agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 527 .



Leagănul Oltului, leagănul inimii
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristina-monica ]

2020-06-30  |     | 



I.
Dincolo de râu, liniştea satului deapănă timpul dintr-un ghem care nu se mai termină. Leagănul Oltului împinge viaţa de la începuturi spre tăcerea unui sfârşit ce nu poate fi întrezărit. Ca un minutar, clopotniţa se ridică la mijlocul satului, la granița dintre lunca netedă şi dealurile împădurite.

Cântecul râului se opreşte mai întâi printre ramurile răchitelor, sălciilor și arinilor care, ridicându-se greu din nisipuri, ascund înălțarea lină a soarelui în zori. Lumina roşiatică se dizolvă treptat în verdele lor care bate în argintiu, şi curge în apă, printre bălţi şi ostroave care zumzăie de gâze şi trepidează sub copitele cailor lăsaţi liberi. Mai înspre sat, Oltul înghite lacom ofranda adusă de o albie mai mică croindu-şi drum printre dealuri, lăsând în urmă cetăţi zidite cu mister în argilă şi piatră. Puternic şi înspumat, el trece mai departe schimbându-și melodia pe sub grădinile satului. Plânge şi scânceşte ca un copil neastâmpărat, loveşte cu bocet înfundat râpa, alunecă alături de trestii ca pe corzi grave, leagă vârtejuri strânse printre pietre care nu-i pot stăvili revărsarea. Lacul din capătul satului creşte rădăcini de curcubeie, închizând cu cheile albastre ale apei priveliştea dintre munţii îndepărtaţi şi dealurile din jur. Lunca adoarme alături, absorbind umezeala câtorva bălţi aburind în vegetaţia lacustră, vrăjită de sunetul adeseori molcom al apei, melodie pe strune reci cu ritmul vieții neschimbat din vechime.

Trec dincolo de apă şi simt cum lacrimile mele neplânse vor să cadă şi ele în tumultul generos al râului, de parcă sunt atrase către adânc, ca şi cum de când m-am născut mă leagă de sat lanţuri între apa ce curge în mine însămi şi apa râului care se zbate între maluri. Uliţa înşiruie casele cu meandre asemenea râului, de la glasul şipotului limpede până la tăcerea scrisă în adâncul fântânilor. Aici, când plouă, apa şuieră puternic şi spală vijelios pământul însetat al verii, după lupta dintre soarele orbitor şi fâneţele fierbinți. Omul îşi culege partea muncii sale şi carele încărcate de poveri se întorc încet spre porţile deschise larg. Apa izvorului se adună în ulcioare, spuma florilor creşte aurie în faguri, laptele se încheagă în caş alb și dulce.

Ochii ferestrelor, arşi de vară sau încercănaţi de ninsori, se deschid către lumină şi către Dumnezeu. Fiecare casă e ca un colac apăsat de amprenta crucilor imprimate pe ziduri sub streşini, astfel încât zi de zi satul se cuminecă de sărbătoare atunci când soarele atinge pereţii vechi. Clopotul despică liniştea închegată şi grea. La mijlocul satului crucea văruită albastru deschis păstrează urma senină a trecerii fiecărui suflet pe sub bolta cerului şi bolta bisericii. Şipotul susură fără odihnă o doină a iubirii, a rudeniei dintre oameni şi seminţele pământului.

Poveştile copilăriei sunt pline de zăpadă mare şi neatinsă, în timp ce sănii trase de cai alunecă pe drumuri abia schiţate, ca printre valuri. Pădurea îşi trimite de departe ecourile ei statornice care măsoară timpul. Livezile de pruni înfloresc în nunţi gingaşe alb-verzui. Anii se rotesc şi acoperă cu ierburi drumul din sat şi cărările din prund sau de peste deal. Pietrele mari netezite şi crucile bătrâne din cimitir, măcinate de arşiţă sau de ploi, stau ca o mărturie sub norii fugari a vieţilor omeneşti care au trecut pe aici cu palmele bătătorite şi însemnate de mânerul plugului sau coasei. Vorba domoală a oamenilor dezleagă cântece şi datini vechi din lăzile mirosind a busuioc, se imprimă în scoarţa fagilor drepţi şi înalţi, se pierde printre stelele ce încarcă cerul ca vârfurile unui lan bogat, pătrunde lângă inima mea care încă răzbate să bată, după ce am poposit și eu în veacul şi lumea de dincolo de râu.

II.
Clipa de lumină e suspendată ca stropii de miere fierbinte şi topeşte blând ceara amintirii. O dimineaţă palidă stinge stelele peste casa în care am crescut. Pe uliţa albă şi strălucitoare urma căruţelor leagă pământul uscat într-o crustă subţire pe care o sfărâm şi astăzi în joacă. Prin umbrela rotitoare a norilor razele răzbat distilate şi coagulate fin. Apa râului, frâu înnodat sub poala satului, scapără în soare, bolboroseşte, cântă prin zurgălăi scăpărători şi vii tot timpul anului.

Gospodăria dintre dealuri adoarme treptat ca un ceasornic înțepenind în zăpezi veşnice. Încă mai privesc carele încărcate urmând drumuri de odinoară. Oamenii s-au pierdut către alte locuri, acum roţile care au mai rămas se învârt tot mai aproape de maluri şi de sat. Zidurile groase au ţesut între ele povestea vieţilor trecute, zbuciumul omului între roadele pământului şi rânduiala din casă şi din curte.

Umbrele se cern, prelungi şi moi în jarul roşiatic al soarelui la asfinţit. Dincolo de coama dealului oamenii adună fânul într-o ultimă după-amiază aurie de august. După ce căruţa va pleca, timpul va creşte aici în valuri de iarbă neîmblânzită şi zăpezi ce vor împovăra crengile arbuştilor din vale. Anii se vor topi ca ninsorile tăcute, amestecaţi cu apa râului, roţile scârţâind, nechezatul cailor şi umbra braţelor care mânuiau furca sau coasa în trecut. Pe brazdă am semănat cu mâna mea de copil, copil care împletea cununițe din spice de iarbă şi alerga după fluturii maronii-albaştri pe câmpul nedesţelenit de odinioară. Azi am cules într-un sfeşnic de taină şi voi arde lumina doar când vor fi nori.

Recoltele curg încet pe drumul spre casă, se întorc ca într-o cochilie. Pentru ultima oară las în urmă calul şi căruţa îmbătrânite, merg singură pe poteca dintre ierburile înalte, ascult pămîntul cu tălpile desculţe. Încă o dată bătrânul cosaş îmi dă bineţe şi mă întreabă de unde vin. Acum sunt doar o lacrimă caldă, o clipă amară topită în soarele ce apune. Cărări în soare nu voi găsi niciodată. Culorile vii ce-au rămas pe pământ se macină ca nişte rotiţe tăcute în acelaşi ceasornic ce va înceta să bată printre dealuri. Ceremonios şi tăcut, satul aşteaptă să alunec şi eu în somn printre stele limpezi, visând uneori la primăvăra vieţilor de departe, din timpul ce va fi cândva altă poveste.

(primăvară-vară 2012)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!