poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 592 .



Întâmplări de pe lângă pădurea arhaică
personale [ ]
= Colecție de fragmente, din Roman în lucru =

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2021-04-20  |     | 



Glafuri 12. Pădurea arhaică


Desigur, secretul cel mai mare era, pentru mine, ”Pădurea arhaică”. Aș fi putut spune că și eu eram o parte din ea, deși nu spusesem despre senimentul acesta deprins, cu anii, în atâta lume străină, care mă asculta, dar eu nu spusesem la nimeni. Poate și eu eram un fel de inimă veche... eram a pădurii, de fapt... Întocmai cum sunt copacii!
— Nu prea înțeleg, Iacobe... Pentru că, prin grajduri, mi se zbat toate rândunelele... Și iarăși îmi `sparie vacile!
— Rândunele?
— Și-au făcut un cuib mic, de fapt cred că sunt nu unul, ci două cuiburi, chiar în mijlocul vitelor, pentru că grajdul e un loc mai călduț, sau cald, cum să spun, de nu le este frig puilor...
— Rândunelele astea parcă sunt niște nesimțite, față de vaci! (Și bărbatul a început, atunci, să râdă.) Dar ce bai ai cu ele, Smaranda?
— Sparie vițelul cel mic. Și nu știe, nu se poate controla bietul, și se sparie iute! Iar, de la el, sparie și toată ciurda și vacile! Că zvâcnește, de pe trup!
— Aha, îl sperie cântecele!
— Iacobe, păsările acelea sunt, de fapt, niște paseri bolunde... Iar Călăuza...
— ???
— Îmi spune ca nu cumva să mă îndrăgostesc! Sunt stelele, pe deasupra, și mă veghează!
— (E nebună fata, Smaranda a Pinticanilor, dar e frumoasă!, a îngăimat Iacob Păun, pătruns, deja, de niște sentimente cu totul noi, pentru el, care, și ele, îi zvâcneau, ușor, ca niște petale mari și neașteptate, drept în centrul pieptului).
— Că vin, fată hăi, cu tine, la apă! Ia, spune! În care sat mergem?
— De fapt, sunt, de fapt, ca o pădure, iar dacă vechimile nobile ale unei păduri foarte vechi nu le înțeleg, atunci nu înțeleg mai nimic...
— Tu? (Și râse, bărbatul acela înalt, Iacob Păun.)
Nu știusem prea multe lucruri despre pădure, până când nu deprinsesem căile cele secrete ale stelelor și îmi știam Călăuza. De fapt, ce să fi fost, un vis nocturn și anodin. Nu am văzut, de fapt, mai nimic. Ci doar o stea foarte puternică și extra-albă, care lucea, foarte puternic, deasupra unei păduri vechi de stejar. În vis, o priveam cum sclipea, ceva mai mare decât luna și nemaipomenit de albă, clipitoare, schimbându-și la răstimpuri mărimea, de părea ca un fulg uriaș și foarte pâlpâitor, care parcă mi-a spus: Du-te, dragă Sânziană, și învață, temeinic, pădurea! Apoi m-am trezit, zicându-mi că lumina aceea plină de farmec îmi greșise numele. Că eu, de fapt, nu eram Sânziana, ci Smaranda. Dar Călăuza a fost cu adevărat mirobolantă, chiar dacă eu eram, nu Sânziana, ci Smaranda. Mai târziu, am aflat motivul pentru care steaua cea mai albă și cea mai plină de magie, din lume, îmi spusese Sânziana. Cred că, citisem, în copilărie, o carte. De fapt, știusem, despre sânziene, pentru că avusesem un parfum de sânziene, mai demult. Iar adevărul e că Mircea Eliade avusese dreptate. Pentru unele femei se deschid, într-o noapte, cerurile, sau poate m-am înșelat eu. Pentru mine, una, se deschiseseră codrii și pădurile, iar stelele luceau, foarte puternic, deasupra. Niște stele albe ca, vă spun, cea mai curată zăpadă, o stea albă, nici măcar alta roșie, nici măcar anodin mai galbenă.

De fapt, Ușa mea ducea, exact și clar, către pădure. Și am știut care era ușa de la casa mea, pe care a trebuit să o las deschisă, ca să intru, de câte ori aș vrea eu, în pădurea cea veche, arhaică. Mai ales, noaptea. Pentru că printre crengile vechi, se văd cel mai bine stelele și luna, toate de o albeață mai negândită. Nu cu sânziene, să mă fi salvat, eu, de fapt, ci, mereu, mă salvase, de fapt, pădurea. Dacă pentru unele femei se deschid Cerurile, dacă auzisem, foarte demult, despre sânziene, pentru mine, am lăsat ușa deschisă tocmai către pădure. În noapte, copacii erau întunecoși, dar primitori. Iar eu, numai o femeie de nouăsprezece ani, care abia cuteza să privească în interiorul pădurii, ca să mai descopere, poate, în plus încă ceva...
Eu nu sunt Sânziana, ci Smaranda Oana Pintican, și mi-am lăsat ușa cea mai dosită ca să dea tocmai către pădure.

De fapt, soarta a hotărât să plec de la oraș, și să mă mut undeva mai la țară. Iar de acolo cale foarte scurtă către prima mea întâlnire cu pădurea... Apoi, să te ții cât de interesant a devenit, de fapt, totul. Ajunsesem, în câțiva ani, ca să cunosc pădurea mai tare decât pe mine însămi. Silvana arhaică, pe care nu aveam să o părăsesc. Iar de atunci, de la Călăuză, și de la stelele foarte albe, pe care prinsesem să le urmăresc, chiar și dacă se întuneca pe afară, la margine de pădure, nevăzută de nimeni, pentru că satul era cam la doi kilometri distanță, cu totul netemătoare, cred că devenisem, cumva, dependentă de Călăuză, de stelele albe și de pădure, care nu m-au înspăimântat, de fapt, niciodată. Să fi avut, până atunci, la nouăsprezece ani, o viață mai simplă și mai plină de un tipic neînsemnat, însă, cred, de atunci, de la vârsta aceea foarte tânără, și odată mutată într-un sat de la Sudul Moldovei, lucrurile au început, de fapt, să se schimbe. Și, aceasta, într-un mod cât se poate de accelerat. Mai întâi, mă temusem, cu totul. O pădure necunoscută poate fi periculoasă, totuși! Vizitatori neprevăzuți, oameni, străini, animale! Te poate prinde, de fapt, un om rău, dacă peste copaci se lasă, poate, întunericul, iar fetele exact ca mine se tem, fără motiv, în schimb într-un fel instinctual, de treaba aceasta. Pentru că, cu siguranță, o pădure ascunde, dar și arată lucruri și chiar o pădure te poate pune, uneori, într-o situație cumva mai incertă. O vreme, ascunsă în adânc în pădure, m-am temut. De pasul cel ager al fiarelor mijlocii sau de urs. De vreun nebun, care și-ar fi aflat pasul, într-un mod paralel cu al meu. Apoi, în câțiva ani, pe la vârsta de douăzeci și trei de ani, nu mai experimentasem, de mult timp, nicio spaimă. Ci, mă retrăgeam, adesea, în adânc de pădure, chiar plecând și fugind, pe ascuns, de acasă, ca să mă retrag, singuratică, în afunzimi de pădure și să îmi aflu foarte mult liniștea. De fapt, în pădure nu te așteaptă, niciodată, mai nimic, decât plantele și copacii întunecoși, care nu lasă niciodată prea mult soare, dedesubt... Învățasem, de pildă, că pasul ursului este mult mai greoi decât cel omenesc și că aș fi putut să mă cațăr într-un copac, dacă era, cumva, o amenințare de talpă prea lată, pe jos, pentru că mi-ar fi arăta-o ierburile. Ierburile cunosc întotdeauna talpa cea grea a ursului și mi-o arată, iar oamenii nu se aventurează niciodată prea mult în nicio pădure, dacă eu pot să mă afund, în ea, în schimb. Cum nu reușesc ei, din cauza spaimelor fobice. Și chiar pot să mă pierd de orice urmă de om, dar și de urși.
.
Începusem, de fapt, să cunosc pădurea arhaică, iar ea începuse să mă cunoască, și ea, foarte bine. Și de aici, până la a munci, cot la cot, cu pădurarii, până la a deveni, eu însămi, o femeie de rânduială a pădurilor, nu a mai fost decât un pas. Pentru că, acela care iubește pădurea, trebuie să se rânduiască printre oameni și să își afle un rost. Ca să se facă de folos și ca să câștige banii pe care, după muncă, i-ar merita.
.
Așa că am plecat, din locul acela, al părinților mei, din sudul Moldovei, am schimbat cu succes câteva sate (și câteva păduri), cunoscându-le, la vremea lor, pe fiecare. Și luând din fiecare ce îmi trebuia, adică învățătură. Cu privire la toate tipurile de plante, dacă nu m-a mai putut păcăli, de la o vreme, niciuna. Cum pe urși, zmeurișul. Așa m-ar fi păcălit plantele, mai ales, la începutul experienței mele cu pădurile. Pentru că eram o credulă. Apoi, învățând, deprinzând, am reușit să nu mai fiu una.
..
Apoi, nu a mai putut nicio plantă să mă păcălească cât de cât. Nu i-a mai ieșit nici omului, nici pădurarului, dar nici copacului, cum într-o scorbură îmi dosisem eu hainele, ca să intru, în pielea goală, într-un pârâu și să mă spăl. M-am săpunit bine cu săpunul din traistă și mi-am spălat trupul în apa de pârâu rece, până când apa și stelele s-au făcut, cum să explic, una cu mine. Și, de atunci, nici apa de pădure, nici stelele albe, nu m-au mai trădat niciodată, pentru că și eu eram albă, la trup. Ca și ele. M-am întins, cât eram eu de lungă între flori și am stat scufundată în ierburi, până când pe afară a început să se lase întunericul. Am stat de vorbă cu fiecare plantă ce era verde, de prin împrejurimi, dar și cu gângăniile, mi-am vârât trupul sub frunze de arin, ca să mi-l ascundă. Și-apoi, cu palma stângă pe sub arini, mi-am simțit, cu adevărat, sevele pe care le ascunsese pădurea, sângele curgea în mine și în vene, iar în cap era numai lapte. Și laptele cel otrăvitor al ciupercilor îmi curgea în trup, amestecându-se cu seva plantelor și cu lemnul pădurii, care mi-a devenit, de atunci, os. Ba chiar cred că, la un moment dat, mi se făcuse nițel cam frig, în pădurea aceea. Atunci m-am îndreptat cu pas repejor și cu talpa mea albă și foarte ușoară spre locurile de unde plecasem. Mi-am dibuit, cu mâna înfrigurată, hainele în scorbură. Erau tot acolo, cum să nu fie. M-am îmbrăcat, apoi, cu ele, la repezeală, eram chiar în mijloc de pădure, unde nu ajunsese la timpul acela ochiul omului care să perturbe, și am ieșit, foarte liniștită, printre copacii și arinii care se arătau la tot pasul, trecând paralel cu albia pârâului. Și de atunci nu m-am mai temut de nimic, pârâul... avea să mă protejeze toată viața mea, dar mai ales Călăuza. Stelele acelea albe de deasupra, dar și toate pădurile. Aveau să mă țină în ele și să mă protejeze, iar eu să muncesc. Iar eu, nu aveam să mă mai dezic de drumul meu, poate, niciodată, din moment ce nu îl învățasem, până la douăzeci și trei de ani, dar am început să nu mă mai las de el și de învățătură. Iar, acum, am douăzeci și șapte. Nu sunt Sânziana, nu mă cheamă așa, ci Smaranda. Cine m-a plăcut, de la optsprezece ani, îmi mai spuneau Oana. Dar eu sunt de fapt Smaranda Oana Pintican, fata pădurilor, și care lucrez cot la cot cu pădurarii.
Păcat că, la pădure, nu mai sunt fete ca mine, iar muncile care țin de copaci sau de pomi, nu sunt stăpânite, prea mult, de fete, ca să îmi fac și eu, măcar o prietenă.
..
Poate așa e pădurea... Aparține, în genere, numai bărbaților și numai pe aceia îi cheamă, copacii pădurilor. Sau, cel puțin, mai multe nu știu eu, Pădureanca. Poate, totuși, nu degeaba să îmi fi dat cineva acest apelativ. Pentru că muncesc, de fapt, în mijloc de pădure, întocmai ca un bărbat neapărat vânjos. Însă, în schimb, eu muncesc, vă spun, și cu mintea... Numai eu pot deosebi, pesemne, unele ciuperci mai grele și să le miros, pe unele, cu nasul, chiar dacă sunt, fiecare, sub frunze, cum o fac câinii. Apoi, numai eu îți pot face dintr-un cireș cu fructa fadă, printr-un altoi de crenguță de vișin, aplicată, de iese, din pomul rezultat, cu cea mai gustoasă cireașă. Iar, cum să vă pot povesti, dacă mâncărurilor tradiționale le pun eu niște ierburi, mai picante și mai bune nu îi ies, cred că, de sub mâinile niciunei alte femei, cât de pricepută ți-ar fi...
Prin pădurea cea mereu surprinzătoare, fie prin habitat, prin faună, fie prin inflorescențe sau mediu de floră, desigur, dai, la pas, peste tot felul de plante și de ierburi. Dar și de tot felul de animale, care, ca și pădurarul, le caută. Pentru că ierburile sunt, desigur, bune. Sau poate chiar odată cu acesta, și animalul caută în paralel cu omul pădurilor. Priceperea omului obișnuit cu pădurea, ca să le cunoască pe fiecare, după rădăcină, felul rădăcinii sau al radiculului, sau după tulpină, după felul în care arată, pe plantă, la o anumită plantă, frunzele, și după culoarea lor. După anotimpul și felul cum găsești o anumită plantă, în luna și în fiecare săptămână a lunii, în care este planta aceea, dacă își traversează perioadele. Printr-o pădure și dacă o cunoști bine, mai nimic nu reușește să te mai surprindă, în timp. Pentru că, de pildă, nu apare niciodată o plantă cu totul nouă, ci numai una peste care nu ai mai dat tu, ca om obișnuit cu pădurea, până atunci... Aproape, toate ierburile și plantele sunt bune. Pentru că, de pildă, dacă o plantă nu este bună pentru un om, se găsește poate vreun melc ca să ți-o prade. Cum este, de exemplu, cazul ciupercilor otrăvitoare, care, de obicei, sunt prădate ori de melci, ori de niscaiva insecte, dacă se mai înmulțesc, încât, dacă treci pe lângă ea prin pădure, o găsești prădată, de parcă ar fi bună și pentru om. Deși, o ciupercă bolundă niciodată nu e prădată, dacă otrava ei e prea tare. Deși unele specii de melci, le mai pradă, de parcă ai vrea să o iei de la pământ, să o cureți cu cuțitul de locurile în care au mușcat melcii și să o pui pentru tocăniță cu niscaiva sos de usturoi. Dar un pădurar adevărat sau un om al pădurii nu se înșală niciodată, cu privire la vreo ciupercă sau plantă mai rară. Deși nu o întâlnește prea des. Nu îl păcălește melcul sau ciuperca, pe omul pădurii, pentru că un pădurar sau un om al pădurilor știe, cam întotdeauna, cum să deosebească ciuperca bună de cea periculoasă pentru sănătate, sau chiar de cea mortală. Un om al pădurilor, pesemne, nu este înșelat niciodată și nici păcălit. Pentru că el știe... Cunoaște multe...
.
Însă eu sunt, desigur, numai o femeie. Locul meu este, însă, printre pădurarii ăi mai pricepuți, care îi dau, însă, muierii treburi grele și de minte foarte ageră, cam neobișnuite și unei femei. Vrei un măr, care să îți facă mere mai bune? Ți-l fac, atunci! Sau vrei poate mere nițel mai acrișoare? O să le ai, exact așa cum le vrei dumneata! Dar cel mai bine îmi iese, totuși, la cireși... Și îți fac, așadar, un cireș perfect! Ți-l altoiesc exact așa cum știu eu și cât să te miri, despre Pădureanca, pentru toate zilele tale. Pentru că Pădureanca îți face, din cireș, un Cer întreg și pune, pe el, stele roșii, numai cireșe dulci și bune, ieșind de sub mândrul altoi, pe care să le ia femeile, sensibile cu gustul, și să se mărite mai repede. Pentru că vor avea buzele mai dulci, decât gura cea de fragă a priceputei pădurence. Pentru că o femeie care culege din cireșele Pădurencei o duce bine cu dragostea și mănâncă numai cireșe bune toată viața ei. Apoi, fata se mărită foarte repede și naște, repede, niște copii foarte frumoși. Pădureanca aduce noroc, pesemne, pentru că este bună la inimă.
Iar viața ei este, mereu, ca o carte deschisă, dacă o cunosc toți pădurarii de pe la Codrii Vlăsiei. Și nu numai aceia, să fi auzit, de faima Pădurencei, care de la Moldova se trage, și care a venit, pe la ei, de la oraș. Ca să se afunde, pesemne, în pădurea arhaică și să locuiască, acum, de pildă, pe lângă o pădure de pini bătrâni, pe sub cea mai amplă pădure, cu tot felul de copaci în ea și sub protecția pâlcului de pini, care, de altfel, se întâlnesc, în aproape oricare pădure, în locuri mai înalte și de neatins. Decât de pildă, stejarul, locurile cu stejari. Chiar și vechi. Unde nu stau oamenii. Pinilor, în schimb, le plac înălțimile. Dar și molidului, cum știe Pădureanca. Celor mai frumoși brazi de Crăciun, li se interpun molizii. Iar Biserica Creștină nu se supără deloc, ci în schimb este foarte mândră, de cât de inteligentă poate fi pădurea cea veche și de natură arhaică...
Ca să le dea, de Crăciun, și din brazi, dar și dintre molizi, asemănător. Care nu se termină, la număr, de prin păduri, niciodată, pentru că pădurile sunt foarte desigur foarte înțelepte ba chiar și hristice dacă se înmulțesc mai mereu. Brazi sunt, în păduri, mereu, pentru că semințele cad și sunt înghițite de pământul bun. Ei să fie bine, oamenii, să fie bine mereu și să nu exagereze niciodată, pentru că pădurea... mai întotdeauna, ascultă de om și de binele lui. Dar și se trezește, pădurea, cu păsările ei, ca să îmi salute, dis de dimineață, Călăuza. Poate că fiecare om să aibă, de fapt și de drept, câte o pază. Iar eu, cum să nu spun, mă simt ca mine însămi și prin păduri, când îmi deschid, fără cheie, ușa aceea ascunsă... și protecția.
.
Ea, ușa, rămâne mult timp deschisă, chiar și dacă eu de mult am plecat, de singuratică, numai către pădure. Și totuși, nimeni nepotrivit nu intră pe ușa aceea semideschisă. Ca să mă ajungi, îți trebuie câțiva ani în fața mea și picioare foarte bune, de mers, cu ele, taman prin pădure. Ca să mă ajungi, pe mine, Oana Smaranda Pintican îți trebuie o pădure și faptul ca pădurea să te accepte ca să intri, în ea, după mine.
.
Trebuie să intri, așadar, și să îți găsești și pârâul matale, să te scalzi, să faci ce vrei, să fii, naibii, foarte liber, dacă îți dorești cumva aceasta, iar apoi să îți regăsești și dumneata hainele în scorbură, așa după cum le-am găsit și eu, pe ale mele, mai demult, asta dacă nu ți le-ai lăsat, probabil, mai pe la îndemână. Ca să fii Pădureanca... îți trebuie mult, îți trebuiesc scorburi, curaj, nebunie, dar și o ușă, cum a făcut-o, mai la început, ea. Dar mai vreau, încă, și mai caut, și pe lângă pădurari, măcar încă o prietenă, pe care nu o să o găsesc, însă, niciodată, în afara pădurilor. Viața mea, pe lângă coliba din pădurea de pin bătrân, pe lângă cele două pâlcuri, pline cu copaci de înălțime, este pesemne, una cam prea anevoioasă, eu de fapt muncesc întruna, iar viața e ciudată, mult. Pentru oricare femeie, în afară de mine... Smaranda Oana Pintican. Cum, oare, să reziști ca femeie între atâția pădurari? Măcar am ușile mele de taină și pădurile. Iar stelele albe sunt toate chiar pe sus. Cu toate că nu prea am, pe aici, nicio prietenă, pădurarii mă cunosc bine și mă tot trimet, ca să aflu spor prin vreo pădure de lemne. Ce să caute, pe aici, prietenele? Noi, muntenii, suntem mai singuratici, dar nu ne trădăm niciodată sufletele.
Iar, prin păduri, nu întâlnești, niciodată, prințesele.
— Atunci, Smaranda, mă iei cu tine în sat? Ai adus gălețile? (Era Iacob.)
— Numai una! Că o ții tu! Găleata aceea, de apă, despre care vorbești!
— O țin... Cum să nu... Că ești, Smaranda, femeie!
(Smaranda râse, de-a graba, în pumnii ei mari și frumoși. Bărbatul acela era, deja, al ei. Sau urma să devină. Iacob Păun, fratele lui Emilian Păun, cel aiurit după o muiere, pare-mi-se că după Bogdana Mihai Clițău, parcă, era o femeie care i-a făcut acestuia din urmă un băiet, frumușel, pare-mi-se... De semăna mult cu Emilian, dar și cu Bogdana Mihai Clițău, din câte am aflat, după aceea.) Codruț, mi se pare...
— Sunt femeie?
— Ești! Nu știu cum de nu au mai roit bărbați, după fusta ta...
— Eu nu sunt cu fustă, pentru că eu am pădurea! Eu sunt, de drept, Smaranda Pădureanca! Eu, cum se crapă de dimineață, mă duc, iute, în sat, cobor, iute, în satul de sub pini, cu un bărbat frumos după mine! Și fac asta, parcă, numai o singură dată în viață! (Dar de pe buzele ei, nu a scăpat, atunci, niciun cuvânt în plus. Era, acum, fericită.)
(...)

Înăuntru de odăier, numai molcomie și liniște. Lele bună, Liliana, profesoara, de acum femeie aproape de șaizeci de ani, cu două fete măritate și un pe cale să plece la Timișoara, avea grijă de cei doi nepoți, de la Esmina Marinescu, adică fata ei mijlocie. Elena, fetița, era fiica cea preferată a casei, pentru că semăna la față cu frumoasa Esmina, dar, în plus, era dulce ca o bombonică dar și foarte fragilă, așa cum, de fapt, sunt toți copiii mici. Andrei, în schimb, sau băiatul Esminei, era bărbătos și aspru în trăsături, deși era numai un copil. Adică, de copil, și fiind mai mare, punea la respect pe toată lumea, dacă în casă nu îl mulțumea, poate, vreun lucru cât de mic.
.
Așa sunt copiii. Pentru că așa sunt aproape toți copiii, câteodată își cer toate drepturile, pentru că niciun copil nu ezită, cât timp e mai mic, ca să nu se înfrâneze. De fapt, toți copiii fac ce vor ei, fie că sunt cuminți, fie că au chef să se joace și să strice toate cele.
.
Cine știe cu cine să fi semănat Andrei, de își făcea și i se făceau toate poftele. Era însă un băiețel frumos la chip, cu peri negri, și toată lumea îl îndrăgea. Deși era câteodată cam răutăcios din fire și îi cam lua jucăriile Elenei, surioara lui cea mică, fără să vrea să i le mai da înapoi. Dar nu oare așa gândesc toți copiii? Sunt mai mofturoși și mai capricioși câteodată, dar toți copiii oamenilor sunt, și absolut toți, cei mai frumoși din lume și cel mai lesne de îngrijit, pentru că sunt copii, iar copiilor li se iartă, mai ales când sunt mici, aproape orice. Cum să nu îi iubim? Dacă sunt făcuți din bărbat și din femeia lui scumpă?
.
Dar, celălalt copil, Bogdan, care aparent nu avea nicio legătură cu casa aceea, începuse să crească și mai mult, de era cu peri galbeni și cu buzele roșii ca ale maică-sei, neștiind aproape nimeni că, pe undeva, băiețelul mai avea încă doi frați, pe Elena și pe Andrei, semănând foarte tare cu maică-sa, Esmina, care le dăduse naștere tuturor celor trei copii foarte speciali.
.
Esmina Marinescu era, de fapt, o femeie fericită, dar mereu pe drumuri, de ai fi zis că e o zgaibă fără niciun pic de liniște. De fapt, săptămâna ei, se împărțea între Colibă, unde Bogdan era crescut de o femeie foarte bătrână, în care Esmina Marinescu avea, însă, mare încredere, pentru că nu avusese, în schimb, vreo altă soluție, și statul acasă, pe lângă soțul Mihai și ceilalți doi copii, Elena și Andrei.
— A mai venit femeia aceea, pe aici?
— Cine?
— Marina, sau cum o chema... Esmina, parcă...
— Nu, nu a mai trecut femeia... (Bătrâna s-a speriat. Avea, și ea, ceva temător în capul ei...)
— Chiar nu a mai `vinit? Dar de ce?
— Are treabă multă, pe la oraș, de nu o lasă de la lucru, să vină...
— Aha!
— Câteodată vine să îmi îngrijească nepotul! Că îi place, să facă aceasta!
— Aha... E frumoasă, de fapt, Marina aceea... E ca o păpușă!
— Da!, încuviință bătrâna. E ca o păpușică. Are, de fapt, trei copii. Niciunul mai mult, niciunul mai puțin, decât trei...
— Aha!
— Dar îl iubește și pe Bogdănel al meu! (De fapt, îl iubești mult, mult...)
— Și, ziceați, a fost căsătorită cu băietul dumneavoastră?
— S-au despărțit, mai demult... Mai mult, nu poate nici ea... Dar pe Bogdănel îl iubește ca pe ochii din cap!
— Aha... Știți ce am aflat despre fata asta, Marina? Să vă spun, să nu vă spun?
— Multe taine ascunde, de fapt, domnule, o femeie...
— Mi-a spus, de fapt, un pădurar bătrân. Că fata aceasta, Marina, a întrebat, mai demult, de o plantă, busuiocul cerbilor, și a cerut să i se aducă, din pădure, planta aceasta, pentru ceai, sau nu știu ce. Dar că pădurarul i-a adus, în schimb, fetei, altă plantă, și anume limba cerbului, o ferigă. La vremea când Marina i-a cerut ca pădurarul să îi aducă busuiocul cerbului, pădurarul a fost nițel mai zăpăcit, neînțelegând-o, și i-a adus fetei, de fapt, limba cerbului, o ferigă anume din pădure... Dar îl iubește, mult, Marina noastră, pe băietul acela cu părul de aur. Bogdan ar fi de fapt întâiul ei copil... Iar Marina desigur este cea mai respectabilă femeie, din întreg satul Păducele!
— Bogdan îl cheamă?
— Da, Bogdănel. Exact așa...
.
Când l-am văzut, întâia dată, pe Anton, m-a încercat un sentiment cât se poate de simplu. Frustrarea. Nu mi-am putut explica, de fapt, ce aveam cu faptul că l-am văzut. Mă râcâia. În nici două minute, eram în odăier, de fapt în zona cu dormitoare, unde era și camera mea. M-am azvârlit, cât eram eu de lungă și de subțire, pe sofa, și m-au luat cu lacrimile. Nici nu apucau cât de cât să se zvânte, și mă luau cu altele. ”Cred că îl iubesc. Că e frumos... E așa de frumos...”, îmi spuneam, apoi iarăși plângeam, după ce abia ce mă oprisem. Nu îmi pot explica, nici până în ziua aceasta, de ce mă simțisem, de fapt, frustrată, din moment ce îl iubisem, încă din prima secundă, pe băiatul acela, Anton, unul din prietenii foarte buni ai lui Mihai, adică Mihai Marinescu, soțul Esminei... După numai doi ani, am încercat să îi vorbesc. Dar numai cam stâlcit și abia găsindu-mi cuvintele. Apoi, după încă un an, am realizat că, de fapt, îl cunoșteam pe Anton foarte bine. Că ajunsesem să îl cunosc, chiar dacă nu căutasem aceasta, ci doar să stau pe lângă el, în timp ce era pe la noi, pe acasă.
— Cred că ești drăguț...
— Aha...!
— Chiar cred că ești drăguț, Anton!
— Ce e, Viorica, mai drăguț, Anton sau un buton?
— Un buton. Cred. Pentru că stă, Antoane, pe cămașa ta...
— Ba pe a ta!
— De ce crezi că Esmina e mai frumoasă decât mine? Sau mai bună? (S-a roșit.)(Sesizase Anton urma de invidie a Vioricăi Badea).

(...)

— Lasă vinul, te rog mult, tată!
— Că încercam și eu, de fapt, să mai spun, nițel, de vin!
— Da, tată! Iacob era emoționat... Ai avut noroc cu mama, tată! Că eu...
— Că, cum să spun, eu, Iacobe... Eu ce să zic, că sunt bătrân...
— Dacă nu ai fi fost dumneata și mama și Denisia... Ce ne facem, de fapt, unii fără alții?
— Da, dar trebuie să te și însori, fiule! Că uite la mine, cât de fericit am fost, pe lângă maică-ta! Și ai și o soră frumoasă, pe care mai trebuie să o mărităm! Bătrânul încă mai tremura... De fapt, nu prea ar fi trebuit să exagereze, cu amărâtul de calul acela... Se dezechilibrase, iar parcă ceva ar fi vâjâi în el, acum, și în oasele lui îmbătrânite...
— Lasă-ne pe noi doi, tătuță... Că noi suntem bine! Îl mai avem și pe Codruț...
— Să ai și tu bătrânica ta, într-o zi, Iacobe! Că eu...
— Da, tată!
— Iacobe, spune-i la tata că am eu grijă de tine, și cu Codruț! Până te însori, Iacobe! Până îți găsești, si tu, Iacob, o femeie! (Era Denisia Păun, încercând să îl mâne pe Iacob să își caute.)
— Într-o zi ne și căsătorim, ne găsim fiecare, pe cine trebuie... Dar nu acum, tată! (Era Iacob Păun, neștiind ce îl va aștepta la Vlăsie.) Dar suntem bine acum, și eu, și tu, și îl avem pe Codruț. Iar părinții ne sunt, amândoi, sănătoși. Ce să ne mai dorim?
— Că, să vă căsătoriți fiecare, Iacobe... (Era bătrânul cioban, Ioan Păun.) Să faceți și voi, ca și mine, să vă găsiți, fiecare, câte un suflet bun, că bătrânețea e lungă... Apoi, către bătrână: Nu mai pot sta, draga mea, pe cal! Dar m-a lăsat tremurul, că mă prinsese!
— Lasă, tati, că a fost, de fapt, foarte bine! Era Denisia, care se emoționase, la rândul ei. Bătrânul își revenise, acum. De fapt, ce se întâmplase, acum doisprezece ani, cu Emil, i-a afectat pe toți. Dar, acum, era mai bine, un pic, pentru că îl recuperaseră pe Codruț Păun. Că, deși nu reușiseră, cu actele, pentru toată lumea, băiatul era unul de-al Păunilor.
— Unde e, tată, Codruț?
— Nu știu... A ieșit pe undeva, a cunoscut-o pe Roxana, o fetiță din vecini...
— (Iacob a început să zâmbească. Nu, că prea rău, nu era! Cum să fie rău, dacă începuse, de fapt, să fie foarte bine?) Codruț începuse să cunoască copii de vârsta lui și să recupereze timpul pierdut. Pe spatele lui fragil, nu se mai vedeau urmele loviturilor de bici, din buna mare rânduire a binelui și a dreptății, de la Îngerul cel sfânt al copilului, nu au să se mai vadă niciodată.

(...)

— Vezi tu, Iacobe, floarea aceea? Știi cum se numește? Săpunel. E mică, mică și seamănă cu o foarte micuță și delicată albăstrea.
— Care, pădureanco?
— Aia foarte mică, planta aceea...
— Ce copilă ești de fapt, semeni, de fapt, cu Denisia...
— Eu, copilă? Cunosc, de exemplu, codrii Vlăsiei mai bine decât oricare pădurar. Mă cheamă să le aleg și grâul de neghină! Adică eu fac pe aici muncile la care le dai cel mai greu de cap! Pentru că pădurea mă ascultă de fapt pe mine Iacobe, iar eu sunt cuminte ca și pădurea! Unii spun... că n-aș fi muiere, și că sunt sălbatică... Dar nimeni să înțeleagă că eu de fapt ce suflet am în piept... Că nu mă dau la nimeni, Iacob, ca să mă înțeleagă.
— Da. Haidem, aproape am ajuns în sat. (Se posomorâse.) Știi, eu am ajuns la vârsta aceea, Smaranda, în care am înțeles că numai familia contează și este foarte importantă, în această lume, altceva nu. Nici pădurea, nimic. Bătrânii mei părinți, ce s-ar mai bucura să le aduc acasă la Micești o fată foarte frumoasă și deosebită.
— Ce zici? Ajung eu prima?
— Unde?
— La fântână! Să te văd că te ții după mine, scai! Dar scai, Iacobe!
— Mă țin, nu, sau cum? ...Chiar mă țin?
— Că te ții!
— Da?
Prinsese să alerge după fustele ei, el avea puțin peste treizeci de ani și cu pasul mai greoi, după vânjoșenia vârstei, când fata nu alerga de fapt nici un pic după puterile ei, ci mult mai moale de atât, aproape cât să se lasă prinsă din spate, de către tânărul fecior. Dar nici chiar așa, pentru că, dacă părea, cumva, că se apropia, prea mult, Iacob, și iuțea Oana Pintican pasul, ca nu cumva să rămână prea amenințător de-a o prinde, Iacob acela, din spate... Se terminase, de fapt, cărăruia cea întreagă dinspre poalele munților, trecuseră parcă trei culmi sau patru, până când peisajul nu mai era așa de aspru, sau foarte dezordonat și sălbatic, dacă dăduseră, deodată, la capătul cărăruii prin sălbăticie, de un drum nițel mai pietruit, poate, care i-ar fi scos pe cei doi tineri tocmai către capul satului, iar, până la fântână, nu ar mai fi fost, deloc, foarte mult.
.
În față, s-ar fi văzut, de la început, șirul de case, din spatele gardurilor vopsite în culori de tot felul, cele mai multe cu vopseaua teșită și cu apărătoare ascuțite deasupra tijelor de metal, dinspre garduri, oarecum inutile, în afara acelora care aveau, prin grădini, câte un cireș sau doi, dacă intrau, poate, copiii să prade, în vremea culesului. Dar, mai mereu, copiii din sat fac prostii și mai mereu sunt, totuși, iertați foarte lesne. Din spatele porților, se mai auzeau, răzleț, câte un câine sau doi, dacă se luau unul după altul, în caz ca, pe uliță, ar mai fi trecut cineva, dar nu era aceasta o problemă, de fapt, niciodată, când mai adesea nici măcar animalelor nu le cădea, prea rău, acest fapt, d-apoi sătenilor. Ci, în schimb, un calm neobișnuit te-ar fi însoțit pe toată ulița de sat, și aceasta, în oricare zi a săptămânii, nu ar fi putut fi, la sat, decât foarte bine, mai ales Duminica, ziua aceea în care tot satul se îmbrăca în cele mai frumoase haine și dacă ieșeau, cumva, pe ulițele domoale, toți oamenii, înspre drumul care ducea mai departe pe o colină și la mândra Biserică din sat, de treceai pe lângă o vale cu flori de apă albastre, pe lângă cimitir, de treceai mai departe, tot mai sus, unde te așteptau preoții satului ca să îngâne rugăciunile și slujba de Liturghie, de îi ajutau mai ales niște cantori tineri, care cântau din strană, cu voci mai subțiri sau, dimpotrivă, mai răgușite, după vârsta fiecărui Cântător.

Pentru că dacă respecți Biserica și mersul la Biserică, lucrurile din viața ta nu pot fi altfel decât foarte bune pentru suflet, dar și pentru bunăstarea generală a familiei. Și aceasta cum să nu fie altfel decât foarte bine și folositor vieții tale bune, pentru că ți se nasc prunci buni. Iar Dumnezeu are grijă și de tine, și de copiii tăi bisericoși, până când aceștia vor crește, la rândul lor, și până când își vor lua, în mâini, propria soartă și propriul lor destin.
— Mergem, Pădureanco, împreună, la Biserica din sat? Lunea viitoare, va fi o Sărbătoare foarte mare, de fapt...
— Da? Nu am fost, până acum, niciodată. Dar poate vin, împreună cu tine.
— Nu ai fost?
— Nu. Că eu nu am nevoie, prea mare, de Dumnezeu, ci numai de pădure și de stele! Pentru că numai stelele mă veghează pe mine, de nu mi se întâmplă niciodată nimic rău. Dar Călăuza mea îmi spune că, într-o zi, mă voi întoarce la Dumnezeu...
— De ce nu ai încredere în bine și în Dumnezeu, Smaranda?
— Pentru că pe mine, Iacobe, numai stelele m-au păzit până acum. Nimeni altcineva. Numai stelele și pădurea arhaică. Asta e tot. Binele și tot ce e mai bun, de fapt, astăzi...
(...)

— Esmina, și băiețelul acela, Bogdan?
— Are șase ani, e numai un copil sărman, Mihai, dragul meu. Și acum are părul galbăn, că nu i s-a mai închis deloc, deși a mai crescut. (Femeia a îngălbenit.)
— Bogdan?
— Locuiește într-o colibă sărmană, cu o bătrână, care și-a pierdut băiatul, pentru că l-au luat apele. De mult, și-a revenit copilul, eu doar mă duc ocazional și foarte socială, ca să o ajut pe bătrână...
— Aha, Esmina...
— Are un copil frumos, bătrânica...
— Să mai mergi pe la ei, dacă sunt sărmani, scumpa mea. Că, noi doi, mereu mai facem și chestii mai sociale, sau cum să spun... Suntem din untul societății și foarte mândri de aceasta, după cum știi...
— Da, Mihai dragă... Așa mă gândeam și eu...
— Să mai mergi pe la bătrâna aceea săracă, draga mea, pentru că eu te las... Știi că, niciodată, nu te-am împiedicat, de fapt, de la absolut nimic. Iar dacă tu iubești pe bătrâna aceea și pe băiețelul acela cu părul blond, ar trebui să mai treci, pe la ei, și să îi mai vezi....
— Da...
— Tu mereu ești prea bună, Esmina mea! Draga mea!
— Mai am, de fapt, încă doi copilași la care mai trec, ocazional, după cum știi... Mă ocup și de ei, după cum știi... Nu numai de Bogdan, băiatul bătrânei. Dar pe acel Bogdan îl iubesc, de fapt, cel mai mult... Pentru că e un copil frumos și bun, sau cum să spun... A împlinit, de curând, șase ani, Bogdan, nepotul bătrânei...
— Aha...!
— Ești un bărbat minunat, Mihai! Și îți sunt foarte recunoscătoare pentru minunata mea familie, minunații mei copilași! Elena și Andrei...
— Dar și pe ceilalți îi iubești mult. Copiii pe care îi vizitezi ca medic...
— Da... Îi iubesc pe absolut toți...
— Protejații tăi?
— Da, dragii mei, cu care lucrez, de atâția ani... Mai ales, Bogdan...
(Femeile astea... Apoi, Esmina... Niciodată nu știi ce e, de fapt, cu ele. Dar dacă sunt foarte frumoase, cum să nu le faci și cele mai mărunte capricii. Adică, dacă ele vor să fie foarte sociale, dragele noastre? Își aducea, doar, aminte, de o veche conversație.) ...Cine a venit? Numai își adusese aminte despre conversația cu Esmina Marinescu.
— Viorica... Sunt Viorica... Ce mai face, Mihai Marinescu, draga de soră-mea?
— E bine... Cum să nu fie... Bine că ai venit, Opincuță... Eram puțin cam stresat, pentru că, acum, în special, eu, trebuie să mă ocup de întreaga familie... Te rog să mai stai cu Elena Marinescu, pentru că e, Opincuță, foarte mică, încă, și încă are nevoie... Pe Andrei, băiatul meu și al Esminei, îl mai iau, de fapt, eu...
— Da, Mihai.
— Sunt, de fapt, un om obosit, Opincuță... Munca aceasta la birou și faptul că a apărut problema aceasta legată de soția mea, mă obosește tevatura aceasta teribil...
— Aha...
— Crezi că ar trebui să îl vizitez și eu pe băiețelul acela, Bogdan? Ce zici, Viorica? Să văd și eu ce e, cu sărăcuțul băiat... Am auzit că, de fapt, stă într-o colibă cu o bătrână care îl și crește... De fapt și de drept... Adică, tocmai într-o căsuță mai de la marginea satului Găuleni.... Așa am auzit, eu, de fapt...
— Da... Nu știu ce să spun... Nu am nici cea mai vagă idee...
— Poate o să merg într-o zi... Acum, sunt obosit... Sunt foarte obosit, de fapt, pentru că la birou a fost foarte groaznic... Ai grijă tu, Viorica, de Elena...
— Esmina ce face?
— E bine, cred. Cred că acum doarme, am sunat adineauri.


POEZIE:

În cufărul cu amețiri și cu rugăciune


Lasă-mi macii, Doamne-n, pace
și cu vin nu-i înroși
nu mi-e dorul prea rapace
că-s cerboaică în câmpii,
alina-te-ar timp, ca veacul,
șarpe, somnul să visez
cum dorește somnul macul
și pe plai o să-întomnez;
pe la ultima oprire,
cu mult dar, eu m-oi sfârși
sloboziți-mi maci de mire
de-i copacul, ce-o-înfrunzi!

Lasă-mi, Doamne, drumul ierbii
păsările, să le-îndemn!
și scatiii, cei imberbii,
pe sub crucea mea de lemn!
o să-mi zac, mofluză, ora
moale, somnul să mi-l dorm
pe deasupra, aurora,
să mi-o număr, uniform...
și la ultima răscruce,
lasă-mă, târziu, să spun
rugăciunea de la cruce
ultimului meu dat bun!

Lăsă-mi, azi, din nou, pădure
că mai mult n-oi cerceta;
pe la drumul meu de mure
ca să pot, din nou, uita...
m-o vedea, un timp, Copacul
și-ar părea doar ca un zvon...
nu lovi, acum, posacul
și scatiul meu afon!
iar, acum, la despărțire
nu s-a zbate, dar, țărâna!
pentru noaptea, ca un mire
ca să-mi rupă, iute, vâna...

Lasă-mi marea albăstrie
cu rechinii cei pribegi
că-s feștanie și glie
de la solzii mei pribegi
M-o simți, o clipă, marea
cum, la ea, țin trist azil
mă cufund în arătarea
bărcii somnului umil
Iar, acum, când plec, cu valul
Mamă, dragă, nu boci!
Că-s cu crinii și cu malul
pe sub stele și-n câmpii!

Lasă-mi, mie, Doamne, viața
Înc-o clipă să rămân
de s-o rupe vieții ața
Să o pun la mine-n sân!
M-or vedea nemuritoare
Stele ce sclipesc pe sus
Și cometele în zare
furioase,-or trece sus
Iar, acum, de urlă cerul
că mă-întorc, cu el să stau
o să-ți țin, o vreme, lerul
cât timp stele străluceau.


Umbre de la negândita mea nelume`

În pădure, doar tăcerea și copacii să-mi rămână
Mi se-amestecă cu frunza, mult zăludă-i, după gând
Anotimpuri, numai două, ca să aibă, strânse-n mână...
Lângă mine, numai râul ce-i de zeci de ani, curgând
Mi-s păduri, de ani, o sută, frunza tineră, curtată
Ei trăiesc, deplin, prin trunchiuri, doar-că eu îs cu păcat
Cu veșmântul cel mai galbin, în izvor s-a cufundat,
O va-înghiți iernitul și zăpada fără pată...
Zac, le plângă pe izvoare, dacă toamna se impune
Ce destin mărunt al frunzei, mult trăiască, ieri, copaci!
Dar, vă spun, mi-e și nisipul ce s-așază pe la dune
E mai vechi, vă spun, aievea, nu-i de dat pe la săraci!
Că îl ține, cald, de-o lume, îl sfărâmă, dar nisipul
E mai vechi decât o undă ce coboară prin păduri
Cine poate să gândească cum se-adună perisipul
Popa iasă de la taină și îți dă, mărunt, prescuri;
Că-i mai veche lumea noastră decât poate a gândi
Un copac, să spună, iute, din pădure, sau mai sus,
Un copac îmi pare-alunul, dar stejarul și mai și
O să prind, târziu, copacul, inutil, la gând, e pus
Pe păgâna mea hârtie, totul prind a regândi;
Pe fereastră, bate luna, ca lumină să îmi fure,
De e toamnă văd cum frunza, de la sori, s-o înroși
Dacă intru, pot culege, mâna mea, deplin, la mure
Pentru care bate luna și rotundă, ca un strai
Albă dar frumoasă lume, lună, ție răpitoare
Pentru soarele, caducul, că e mai bătrân, ca omul,
Măi copac, ce stai cu lumea, de ciudos pe tine pomul,
Toți să fure, chiar și luna, de găsește ghini-n soare...
Iar nisipul cel găsiră, cel tot omul, prin pustiu
Mâna mea de mure coapte de la tine mi-o luai
Și o pusei pe la buze, să îmi fac, în lume, zai
Cu tot codrul ce m-așteaptă, focul lui cel ruginiu...
Că cunosc, mai popă,-n lume că copacul nu e vechi
Dar mai veche este darea lumii care-o respirăm
Închinare ca la preoți și la cerbii neperechi...
Nu îți dă nimic nisipul, dar pădurii ce să-i dăm?
Că e vechi nisipul, lume, dar pădurea e un sfânt
Care ține stele-n straiță și cu ochii mult prea plânși
Ține-ți mult, la tini, copacii și lumina din veșmânt
Mult văzuse coama-aceea, de prin pașii ei restrânși...
Vină, iar, bătrânu-acela, ce pădurea l-a sclipit
De prin zveltele ținuturi, când copacii, sper, grăiau
Crez, copacul cel mai mare, întristat i-a părăsit
Sus, atâtea stele, Doamne, iar copacii, trist, sclipeau
Că nu e dreptate-n lume depărtările mi-s reci
Mult nisip și-atâtea stele, doritor, mult, de zadar
Se apropie Crăciunul, iar eu, trist, prin vinoteci
Căutând un vin prea dulce să îmi spăl copacii, iar.
Că-s nebun, cătând spre stele, lighioane-s pe la geam
Dar copacul, mult frumosul, alb, cu stele, de mai sus,
Cred, făcut-o multe stele și tot cerul, mâine, n-am
Ce să sper, de-atâtea veacuri, chiar și pasul meu, surplus
Suntem mici... Steluță Mică, ești mai mare, ca un mur
Nepriceperea să-mi plângă numai ziua de la geam
Cu atâția fulgi, cânta-vei prin păduri de clar-obscur!
Poate, lumea asta prăpădită, nu-i așa, hei, steauă mică?
Miliardele de stele, stau ca strai pe ai săi umeri,
Dar copacul nu m-ascultă, ochii triști la o sipică...
Galaxiile, prin umbre, anii lor să nu le-i numeri!
Că o pradă ești de-acuma, nu o stea și o sipică!
Oblojisem multe stele, cu durerea le slăveam...
Dar, acum, târzie-n umbre, ca și ultima calică
Vinovată de durerea-mi, galaxia o cântam...
Mult durerea sapă-n lume și se uită pe la fesuri
De prin scorbura-anodină, dau un glas, că vreau să stau!
Cred, că foarte mult plânsesem, poate, totuși, înțelesuri...
Căile îți sunt prea oarbe, printre plâns, se aplecau
Câte stele-n noaptea mare și atâta grea genune...
Și atâta rădăcină prins-a-n noapte să s-ascundă
Nimeni să nu afle-n lume cea mai aprigă minune
Numai noaptea să o știe și de dincolo de undă!
Lângă mine, numai râul, cred, de mii de ani, curgând
Anotimpuri, numai două, frunza aibă, strânse-n vână...
Mi se-amestecă cu frunza, mult zăludă-i, după gând
Doar tăcerea și izvorul, mult copacii să-mi rămână!
Neștiută-mi este calea și-mi sunt caii mult prea zvelți
Lacrima-mi e o povară suspinată mult, ca zeie
De parcă aș fi o rigă, prea cântată pe la celți
Dar mă-îmbăt în mine însămi și în mutele-mi crâmpeie
Doar pădurea stă alături, mult doresc prea dor a hire
Și mai ieri, visam copacii, în pădure să mă pierd
Uit de toate, ieri, visasem răscoliri printre safire
Ce lăsasem, mult, să fie, chiar în scorburi, și la cerb
Mult uitată este-o taină și cu gândul e zăpadă
Multe sunt de-a lumea asta, nu prea multe, după fapte
Zacă tot târziul ăsta mai departe, o monadă
Să tot stau într-o pădure, unde-întâi, fusese noapte
E izvorul ce mi-alături numai frunzele ascunse
Ierburi ce le pot culege dintre sutele de flori
Pe deasupra, numai stele zac cu taine nepătrunse
Ca și ierburile astea, na-ți-aș leac la vânători!
Că, în ierburile astea, fost-a, mai ieri, o femeie
O văzusem cu cântat-a, pe sub stele, numai ea
Îmi păruse că avut-a dor, spre mica ei scânteie
Iar copacul din pădure, cred, femeia, o privea
Și vedeam femeia simplă, pe la trunchi, ce tot să vrut-a?
Vânătorul o prinsese și, prea iute, în copaci
Nu văzuse, vânătorul, că prinsese-n noapte ciuta
Ce în ierburi se-încâlcise și-n atâția câini gonaci
O să prind, târziu, copacul, inutil, la gând, e pus
Ea căta, ades, spre ceruri și cu ierburile-n mână
Mult prea rană este totul, numai crezul meu ucis...
Cu copacii, cred, vorbit-a nu mai mult de-o săptămână;
Ca să mângâie cărarea c-o căutătură zveltă
Pe deasupra de pădure, spun, i-un timp ce-i prea-gătat
Macii, pinii și cosașii, dar și gâștele din deltă
Iar despoaie,-n carte, slova și o pun la măritat;


Cred că fata-și săruta...

Când ieșisem, din cetate, straiul moale mi-l rupsese
ochiul meu cel veșnic verde, să mă tem, nu am putut
las` să plângă ochiul galbin de durere-i parcă supt
pântecul se zbate tare, de aici, să trec, prinsese
că-i mai tare moartea-n mine flori de apă tot răsar
sus, la mine, pe mormânturi, unde parcă m-au lăsat
focul se redică moale, liniște pe lângă sat
și durerile pe rană, cu o palmă le presar
iar, îmi pare luna roșă, de privirea mea, în za
și atâta luminase, pe la mare, pe la far...
stelele azi prea caduce, în tristețea mea, măcar
că îmi curse multă rană, de cu pălmi a-mi alunga
de sunt lună-îmbătrânită, stelele pe piept îmi zac
să îmi spuneți ce greșit-am, marea să îmi zică, iar
poate că în viața asta, am iubit, și eu, sprințar
inima nu mi-am vândut-ă și în inimi mă prefac
să îmi ieu, pe mine, bunda și să ies pe la zăpezi...
e atâta pace-n lume și cojoacele-s pe jos
pe la el treacă lupii, eu m-am înțolit frumos
lupii treacă pe la sate pe la lună, să îi vezi!
când ieșisem din cetate, ca să mărg în al meu sat
cineva, străin în noapte, straiul ochiului l-a rupt
și mi-am pus o plantă moale pe la glasul meu cel supt
și îmi pare că murit-am cu lumini m-am îmbătat
luat-am vinul de alături și-n copac m-am prefăcut
ca să nu mă vadă lupul și să n-afle, în pustiu,
cel mai dulce din copacii ce-s cu trupul auriu
de care nu prinde nimeni nici de veste, c-are scut
și zăcusem, cu copacul, care-n mine răsărea
stelele luceau cuminte, pe de-a lăturea de sat
să fi fost în stânga lumii, când târziu s-au răsfirat
și-apoi ele, cred plecară, când copacul rămânea.
ce e trist, acel ce trece, vezi copacul, azi, gătat
ninge mult în satu-acela, pe copacul auriu
cred că... fructe face multe, ca nisipul ăl zglobiu
lasă-n ele o femeie a nisipului cătat
că, de mult, eu mă dusesem și s-a înserat, deja
pe la mine pe-întuneric și pe ochi, mai ninge-un pic
cred că trec zăpezi mai moale, lângă sat e un voinic
cu o mică lăcrimioară, de păcatul mi-l iubea...
e atâta pace-n lume și copacul sta mirat
cum mai ninge în frumoase crenge aurul de l-ați văzut
”nu găsisem chiar nimică, ea avut-a-un trup de lut
și o clipă ca copacul auriu a scăpătat...”
Vezi copacii, colo-n zare, vezi măslinu-înduioșat...
peste toate, suflet moale, am trecut văzând puțin
cum sclipit-a doar o vreme visul tău cel migdalin
între stele să se-așeze și să prindă scăpătat...
”mult doinit-am doina asta...” pe la sate, ningă iar
că zăpada e frumoasă și e dulce și sunt ochii
”să-i deschid?” și ningă iarăși, pe la carele de Dochii
care eu am alergat-am sus pe munte, spre hotar...
cred că-n stele m-aruncasem, ca-într-un fel de legământ
ultimul ce mi-l permisei, să m-arunc, cu trupul, sus
nimeni parcă nu plânsese, și o clipă mi s-a spus
cred văzuse că copacul se-adâncise la pământ
era iarnă și prin sate, lumea prins-a colinda
Dumnezeu pe toate știe și copacul auriu
cred că zace și acuma, lângă satul cel pustiu
și nu-l mai atinge nimeni, cum odată i-l vedea...
Să mai stau o vreme-aicea, calde stele, pământii
pământia mea vioară, moale țol de amintiri
nu văzusem, eu, copacii, mă văzură, ei, safiri
și-mi stăteau prin gânduri trejii, prin pădure-a răsări
Ce mai aprig ninge-acuma iar prin sat mai trece-un car
jos, un mire și-o mireasă, mult v-o prinde a iubi
satul dulce la fântână, de mai vrei o răsădi
o fântână - apă dulce - apă multă, de la dar...
Că și eu trecut-am lumea și, mai cred, prin înstelări
multe care îmi trecură, ca și lumea de pe sus
unde ninge alb, întruna, pe la cerul suprapus
unde stele mă primiră, numeroasele mirări...
Lasă-mi, mie, marea, Doamne, să-mi văd chipul, iar, puțin
poate-n lume e fântâna, lasă-mi apa, dimineți
cu lumina cea mai albă, cu ninsori, cu norii beți
să-mi mai țin încă o dată din comoara de pelin...
Că și eu sunt lună-n apă, scufundată ca un ol
dedesubt de piatra moale, unde ieri am adăstat
jos, în apă, pe zăpezi, iar m-am lăsat
coborât-am de la stele și dădusem un ocol...
Că-s stea veche, miliarde, ani să-mi steie, iar, la strai
mult ninsese, pe fântâna ce la sate s-a oprit
sunt femeia foarte veche, ce lăsat-a chip cioplit
poate doar o clipă-n lume și-într-o zi poate de mai...
Mult să ningă, iar, în lume, și copiii s-or opri
la copaci, să îi atingă, la fântâni, să spele, iar
de departe treacă stele, satul locului ferit
și o doină să se-audă, păsări nalte-n ciripit
o eternitate, iată, să mai stau în stea de dar...
Numai fulgii, azi, grăit-au o poveste din vechimi
poate stelele-au capricii, rotitoare, și pe sus,
o codană prinde vocea de prin cerul suprapus
și e multă coadă, lume, pentru fulgi, de prin mulțimi
Ce mai iarnă... treacă-odată, dorul celui mai iubit
îs fântâni, pe jos, cu apă și e bună de băut
doar că lumea e pământul ce, întâi, l-am cunoscut
jumătatea mea trupească dintr-o stea mi s-a rotit
Tu, măi omul meu, jumate, știi, măcar că trupul tău
e substanță, ieri, stelară, de pământuri, apa ta
e din trup de steauă vie ce, mai ieri, își sta, arar
printre ceri ce și acumă să te-asculte, ieri, tresar
și cred că bărbatu-acela fata veche-și săruta...
Doar un basm ce mult spusese, fata ține la iubit
că e tinără, frumoasă, nu mai are azi dureri
și atâtea stele-n lume, omeneștile plăceri
sunt cred poate numai păsări ce se știu la ciripit...
Că e dragostea frumoasă, rândunele, cred că, mici
se alintă prin răzoare, cum și, ieri, s-au bucurat
care, caii ce, odată, mai treceau pe lângă sat
fetele mai mândre, parcă, s-au tot prins la sărutat...
Că e multă, aspră, lumea dar o țin pe ea în gând
du-te, inimă, în pace, stelele să le mângâi
că o stea pe mini făcut-a, mulți, eonii, mulți, întâi
ce m-au pus-a și pe mine cu femeile în rând...
Vechea stea ce azi luce-vei mai frumoasă decât știi
fericirea noastră scurtă să o prinzi iar, la lumini
dă-mi un trup, iar, și pripeagul s-o prindea, iar, rădăcini
pe sub apa sub lumina sub copacul de la vii...
sau mai bine bunătatea drumului necunoscut...
satul, mic, în depărtare, mult rămas-a, iar, tăcut...


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!