un spațiu, infim, mai sus
și poți să vezi cum se aprind stelele,
chestiune relativă pe care
o poți bănui citind un barometru.

un spațiu infim, mai jos
și fumul se lăfăie,
se joacă de-a ceața gri,
profită de chestiunea relativă;
în seara asta nu vrea să danseze cu norii.

dacă prind liniștea uitărilor,
visul sânului protector mă îmbracă de hibernare.
tot o chestiune relativă,
somn al pulsului.

caii sălbatici aleargă prin mine,
galop sau răscoală de sânge,
dar asta-i chestiune deloc relativă,
parfumul tău, absolut, e de vină.

asta se întâmplă când arăți cu degetul
către absolut, ori către relativ,
folosindu-te de sofisme și metafore,
rămâi năucit.

că nu-i fumul după cum arată barometrul
și nici cerul plin de stele când pui măsura unde dorești.

nimic relativ în a fi așa cum este în mod absolut.

și nici starea de bine nu-i întâmplătoare
dacă mintea îți este alături,
cum nici galopul caiilor sălbatici nu este etern
și, știm, parfumu-i mereu efemer.