Plouă cu stropi mari și grei
peste mare și suflet,
briza mângâie ochii triști,
iar ploaia îndulcește lacrimile.
Privesc siluieta ce se îndepărtează lent
pe drumul drept și neted,
speram că se va întoarce,
să dea un semn
și să-mi zâmbească.
Nu mă pot urni
până când nu se mai zărește
pierzându-se în perdeaua de apă.
Am ochii crispați doborâți de efort
dar alintați de stropii îndrăzneți,
ce coboară de-a lungul trupului;
mângâierea lor udă
naște undeva, în adânc un fior dureros
de parcă s-a rupt ceva,
mă spală de gânduri,
cuvinte nerostite, fără vlagă,
care se luptau cândva să iasă la lumină;
făcând o baltă,
unde
s-a scurs tot ce aveam bolnav de teamă
și de speranță,
într-un ungher al sufletului.
Îți privesc urmele, care și ele
se topesc în înverșunarea ploii.
Plouă infernal, ștergănd până și nimicul ce sta între noi.