Murim odată ce ne trezim, în fiecare zi, și ne îndreptăm spre serviciu, ca sa reînviem la finalul programului, în timp ce ne întoarcem pe jos, spre casă. Dimineață de dimineață, ușa metroului se deschide, marea de oameni se deversează pe scările rulante, cocoșate de greutate. Scările de ieșire la suprafață plâng de bătrânețe și de durere, iar afară vuiește ropotul de tocuri. Nu apuc să ies bine că deja mă lovește în față ploaia corporatistă. Fiecare pas este o picătură, care se lovește violent de asfalt. Mă ud până la suflet, în fiecare dimineață. Odată ajunsă la birou, superiorii îmi sar în ajutor. Îmi spun că, dacă doresc, îmi pot stoarce ei sufletul mai repede, ca să nu mai pierd din timpul de lucru și cu problema asta. Mulțumesc, răspund mereu, politicoasă și obedientă, iar sub birou mă descalț tacticos de pantofii aceștia care mă strâng atât de tare.