agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2416 .



Proces Verbal
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nic ]

2005-10-10  |     | 





Pentru mine Gara înseamnă vacanță. Mirosul trenurilor, peroanele aglomerate, gări mici sau mari sunt un pachețel cu fundiță roșie. În copilărie, trenul mă lua din târgușorul adormit pe malul Dunării și mă purta prin inima câmpiei până la oraș, până la București. Un București cu troleibuze și covrigi, înțesat de biserici, cu tramvaiul 23 care mă ducea de la Gară până la destinație țăcănind pe șine – un tren mai mititel – intrând pe Mihai Bravu din Bariera Vergului într-o cotitură îndrăzneață pe lângă coșmeliile care se înghesuiau până în bordură. O adevărată aventură într-o zi de vacanță mare. Mă minunam de toate lucrurile, de oamenii care nu se salutau între ei trcând grăbiți spre treburile lor.
Dar cel mai mult mă uimeau copiii de vârsta mea care vorbeau atât de diferit de mine, de prietenii mei de acasă. Le ascultam conversațiile încercând să dibuiesc acel ceva altfel decât al nostru. Cuvintele erau cam aceleși deși, din când în când, ziceau despre ceva sau cineva că era „mișto” sau „nasol” și mi-a trebuit niște timp să înțeleg ce vroiau să spună, nu mormăiau cuvintele și nici nu le lălăiau, ce mai, vorbeau frumos.
Dorința de a-ți îmbunătăți condiția face parte din fiecare dintre noi și, presupun, e o părticică din motorul care urnește lumea. Nu puteam să fac excepție de la regulă și am început să-mi „îngrijesc” vorba, puțin câte puțin, ca să nu dau prilej de haz prietenilor de acasă.
Întorcându-mă în Bucureștiul meu după o absență de mai mulți ani, l-am gasit schimbat, așa cum era și firesc, mai ales că nu-l mai priveam prin uimirea copilului venit de la „țară”. Bucureștiul mi se pare acum un imens ghetou, un oraș fără personalitate, murdar, plin de câini vagabonzi, de cerșetori, de aurolaci și de oameni cu vorba bolovănoasă. Așa că m-am acoperit cu un clopot de visare cu ochii deschiși pentru a mă apăra. Apărarea face și ea parte din fiecare dintre noi.
Din când în când mă întrerupe din visarea zilnică un ciob de realitate. Urăsc această intruziune uzurpatoare de sentimente plăcute. Ciobul de realitate se manifestă divers și mai ales în lucrurile mici dar esențiale: o groapă în asfalt care-mi sucește glezna, metroul care întârzie și nu-mi amintește de vacanță, mirosul de transpirție din tramvai, semaforul care stă mai mult pe culoarea roșie, copiii care vocifereză și se îmbrâncesc pe stradă, ca să enumăr doar câteva.
Îmi spun că am ajuns la vârsta înțelepciunii și orice lucru asimetric îmi irită echilibrul interior. Mai mult ca sigur am îmbătrânit și mi-am pierdut răbdarea. Dar oricât aș fi de nesuferită recunosc lucrurile care m-au iritat întotdeauna. Și cel mai iritant și pe care nu pot să-l ignor este răspunsul vânzătoarelor (o.k., sunt și misogină) atunci când le muțumesc pentru serviciul făcut . Și cel mai adesea răspunsul lor este: pentru puțin! Of, Doamne, of vorbă românească penibilă în încercarea inconștientă de prețiozitate!
Mă străduiesc să privesc lucrurile cu detașare, în definitiv încercă și ele, ca și mine pe vremuri, să vorbească frumos. Dar unde or fi auzit expresia asta „pentru puțin”? Poate e o traducere liberă a englezescului „not at all” și am motiv să bănuiesc o asemenea blasfemie. Cuvinte și expresii din limba engleză au pătruns în vorbirea curentă a bucureșteanului cu mai mult de opt clase primare. Dau vina pe „spoturile” publicitare care „targhetează” o anumită categorie socială vulnerabilă în naivitatea ei, pe internetul cu „lingo”-ul lui, pe „tocșurile” pline de specialiști care niciodată nu spun „referitor la” ci „vis-a-vis de” (Vive la France!); ca să nu mai vorbesc de alte anomalii după care nimeni nu mai are păreri ci doar opinii, nimeni nu mai crede ci doar consideră, nu se mai vorbește „la telefon” ci „pe telefon”, iar moderatorii tv își îndeamnă invitații să se uite „în plasmă”, corolarul fiind primarul „care este”; la așa populație, așa primar reales.
Iată o formă de îmbogățire a vocabularului, mă încurajez eu, și scuip în sân. Ce nu înțeleg deloc, este cum de a intrat în vorbirea curentă expresia „ca și”. Presupun că la început a fost folosită ca o formă de evitare a cacofoniilor dar între timp a fost pervertită în formă „elevată” de vorbire. Ca în sintagma: a lucrat ca și director. O aud peste tot împreună cu „tre’ să”. Toată lumea, de la vlădică până la opincă tre’ să o zică pe undeva ca și expresie care dă bine. Începând, desigur, fiecare frază cu „deci”. Că noi putem concluziona și fără a expune argumente, doar suntem români. Așa că, atunci când cineva mă abordează cu: deci, caut familia Popescu, răspund și eu: deci, cred că ați greșit numărul. Dacă persoana insistă cu: deci, nu sunteți familia Popescu, insist și eu cu: deci, nu. Deci tre’ să încerc să nu par ca și ignorantă și, recunosc, să mă amuz.
Amuzante sunt și doamnele pe care le cunosc întâmplător și care la despărțire îmi spun „vă sărut”. Nu știu de ce vor să mă sărute, iar eu nu mă gândesc să le răspund la fel deși uneori fac eforturi dar nu reușesc. O singură dată am simțit nevoia imperioasă de a săruta un străin: când am aflat că fostul nostru președinte, actualmente senator, a fost pus sub învinuire pentru mineriada din 90 de către un procuror militar cu grad de general. Atunci am exclamat: „Vă sărut, să trăiți!”.
Cel mai mult mă întristeză faptul că victimele acestei noi mode, pardon, trend, sunt tinerii și foarte tinerii, care au îmbrățișat cu trup și suflet această vorbire, la grămadă cu manelele și hainele firmate sau brănduite. Nu reușesc să pătrund firul gândirii lor. Mi se pare un fel de a vorbi vulgar, ireverențios, ca acel „merci” pe care-l adresează persoanelor mult mai în vârstă. Întotdeauna am crezut că este o formulă rezervată prietenilor, apropiaților.
Asta îmi amintește de o zi de acum foarte mulți ani când, plimbându-mă pe stradă cu tatăl meu, am întâlnit niște colegi, băieți!, care m-au salutat cu: Salut! Comentariul părintelui meu a fost: vouă v-ar trebui o altă planetă. Nu am înțeles atunci ce a vrut să spună dar azi îmi vine să-i apostofez pe ai noștrii tineri cu: parcă sunteți de pe planeta Zog!
Veșnica prăpastie dintre generații? Probabil. Cum oare ne vedeau părinții noștrii? Îmi place să cred că ne priveau cu indulgență sperând să ne revenim la o dată cât mai apropiată. Oare ne-am revenit? Nu am răspuns la întrebarea asta. Nasol momentu’!



Text publicat anterior în revista „Conexiuni”- NY

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!