Să te schimb cu un alt soare? Ar fi în zadar, nimic nu strălucește ca tine. Reușești să luminezi cea mai întunecată lună, creezi un haos printre stelele singuratice, făcându-le să își piardă propria lumină, să decadă, lăsând în urmă lacrimi ca mai apoi să renască în mângâierea ta suavă.

La ce folos alt soare? Dar aer? Ce adiere îmi va mai ciufuli părul? Mă faci să zbor, să ating norii, să-i risipesc, pentru a-ți vedea perfecțiunea ochilor în acel cer senin.

Voi uita aerul... Dar apa? În ce ploaie îți voi mai simți gustul? Cu ce să sting focul ce mă distruge puțin câte puțin?

Dar inima? Cu ce inimă voi mai simți dacă a mea e la tine? Cu ce zâmbet să îi mint dacă l-am pierdut pe al meu în privirea ta? Cu ce ochi să îi privesc dacă ai mei sunt tulburi? Cu ce forță să îi șterg dacă puterea brațelor nu o regăsesc decât atunci când sunt în jurul tău?

Rătăcește-mă în munți și îi voi muta din loc pentru a te gasi! Aruncă-mă în adâncurile oceanului și voi străbate șapte mări până la tine! Dictează-mi orice cale, dar nu aceea fără tine!

Mi-aș dori să îmi frâng aripile, să mă prăbușesc, să parcurg cărarea celor 22 de trandafiri, ca mai apoi să mă arunc în brațele tale asemenea unui copil pierdut, să te ascund în îmbrățișarea mea, privind soarele din nou, respirând acel aer înălțător în timp ce ploaia mă face să te strâng mai tare la pieptul meu...