Lumea picturilor baroce intrigă prin impunerea unor paradigme simple într-o exprimare explozivă, complexă, adesea factice în aparență pentru generația tânără. Este o lume a celor care au învățat în tăcere, care au urmat imboldul „nosce te ipsum”, fiindcă, paradoxal, în aceste opere de artă există o tentativă inițiatică cu valențe socratice. Paradoxal, deoarece firul gândirii filozofilor din antichitatea greacă este de un clasicism limpede, în timp ce barocul înflorește curbele și culorile într-o multitudine de ipostaze.

Cartea de aur a barocului reprezintă o călătorie al cărei scop este definirea unei ontologii, a unei antropologii a revelației dar și a unei axiologii cu note cinic-amare.
„Lumea pe dos” (1663) a lui Jan Steen este una dintre numeroasele ilustrări ale acestei ironii revelatoare în pictură. Satira este pertinentă, dar împinsă până la ridicol burlesc.

Tablourile cu temă religioasă, prin jocul lor de lumini și umbre, suprapun peste contrastul dintre naivitate și experiență jocul dintre înțelepciune și sfânta nebunie. Un exemplu clar este „Moartea Fecioarei” de Caravaggio.

Obiectele aparent rupte de context capătă valoare simbolică sporită în numeroase picturi, devin indicii într-o șaradă pe care privitorul o dezleagă volens nolens.

Raporturile sociale sunt dezbrăcate de stilizarea pudibondă. Extravagantul Rubens, în special în „Debarcarea Mariei de Medici la Marsilia”, dezvăluie adevărate aforisme ale istoriei; pilonii titanici ai societății explodează apoteotic în trupurile necesar rubiconde ale nimfelor, care ridică piramida societății și orice regină a ei.

Barocul nu are sentimente, dacă prin aceasta înțelegeți delicatețe și decență. Adevărul este strigat cu glas tare, nu în șoaptă, dacă știi să deschizi ușile încuiate cu cheia potrivită, fie doar din curiozitate. În picturile „Astronomul”de Johannes Vermeer sau de Gerrit Dou, în „Lecția de anatomie a doctorului Tulp” a lui Rembrandt se dezvăluie fundamentele gândirii umane în ipostază de forță propulsivă, motor al revoluțiilor cerești sau alchimice.

Am zâmbit ușor catalogând inconștient bestiarul sau atlasul botanic al picturilor baroce. De la albiturile gigantice din bucătării până la nelipsiții cățeluși de salon cu aspect grotesc în scenele de gen, mai degrabă garguie decât câini. Aceste transformări genetice de-a lungul veacurilor ilustrează mai bine ca o pictură de tip „vanitas” ( cum ar fi cele ale lui Harmen Steenvyck, Willem Claesz Heda), celebra expresie „mutatis mutandis”.