Aproape miezul nopții și pașii se joacă absent prin zăpadă. Noaptea atât de tăcută și frumoasă… dispar blocuri și lumini, se ascund drumuri prin întuneric. Luna se leagănă după pleoapa unui nor și cerul naște fluturi albi. Peste palmele mele întinse și reci coboară amintirea zăpezii de altădată, râde amintirea, se lasă pe jos și se tăvălește prin zăpadă. Una câte una, luna, poveștile, noaptea cu viscolul nebun, frigul, trecutul, iubirile se culcă în palmele mele…

S-au uitat vrăjile de chemare și totul se destramă în absurd. Nu mai pot, nu mai stiu să te chem… și fulgii trec mai departe. Sufletul jucat pe un anotimp. La ce bun să te mai întrebi dacă a meritat. Ai face-o din nou. Pentru lumea din tine, pentru zăpada de atunci, pentru privirea din gândul meu și și zborul de-abia atins din sufletul tău. Pentu iarna de ieri și nimicul de mâine.

Șoapta în întuneric seamănă a descântec. Dar sunt la sfârșit de lume și nu mă auzi. Þi-aș mai fura o clipă să te înlănțuiesc în zăpadă, să-ți răpesc gândul cu totul și să-ți pierd sufletul pe potecile mele, într-un ultim joc, să te blestem pentru că gândul nu păstrează decât amintirea altor pași, să te binecuvântez pentru că sunt ai tăi. Iarna aleargă să prindă vântul, sunet zbârlit de iluzii.

Și fulgii trec mai departe…