Duminică, ora 6 dimineața. M-am trezit brusc din somn. Simțeam o neliniște, de parcă ceva nu era la locul lui. Mi-am deschis telefonul. Niciun mesaj, niciun apel. ,,Ce o fi fost cu el? Nici noapte bună nu mi-a mai spus.’’ M-am ridicat din pat, mergând cu pași mici și retrași, de parcă nu mai pășisem niciodată. Am mers la baie și mi-am dat cu apă rece pe fața mea foarte somnoroasă, cu speranța de a-mi mai fugi neliniștea cu care mă trezisem. Deodată mi-a venit o idee ciudată, ca de nicăieri. ,,Oare o baie m-ar ajuta să mă simt mai bine?’’ N-am mai stat pe gânduri și m-am băgat în cadă, unde am lăsat apa să mă cuprindă din cap până în picioare. Am închis ochii și mi-am lăsat imaginația să mă stăpânească pentru câteva momente. Am picat pe spate. Simțeam cum apa parcă ștergea orice expresie feței mele, fie de tristețe, fie de ironie, fie de confuzie, fie de nervozitate sau de nebunie. Arătam a om nostalgic. Stăteam în apă și mă uitam în neant. Parcă mi se golea mintea. ,,Oare de ce a fost așa ieri? De ce mi-a spus toate lucrurile acelea? Ce se întâmplă?’’ În acel moment m-au năpădit amintirile. Eram la pământ. Nu mai eram în stare să gândesc limpede, nu mai știam ce e cu mine. Liniștea părea sufocantă, camera din 3 metri pătrați cât avea părea cât un teren de 3 hectare. Mă cufundam prea mult în amintiri; nu mai țineam cont nici de noțiunea timpului, nici de ce aveam de făcut în ziua aceea. Stăteam exact ca un om mort.
Pentru un moment am revenit la realitate și m-am uitat la ceas. Se făcuse ora 7 și 20 de minute. Am stat 2 ore în apă, în frig, în lumea mea. Mi-am făcut o cafea. Nu știam ce să fac. Nu știam dacă să-i trimit sau nu un mesaj. Parcă nu mai aveam curaj să-i spun nici măcar un cuvânt. Nu vroiam să-l deranjez. Poate avea treabă. Poate dormea. Poate nu avea chef. Mă simțeam așa ciudat, și totuși îmi era așa dor de el. Nu aveam în cap decât vremurile bune când stăteam amândoi, vremuri care nu mai puteau să se întoarcă niciodată. M-am pus să mai citesc din ,,Jurnal din Anul Ciumei,, de Daniel Defoe. Citeam, dar nu puteam fi atentă la ce citeam. Nu mă mai recunoșteam. Nu mai știam cine eram. Mă uitam în oglindă, dar vedeam un străin; nu mă mai vedeam pe mine. O figură fantomatică, cu părul lung și ochii ficși, cu tenul mai palid ca niciodată.
M-am hotărât să ies afară, la aer curat. Am ieșit să mă plimb. Mergeam cu privirea drept înainte și cu capul sus, foarte gânditoare. Nu aveam un itinerar pregătit. Mergeam unde mă purta fantezia mea și mă uitam atent la lumea de pe stradă. Vedeam multe figuri, unele reci, altele mai prietenoase. Vedeam oameni care zâmbeau, dar în ochii lor nu se citea fericire, ci tristețe. Vedeam bătrâni mergând de braț, fericiți, care râdeau și care se simțeau din nou tineri. Vedeam oameni care mergeau singuri, cu mâinile în buzunar și privirea fixă, exact ca mine. Vedeam copii alergând și jucându-se. Vedeam săraci pe stradă care cereau câte un ban să-și ia și ei o pâine. Vedeam atâta lume, eram înconjurată de atâția oameni, dar mă simțeam singură pe oriunde treceam. Eram un străin printre străini.