Alerg pe un câmp mioritic,
cărarea mi-e prinsă de cer
trecută de-amiază lumina
mă-mbie popasul să cer,
trei reguli de aur respect
și tihna sosește plăcută
iar muntelui-grijă pun semn
interzis, un fir de ...cucută!

Făclia trimisă de-un înger
în văi de pieta durută,
în veghe îmi ține miraj
inefabil, la ora știută,
cu martori de stele perechi,
arzând câte două,
când parte din cer îmi adaug
și luna cea nouă...

Există un loc în cutele proprii,
ascuns în substanță,
la care ajung pe calea regală
numită speranță,
resort în ecou răsucit
unimea mi-arată Spre Tatăl,
cu Fiul și Duhul Cel Sfânt,
deschisă o poartă,

prin care mereu mă retrag odihnit
și promit să revin...
Între cer și pământ pe aripi de gând,
un arpegiu devin, cheia sol căutând
în vibrante viori de cuvinte
și-o clipă devin infinit,
de sacră sorginte!