Indepartat din diversitatea monotona a scolii si implicat in monotonia diversa a traiului romanesc, mi-am exterminat timpul liber prin cotloane ce musteau a fum si duhneau a famare! Timpul meu nu se mai impartea in zile, in ore sau in minute. Plimbarea mea de-a lungul acestei dimensiuni am realizat-o prin metode proprii, cu borne speciale. Punctul fix al orarului meu cotidian se transformase treptat intr-o dependenta si, atipic matematicii, s-a schimbat brusc intr-un sir infinit de variabile. Nu ma mai pot opri!
M-am intrebat mereu cum as reactiona la vestea unui deces. Mi-as fi gasit cu greu cuvintele?! M-as fi comportat ca un actor de mana a III-a si mi-as fi uitat replica?! M-as fi intristat ca un milog la coliva?! M-as fi inchinat ca un ateu?! M-as comporta ca altcineva decat eu?! As fi vrut sa ma privesc macar o clipa in oglinda si sa gasesc o grimasa cat ar fi aceasta de falsa sau adevarata. Imi doream o minciuna daca nu eram in stare de un adevar. Imi doream compasiune. Ce ciudat eram! Ce profanator si escroc emotional eram! Ce viata lipsita de durere am dus!
Am sa regret pentru tot restul vietii mele cum nu am imbratisat-o in cel mai lipsit de speranta loc din lume. Am sa regret toata viata cum nu i-am soptit ca sufletul meu se roaga de durere sa o mai vada la fel de fericita ca in prima zi. I-am simtit durerea si nu am vrut sa recunosc. Ce las incurabil si prost sunt. Ce nemernic cu fata de om am devenit! Cum de nu am putut sa-i spun ca o iubesc?! Cum de n-am fost in stare sa-i fiu alaturi?! Cum de nu mi-am varsat lacrimile de fata cu ea?! Cum am putut oare sa tac?!
Imi tot vine in minte replica Regelui Lear la moartea fiicei sale Cordelia: "O, oameni de piatra, de ce nu strigati de durere! De-as avea gura voastra as urla de s-ar darama portile Raiului!"
Atat am fost in stare!
Un mare nimic si un umflat zero.