agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 43 .



Jurnal de pandemie
personale [ ]
ziua 53

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Anana ]

2020-05-18  |     | 



Adevărul este că tragedia acestui virus mă paralizează uneori, mă simt limitată cu atâta liniște pe cap și cu toate străzile pustii. Nu este ca o retragere benevolă ca să pot reflecta liber între pereții zilelor mele. Există o amenințare pe care o trăiesc profund iar când trăiești ceva profund, este un pic mai dificil să meditezi la asta, deși timpul îți poate lăsa acolo un semn atât de viu. Este ca și cum ai călători și te limitezi să te bucuri doar de plăcerea călătoriei, asimilezi, aduni în stoc impresii și sentimente, iar pe măsură ce trece timpul, ele se sedimentează și ies la iveală păstrând emoțiile trăite.
Viața în general este o succesiune de întâmplări și neîntâmplări, de acceptări și restricții. Ne îmbogățim mereu cu o serie de stereotipuri, ne unim cu fragmentele de publicitate, de slogane, care ne servesc pentru a ne înstrăina și mai mult de noi.
Ne conformăm, unii mai greu dar o facem, deși pentru a fi conformist trebuie să existe ceva care să te motiveze, căci în general a te conforma înseamnă în parte, a pierde propria formă de a gândi, înseamnă pierderea bucuriei de a trăi și a simți. Și atunci eliberarea adevărată, trebuie să înceapă doar în mintea noastră. Dar și mintea necesită, de asemenea, hrană și susținere și toată această bucurie se mută într-o lume paralelă, o lume în care nimeni nu mai manipulează, nimeni nu mai poate falsifica, minți sau înșela.
Vom găsi poate și alte motive de bucurie pentru a trăi și a fi fericiți, dar intuim că aceia dintre noi care am fost, nu se vor mai întoarce poate niciodată. Acum mergem singuri la cumpărături, singuri la plimbare și nimeni nu ne mai face să râdem, pentru că toți purtăm măști care oricum ne-ar ascunde zâmbetele.
Timpul va trece și poate vom zâmbi cândva din nou, dar la ora când ies în balcon ca să aplaud cadrele sanitare, fețele pe care le observ de la distanță în intimitatea balcoanelor, sunt tot mai triste. Această perioadă va lăsa cu siguranță o marcă diferită în timp și poate într-o zi îi vom da adevărata importanță, pierduți cum suntem acum pe traseele propriilor noastre insule.
Primăvara trece fericită în timp ce suntem încă aici, în casele noastre, uitându-ne pe ferestre la trecerea zilelor, răsăriturilor, ascultând păsările pe care nu le auzeam până acum. Poate chiar ne prinde bine o mică solitudine, cine știe?
Dar nu pot să nu mă gândesc la cei care locuiesc în case în care soarele nu poate intra, la cei care plâng o amintire și nici nu s-au putut despărți așa cum cere credința, de cei pe care i-au pierdut definitiv. Mă dor zilele în care nu pot să fiu cu cei pe care ii iubesc, zilele în care nu pot să mă plimb liberă sau să îmi beau cafeaua la o terasă.
Mă dor orașele adormite și sărăcia celor care nu au nici măcar o casă pentru a petrece această izolare, efectele agresive ale acestei crize care îi va lăsa pe mulți alții fără case sau locuri de muncă, toate astea mă dor și sunt îngrijorată de politica aceasta care nici nu promovează egalitatea și nici nu se gândește la viitor. Mă doare că poate va trebui să ne părăsim iar orașul după care tânjim și va trebui să emigrăm din nou în locuri unde lucrurile s-au gândit mai bine.
În timp ce scriu toate astea, continui să caut acel sentiment din copilărie, când pe lume nu eram decât eu și jucăriile mele, când îmbrăcată cu rochiile și pantofii mamei, interpretam roluri de prințese din poveștile nemuritoare care mi-au legănat copilăria ... când în zilele de sărbătoare, în cel mai frumos sat de pe Valea Grădiștei, vecinii mei stăteau de vorbă în fața caselor, de unde se auzea mereu muzica unui picup deja intrat și el în tradiție ... căci ușile caselor erau mereu deschise fără nicio grijă, oamenii erau liberi să se îmbrățișeze în voia sentimentelor iar zâmbetele lor erau mereu la vedere....

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!