agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 953 .



Copil în secolul douăzeci
personale [ Jurnal ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristina-monica ]

2013-05-10  |     | 



„Mergând Iosif cu Maria/ în Viflaim să se-nscrie...”
„Cum adică să se înscrie?”
„Așa spune cântecul.”

Și ningea zăpadă mai albă ca așternutul și mă ghemuiam în patul mare înțolită în cămeșoaie cusută la mașină de mama Limpi, bunica mea de vreo patruzeci de ani și încă nu mulți. Ea avea cosițe lungi împletite, ca toate femeile din sat, pe care le pieptăna îndelung seara. Cearceaful gros, țesut la războiul vechi de lemn, mă răcorea până la piele, ca și cum mă scufundam în apa mării, pășind cu tălpile goale pe nisip. Iarna era grea, focul de lemne pufnea în soba de fontă vopsită negru, lumina se juca pe pereții văruiți vânăt, împodobiți cu icoane din care zâmbeau Maica Domnului, Sfânta Ana și Isus, cu chipurile îmbrobodite falnic cu ștergare colorate și tighelite cu reață croșetată de bunica sau chiar moștenire grijită cu evlavie de la părinții ei.

„Mai cântă-mi mama Limpi, că tu cânți așa frumos...”
„Pe cărare sub un brad/ Zău, zău, zău/ Șade-un voinic supărat/ Zău zău, zău...”
„Zău, zău, zău...”
„Să nu zici zău lui Dumnezău!”
„Cum adică?”
„Așa e vorba! Să nu zici zău lui Dumnezău.”
„Bine”.

Războiul de țesut ocupa jumătate din cameră lângă fereastră. În mirosul de lână în toate culorile se amesteca parfumul mușcatelor care hibernau după perdele. Ceasul cu cuc ticăia, lemnele pocneau în sobă și războiul țăcănea.
„Mă lași și pe mine să bat puțin?”
„Ie, vino să îți arăt cum.”
Încă un Crăciun ca-n basme. Moșu deschide ușa larg, zâmbește hoțește și îmi arată ce-a adus: un brad micuț dintr-un sat vecin. L-am așezat în tindă și l-am împodobit cu bomboane în staniol lucios și vată. Bradul meu de la oraș avea globuri mari colorate și lumânări care ardeau ca niște stele în cuiburile lor verzi dincolo de care nu vedeai peretele. Mirosea așa puternic. Acesta era un brad mic și rar, dar zâmbetul din ochii bunicilor l-a preschimbat într-un miracol. Și cât de buni erau cozonacii copți în brotin, auriți pe coajă, cu miez dulce din nucile noastre...

Moșul meu avea puțin peste cinzeci de ani când a venit cu mine în vizită la sora lui de la București. Era un bărbat viguros care lucra din zori până seara, angajat la C.F.R., țăran în gospodărie. O doamnă care locuia în apropiere m-a auzit cum îl strigam „moșule” și s-a încruntat: „Tu nu vezi ce tânăr e bunicul tău? Cum îi spui „mamă” bunicii tale și lui îi zici moșu? Nu e frumos.” Eu am roșit, încercând să mă ascund de rușine. De atunci încolo i-am spus bunicu moșului. Eram singurul copil din sat care îi spunea bunicu, la fel ca la oraș. Când am mai crescut mi-a părut puțin rău.

„Mama Limpi, vreau să ajut și eu la bucătărie și la fân!”
„Tu cetește! Cine are carte are parte.”
„Cum adică are parte?” mă întreb eu singură. Îmi plăcea mult să citesc și era frumos să deschid poveștile reginei Fabiola în iarba împestrițată cu trifoi alb și roșu, cu atâția fluturi albi mângâindu-mi brațele goale. Vara era zăduf adesea, apoi se rupeau băierile cerului și ploua în rafale de nu vedeam până la poarta curții din bucătăria de vară improvizată într-un șopron mare.

„Tulai! Să iau umbrarul să pun căldarea sub scoc!”
„Adu și lumina că durduie” zice străbunica mea.
Când tuna ea citea rugăciuni și aprindea lumânarea de furtună.
„Dă-o Doamne curată!” spune bunicu cu glas puternic.
Nicicând nu am văzut așa multe ploi cu bulboane ca acolo.
„No, acum o stat.”
Ploile repezi lăsau cerul limpede, cântecul păsărilor împânzea grădina și livada din deal. Am văzut acolo un cer atât de albastru, încât simțeam că privirea mea se pierde în adâncul lui; am văzut acolo atât de multe stele, încât simțeam că îmi cresc aripi sau că pământul dispare de sub picioare.

Mergeam la noi la vie și culegeam clopoței și alte minuni de floare sălbatică cu nume necunoscut. Gustam din merele văratice zemoase cu pielița vârstată în multe nuanțe de roșu, soi pe care îl găsești greu la piață. Bunicu scotea gresia din tiocul umed și începea să bată coasa. Cât de frumos răsuna ecoul peste deal, departe de păduri, dar unde mai veneau vulpi sau mistreți uneori. Liniștea era întreruptă doar de fluierul trenurilor la vreun kilometru distanță, dincolo de lunca Oltului. Acolo era halta noastră micuță în care ajungeam cu personalul de la București, de unde plecam la sfârșitul vacanțelor înapoi, cu traista plină de minunății și sufletul plin de amintiri...

Notă: regionalisme cu circulație restrânsă
Reață = dantelă sau împletitură din ață sau lână
Brotin = cuptorul din soba din casă
Tioc = tocul metalic în care se ține gresia pentru ascuțit coasa
Umbrar = umbrelă

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!