agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1848 .



Fior transatlantic
personale [ ]
Impresii aeriene

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alsacia ]

2005-10-04  |     | 



Plutesc... Nu la figurat, din păcate. Ci cat se poate de concret - cu nod in
stomac si cu punga de hârtie la indemana. Sunt deasupra oceanului si încerc
sa mă relaxez, minunându-mă de scara interioara ce nu ar avea loc la mine in
apartament, dar care arata foarte natural intr-un 747, cu mult peste
plafonul de nori de dedesubtul meu...

Vacanta fuse si se duse. Mai am câteva ore pana îmi voi relua rutina ce m-a
consacrat. Mama, nevasta, nora, fiica etc... Pe de-o parte, as vrea sa simt
pamantul sub picioare cat mai repede, dar nu neapărat cel de pe Otopeni. Dar
nici cel din Bagdad... Deja filasem câteva fetze ce ar fi putut arata
dubioase la o privire mai atenta. Si nici nu trebuiau sa aibă vreo valiza
bombata (cata polivalenta are cuvântul asta!). După ce m-au pus sa-mi
descalț mandrete de adidasi noi, la aeroport, si sa merg in șosete albe prin
zona de filtru, mă gândesc ca un explozibil puternic poate încăpea nu numai
in talpa incaltarilor, ci in multe alte parti... Necontrolate. Cureaua de la
pantaloni mi-o scosesem - la cerere, evident. Dar lucrurile s-au oprit
aici...

Îmi dau seama ca pot număra oițe la infinit, fara nici un succes. Gândurile
îmi zboară (ce altceva sa facă si ele la inaltimea asta?!) tot spre factorii
de risc. Terorismul; un crash aviatic; turbulente severe; un pilot obosit;
un controlor de trafic neatent; plonjare pe apa... Si fandaxia-i gata.

- A bottle of wine, please! Red, oui...Merci.

Domnișoara cu accent franțuzesc zambeste americaneste. Adică foarte
profesional, insa atât de veridic, încât mai-mai ca te consideri simpatizat
ara nici un dubiu. Pana-i servește aceeași expresie larga si vecinului.
Atât de destins si de natural se poarta, de parca ar fi intr-al 9-lea cer
(eu nu-mi pot da seama la ce nivel suntem in aer; pe monitor se afiseaza in
momentul asta altitudinea in "picioare" si chiar de-as fi mai cu picioarele
pe pamant si mai puțin cu capul in nori - tot n-as fi in stare sa echivalez
in km... Mi-e insa foarte clar ca dincolo de fereastra asta monopeisagistica
sunt fix -60*C).

Îmi dau curând seama ca acest minunat "Castel" nu are efect sedativ. Oare de
ce oi presupus așa ceva despre vinul roșu?... Niște turbulente destul de
finute mă ajuta sa-mi simt pulsul in urechi. Beculetul de de-asupra capului
mă avertizeza ca e musai sa stau in centura. Nici nu concep altfel... Sper
doar ca pana isi face vinul traseul complet sa se limpezeasca plafonul.
Desigur, atunci va fi, insa, un rând lung in fata toaletelor. Căci sunt
patru numa` in raza mea vizuala. Adică undeva pe la mijlocul aeronavei. Acum
toata lumea servește un aperitiv sărat (alune, biscuiți, covrigei...), udat
din belșug cu diverse opțiuni.

Brusc, anxietatea mea trece, cu totul nesperat, in plan secund. Întrucât
surprind o mana mare ce freacă gingaș o ureche mica! Fara sa apartina
aceluiași posesor... Exact asta vad prin spațiul dintre scaunele din fata
mea. Încep sa refac, cu interes, filmul ultimelor doua ore - pe care îl
văzusem fara sa ii acord vreo atenție deosebita.

La îmbarcare, scaunele din fata mea erau goale. Toate trei. Pe cel
corespunzător rândului in care mă aflu se asaza un domn mare, negru (mă
rog, de culoare...). Foarte mare si foarte negru. Deși scaunele pe Air
France sunt înalte, tot ii vad scalpul răsărind de de-asupra tetierei. E
tuns scurt, foarte scurt, iar pe fondul negru vad multe fire cărunte. Per
ansamblu, omul inspira un oarecare respect - ca sa-i zicem așa... Deși eu
parca îl vad evadând de pe plantație si traversând Mississippi-ul cu
bocceluța de gat.

Curând după el, apare o doamna roșcata, de o frumusețe puțin cam obosita, cu
parul zburătăcind in jurul chipului bronzat cu perseverenta. După ce se
lupta tacticos si ineficient cu bagajul de mana, e lesne de inteles ca
tovarasul de drum se ridica si o ajuta, zâmbind. Zambeste si doamna,
aranjându-si niște suvite rebele si constatând (inevitabil) ca privirea i se
oprește cam pe la nivelul nasturilor camasii albastre cu patratele albe.
Chicotește dragalas, cu o voce joasa (daca suna ciudat, ei bine, sa stiti ca
rezultatul e chiar senzual. Parole!)

Nu aud ce vorbe-si spun; deduc insa din mimica vioaie a doamnei ca-si
descoperă mici lucruri comune. Destinație, locul nașterii, scopul
calatoriei, pasiuni, artiști... Încerc si eu sa umplu golurile... El
vorbește scurt si încet. Din profilul cârn pe care îl întrevăd printre
scaune, mă conving ca, totuși, e zâmbitor, la randu-i... Rafale de ras duse
cu o octava mai sus decât firescul mă conving de faptul ca doamna se simte
extraordinar de bine. Iar dumnealui ii apreciază îndeajuns compania încât sa
o privească si sa-i răspundă amabil.

După cina servita de cele câteva sute de pasageri, o regăsesc pe joviala
roșcata întorcându-se de la toaleta. Pieptănata, rujata...imprastie in jur
aroma pastei de dinți din gentuța de calatorie (eu nu mă sinchisesc; un
atare periaj m-ar face sa insfac iar punga de hârtie. Si nu-mi lipsește.).
Intr-un deplin consens, se lasă liniștea. Pe geam, eu filmasem in disperare
apusul soarelui, pana a venit stewardesa sa ne roage sa închidem hubloul...
Unii chiar se bucura de norocul de a putea dormi. Ba chiar pe umărul
(zdravăn) al vecinului, după cum observ in fata mea. O mana mare si neagra
face un masaj blând gatului roșcat... Sunt absolut sigura ca aud corect
răspunsul:
-Oh...`t feels so good... Gosh...

Când vad lobul urechii frământat - la mai puțin de patru ore de zbor! - dau
un ghiont jumatatii mele conjugale, care motaie convenabil in dreapta. Si-i
expun siderata ce-mi fu dat sa urmăresc in spațiu 3D, in timp real. Nu m-ar
crede daca romantismul acela aerian nu ar fi in desfasurare.
Apoi, îndesându-si la loc castile minuscule in canalul auditiv, îmi
argumentează cu zâmbet liniștit:
-Vezi, nu m-ai fi crezut daca ti-as fi povestit ca mi s-a întâmplat așa
ceva... Acum, eu ce-as fi putut face, hm? Sa pic de fraier?

Inteleg ca stau sucita intr-o poziție incomoda, ca centura de siguranța mă
strânge si ca am sprâncenele ridicate in uimire. Absolut... Noroc ca pe el
nu îl vad înotând ditai fluviul... Nici vorba.

Bezna mă înconjoară. Beculetele celor care mai citisera s-au stins. Îl sting
si eu pe al meu. "Castelul" de 300 ml e pustiu. Si nu mai vine nimeni sa mă
întrebe ce mai doresc... Se presupune ca dormim... Mi se redesteapta grija
amorțita de vraja din jur. Daca cel care ne dirijează acum (oare de pe ce
continent? noi aflându-ne intre lumi, veche si noua) daca, deci, are
probleme cu nevasta? sau cu ipoteca? si nu e atent ca pe noi ne zguduie iar
niște turbulente din cer senin... Daca apare brusc o gaura de depresurizare,
cum am văzut pe Discovery?... O sa-mi zboare geanta din brațe... - pipai
automat conținutul: simt relieful unui magnet pe care vreau sa-l pun acasa
pe frigider, sa țintuiesc o fițuica in care fii-mea îmi declara, in litere
saltarete de tipar, ca mă iubește. Mi s-a făcut brusc cald. Mă dezvelesc de
păturica pusa cu amabilitate la dispoziție de compania de zbor. Trebuie sa-i
cumpăr rechizite. Peste doua luni începe clasa 1.

Cum drumul de întoarcere e întotdeauna mai scurt (mai ales când te întorci
din vacanta), imediat constat ca răsare soarele. Revin la frenezia de a
filma cerul in culori incendiare. Cu nelipsita aripa in cadru. De fapt,
aripa asta chiar da o nota reala pozelor si filmului, care altfel ar putea
părea fakeuri. Vine si micul dejun... Cu zâmbetul ala poliglot de reclama.
Bun: lapte, suc, brioșe, cornuri, unt, gem si...poate mi-a mai scăpat ceva...

Ceva mi-a scăpat cu siguranța. Nu mai inteleg ce vad. Doamna roșcata sta
serioasa si gusta delicat din tava. Domnul mare si negru privește pe geam,
absent. Ii urmăresc o vreme si - nimic. Nu-si mai vorbesc aproape deloc, iar
când se întâmpla, sunt foarte formali. Atmosfera asta durează pana la final.
Se întrevede pamant la orizont. Europa e îmbrăcata in nori din loc in loc,
rar cate o raza de soare...

Îmi sorb cafeaua cu gândul la viitorul avion in care trebuie sa mă urc peste
câteva ore, cu care sper sa ajung pe Otopeni, in bălăriile natale.
Împrejurimile Parisului, văzute de sus, sunt ca-n povesti: verzi, cu Sena
mai meandroasa decât as fi gândit eu, cu ogoare strict delimitate si străzi
drepte.

In sfarsit, enormul păsăroi in burta căruia au respirat mai mult de trei
sute de oameni vreme de opt ore, isi coboară picioroangele si atinge cu o
bufnitura surda pista. Încep sa mă simt mai in largul meu.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!