ghemuiți în pahare înalte, ora H triunghi de piele decupat de pe frunte. dincolo de ropotul distant rigiditatea unghiului. am vrut să știi ce simțeam. și mai era mult de lucru. la încheietura mâinii un rest de febră și numele îndrăgit rotindu-se în jos. nu-mi pasă că ai părul ondulat, eu rămân aici până ai să pleci. iar plumbul se transforma în aur. sărut uscat spațiul dintre noi, normalitatea se întuneca în albastru. undeva fluturau săbii de lemn, între două mari arcade. pietrele de moară târau după ele dâre roșii, desenând cine știe ce lege biologică. într-un șir de celule ardeau lumânări vechi, sau poate era doar un cortegiu de lebede fumegând abur de tămâie. rostogolindu-te cu ochii deschiși într-un alb imaculat, peste albia pietroasă a cuvântului. întotdeauna te întorceai în mine, cu roadele amare ale puterii. eu îngropat de viu în registrele joase ale crepusculului acvamarin, tu lungindu-te ca o caramea. într-un surâs vorbeam cel mai puțin. încă nu știam. nimic despre gesturile descompuse.