casei. De undeva din văile munților, sau poate din adâncul amintirilor rătăcite prin copilărie se auzi un nechezat de cal. Prin dranițele ce acopereau casa, afumate și înnegrite de ploi și ninsori se ridicau, într-o rugă sfântă către cer, zeci de brațe de fum. Și totuși din acest tablou patriarhal lipsea o umbră de copil îmbrăcată, tot într-o cămășuță albă, umbra lui.
O voi umbre!.. Umbre de părinți, umbre dureros de sfinte, umbre uitate, regăsite, pe urmă uitate din nou și iar regăsite, ori de câte ori sufletul rănit are nevoie de voi, ca de un balsam ce vindecă dorul. Strânse puternic ochii, până la durere, îi ținu așa strânși până când casa strâmbă de sub brazi a început să se prefacă-n lună plină răsărită de după vârfurile brazilor, preschimbați și ei în vârfuri de cruci de țintirim.
Deschise iar ochii sperând că nu va mai zări cerul după gratii, dar cerul se afla tot după gratii. Îi era sete, chinuitor de sete, stomacul îi ardea de parcă a înghițit cărbuni aprinși, iar capul îi atârna greu ca de plumb și pe deasupra cineva a închis cerul după gratii.
Și-a adus aminte că băuse seara două sticle de whiskey „Jak Daniel's” cu un moldovean, împreună cu care a locuit cu doi ani în urmă, într-o mașină părăsită, într-o parcare de pe Via Sempione. Își mai aduse aminte și cum l-au arestat carabinierii, deoarece lovea furios, cu pumnii în tonomatul de țigări, ce se încăpățâna să-i primească bancnota de cinci euro mototolită ca vai de mama ei . Zâmbi indiferent, oricum până-n prânz au să-l lase liber, o știa asta la fel de bine ca și faptul că până diseară se va îmbăta din nou.
Vis a vis de el, pe un fel de prispă din cărămidă ce înlocuia patul din arestul carabinierilor, stătea o fată ce privea, la fel ca și el cerul de dincolo de gratii, cu-n zâmbet amar de trist. Era-n făptura ei ceva cuminte, bun, blajin, ca norii cerului deasupra unui cătun în amurg când pacea aerului le îngăduie înălțarea spre cer visător, lină.
O mai văzuse undeva. Unde?..
În afară de ei doi, într-un colț al arestului, pe o altă prispă, dormea sforăind un bărbat între două vârste, cu capul ras până la piele și cu o cicatrice mare, adâncă, ce-i brăzda obrazul stâng de la ureche până la colțul buzelor.
Îi zâmbi fetei fără să vrea, ea însă nu-i răspunse cum ar fi firesc printr-un zâmbet ci continua să privească cerul, dar nu ca înainte cu un zâmbet amar ci cu o privire adâncă și gravă.
Unde o mai văzuse?..
Semăna cu un înger cenușiu-blond, cu un înger înflorit din muguri de ceață, cu ochii cenușii-albaștri, dar cu o privire curată ca lumina stelei polare din noaptea de Bobotează, cu gene plecate ca de mireasă nenuntită. Nu se mai întreba unde o văzuse. Era sigur că o mai văzuse undeva, dar ce rost avea să-și amintească unde?.. Chipul ei îl liniștea, îi dădea odihna de care avea atâta nevoie. Nu dorea s-o cunoască, nici măcar să-și amintească unde a mai văzut-o, dorea numai s-o privească, s-o știe pe prispa de alături, cu intimitatea zâmbetului trist împărtășit de gravitatea privirii ei. Se mulțumea s-o știe - înger înflorit din muguri de ceață la una din ferestrele sufletului său.
Se auzi zgomot de cheie întoarsă în broasca ușii și-n cameră intră, mai mult împins de la spate de un carabinier cu părul cărunt, un zdrahon roșcovan ce se apropia, sau dacă nu, chiar întrecea înălțimea de doi metri și după ce murmură ceva în genul de „Salve!” se așeză pe prispă lângă bărbatul ras, care trezit din somn de scârțâitul ușii metalice ședea pe prispă cu un picior sub el. Au început să vorbească aproape-n șoaptă, dar destul de tare ca el să le poată desluși șoaptele. Vorbeau în rusă.
O clipă uită de fată și se concentră la șoaptele celor doi. Cunoștea limba rusă foarte bine, aproape perfect. În clasa a șaptea a luat locul doi la olimpiada de rusă pe țară. Imediat și-a dat seama că cei doi făceau parte dintr-o organizație criminală și că erau hăituiți de oamenii lui Iakobovici, probabil șeful unei bande rivale, astfel singuri și-au provocat arestarea, primul, cel ras în cap și cu cicatricea pe obraz se luase la harță cu doi motocicliști francezi, iar cel de-al doilea s-a prefăcut că ar vrea să fure o mașină din parcarea hotelului „Novara”, după ce a ascuns geanta cu „babchi” în urechea stângă a Sfântului Carlo. Nu-și dădea seama ce înseamnă cuvântul „babchi” și nici nu știa cine-i Sfântul Carlo, astfel abandonă să mai tragă cu urechea la discuția celor doi.
I-au dat drumul, chiar mai repede decât s-a așteptat. Odată cu el au dat drumul și fetei cu ochii cenușii albaștri, și abia atunci, când zărise cerul fără gratii, și-a adus aminte unde o mai văzuse, era chiar prostituata din fața hotelului „La Rocca”.
„Curvele și bețivii, vor ajunge în împărăția cerului, înaintea celor drepți.” - și-a dus aminte de această frază, auzită la o predică rostită de un preot bătrân din satul bunicii sale.
Zâmbi privind cerul fără gratii.
Cerul zâmbea și el ...
...........................................................

*„Tatăl nostru care ești în ceruri / Rămâi acolo/ Cât ești de sfânt / Și noi o să rămânem pe pământ / Fiindcă pământul câteodată e frumos”
(fr. - trad. Gellu Naum)
** „acesta ești tu”





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!