Făptură mică, aproape am uitat cum e să te am lângă mine, să te privesc atunci când te joci, să te liniștesc atunci când plângi. Pare că au trecut milioane de ani, mă simt atât de bătrân, asemenea unui copac dintr-o pădure uitată de lume.

Parcă aș veni dintr-o altă realitate, una în care oamenii pot zbura alături de păsările pe care ți le arătam când ne plimbam pe acea alee din parc, unde poți merge pe apă asemenea bărcuțelor pe care le vedeam pe faleză, unde nu știi ce e durerea, dar unde știi ce înseamnă să ai tot, doar privind două micuțe, simțind trei inimi, un întreg.

Aș vrea să fie ca în poveștile pe care ți le spuneam, să îți pot spune ca totul se termină cu ,,...si au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...”, dar în realitate, de cele mai multe ori, totul se termină cu „A fost odată...”.

Îmi amintesc în urmă cu un an cum îți desena mami camera, cu vocea ei angelică, am acele imagini în minte, un întreg film se derulează, fără oprire, cu imagini neclare, dar vii. Îmi amintesc atât de bine, totuși, imaginea ta, ochii albaștri, codița din părul tău, zâmbetul asemănător celui care mă captiva, care mă făcea să văd Raiul.

Știu că îți e dor de mami și de tati, mi-e dor să privesc în ochii tăi micuți, mă gândesc acum, după atât timp, ca aș fi putut face mai multe să te păstrez.

Îți datorez multe zâmbete... E ciudat, privesc spre cer și mă întreb dacă ești mândră de mine sau dacă mă uraști, dacă râzi, știind că totul va fi bine sau dacă plângi, gândindu-te că nu o să ne mai vezi niciodată.

Dar tati va fi mereu lângă tine, fii linistită! Cine știe? Poate nici asta nu este realitatea, poate într-o zi o să ne trezim și totul nu va fi decât un vis urât. Te iubesc, Diana! Oricine și oricum ai fi fost, te iubesc!

Nu plânge! Mami e plecată doar pentru moment...