poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1280 .



Singurătatea: fenomen social
personale [ Gânduri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [TAUNUL ]

2013-04-24  |     | 



Singurătatea poate fi abordată sub multiple aspecte și, în vremurile pe care le trăim, se vorbește tot mai mult despre ea, considerată fiind atitudine individuală de adaptare sau neadaptare la viața socială. Din nefericire, se pare că tot mai mulți dintre semenii noștri apelează la această atitudine de izolare mai mult ori mai puțin motivată, mai mult ori mai puțin înțeleasă de cei din jur. Acești oameni sunt, adeseori, singuratici cu adevărat, adică se izolează de societate în mod voit, preferă să trăiască în afara evenimentelor acesteia deși sunt și ei, independent de voința lor, parte integrantă a ei. Sunt oameni care doresc și decid, în cele din urmă, să trăiască departe de alte persoane iar atunci când nu reușesc își modifică întregul comportament astfel încât devin singuratici chiar și în mijlocul familiei lor.
Cauzele unei asemenea stări sunt extrem de variate și nu pot fi înțelese, din afară, dacă nu se reușește cunoașterea și evaluarea cât mai obiectivă a situațiilor concrete care au generat, pentru fiecare individ în parte, modificarea stilului său de viață, a comportamentului său general. De regulă se pornește de la întrebarea: Ce anume l-a determinat să se adâncească în însingurare? Evident, este greu de aflat răspunsul adevărat atâta timp cât problemele cu care s-a confruntat individul în cauză nu sunt cunoscute și, în aceeași măsură, nu se cunosc trăsăturile dominante de temperament ale acestuia, condițiile concrete de viață și fondul caracterial care-i imprimă anumite atitudini față de norme scrise ori nescrise.
Se spune că singurătatea este o haină grea, chiar foarte grea. Ea apare în viața omului pe neașteptate și este îmbrăcată, mai mult ori mai puțin, conștient. Este adeseori chemată, dar nu dorită. Poate fi dorită, dar insuficient înțeleasă, caz în care căutările sunt anevoioase și căile prin care se poate statornici sunt greu de străbătut în spațiu și în timp. Alteori ea apare de la sine prin anumite întâmplări ori evenimente din viața fiecărui om. Singurătatea este, dacă vreți, poarta prin care omul intră într-o lume a unor anumite tipuri de tăceri. De multe ori, de-a lungul vieții tânjești, poate, după câteva clipe de liniște și de tăcere. Singurătatea îți oferă aceste daruri. Dacă singurătatea a ajuns în viața ta, înseamnă că acum, mai mult ca niciodată, ai ocazia să vorbești cu tine, să petreci mai mult timp cu tine și, poate cel mai important, să te asculți mai mult. Se intră într-un anumit tip de tăcere, lumea acesteia fiind nebănuit de vastă. În alte situații se caută doar liniștea. O liniște necesară odihnirii trupului sau spiritului, o liniște fără de care omul în cauză nu poate gândi adânc, nu poate vorbi cu sine și nu se poate asculta atât cât ar avea nevoie să o facă. Poate tânji după liniștea care îi permite să desăvârșească actul de creație pentru care are aplecare, să realizeze ceea ce și-a propus. În fine, poate fi liniștea fără de care individul nu poate simți prezența lui Dumnezeu, nu reușește să se apropie de El, nu se poate concentra asupra rugilor pe care le înalță către Divinitate ori nu poate asculta vocea dinlăuntrul său, care este semnul că Domnul îi vorbește...
Mergând cu atenție pe linia acestei ultime situații, se observă că astfel de persoane se hotărăsc, într-o bună zi, să-l caute pe Dumnezeu în Casa Lui și apelează la autoizolarea conștientă în scopul comuniunii cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, este vorba de căutarea căii prin care se consideră că se pot purifica spiritual. Ele au convingerea intimă că au trecut prin clipe de neputință datorate suferințelor fizice și sufletești, mai ales, că a existat înlăuntrul lor acea voce care le-a ridicat și le-a încurajat, voce fără de care nu puteau depăși momentele critice. Nu fug din cauza neputinței de a face față rigorilor vieții după anumite reguli statuate de societate. Odată luată această hotărâre, merg cu pași siguri în singurătatea ce li s-a înfățișat într-o formă sau alta conștiinței lor intime. Nu simt durerea despărțirii de membrii familiei ori de prieteni. Nu-i interesează nici un fel de relații sociale, indiferent de forma în care participau la realizarea, menținerea ori dezvoltarea acestora. Se rup total de atașamentul pe care l-au avut față de bunurile materiale ale acestei lumi. Aceste persoane văd doar calea spre Dumnezeu, simt doar atracția către locul în care pot fi singuri, izolați de colectivitate, izolați de zgomotul de orice fel al societății al căror produs sunt. Uită până și zâmbetul mamei ori al unui prieten(e) sau iubit(e), uită toate tristețile mai mari sau mai mici pe care le-a avut, dezamăgirile și bucuriile trăite. Sunt purtate pe calea aleasă doar de gândul mântuirii și al slăvirii Creatorului suprem.
Este o chemare pe care mulțimea de oameni din jurul lor nu o înțeleg, poate, mai ales dacă nu au știut ori nu au descifrat sensul scrierii evanghelice: „Mulți chemați, puțini aleși” (Matei: 22, 14). Mulți oameni, majoritatea acestora, și-au pus, la un moment dat, problema relației lor cu Dumnezeu. Ei îl caută pe Dumnezeu, iar El le întinde mâna, îi cheamă și îi așteaptă pe toți să răspundă chemării. Mulți răspund la această chemare, dar aproape la fel de mulți se pierd pe drum, în timp ce alții, mai puțini, nu dau curs chemării invocând diferite pretexte. Este iubirea Dumnezeului spre care se îndreaptă și iubirea aproapelui pentru a căror mântuire se vor ruga zi și noapte până la sfârșitul vieții.
Aici este vorba de un drum uriaș pe cont propriu, de o haină pe care nu o vor mai schimba niciodată și de o singurătate dorită cu suflet întreg și curat. Dacă nu există necesitatea sufletească, hotărârea nestrămutată de a-L iubi și a-L sluji pe Hristos, haina aleasă - singurătatea tânjită în liniștea mănăstirii - nu-l va feri de extraordinarele ispite nici în locașul Domnului și se va întoarce în lume după un timp mai lung ori mai scurt, dar multă vreme va fi însingurat în casa familiei sale ori în cercul de prieteni pe care i-a avut înainte de a pleca. A se înțelege că încercări sunt multe, dar reușite sunt mai puține, pentru că se întâmplă să plece oameni pe drumul spre mănăstire, spre așa zisa singurătate de aici, numai pentru că nu au putut face față luptei pentru existență ori răspunderii de orice fel în familie și în societate. Nu se pleacă la mănăstire dintr-o anume rațiune de ordin existențial, ci se pleacă doar cu focul în inimă, doar din rațiunea de a-i sluji lui Dumnezeu, de a fi în permanentă legătură cu Dumnezeu. Este o mare greșeală să fugi de suferință și acela care o va face, nu va izbuti să se elibereze cu adevărat de ea și nici să rămână la o mănăstire în care a crezut că va găsi singurătatea salvatoare.
A se înțelege că, în asemenea cazuri, singurătatea călugărului nu înseamnă pustnicie, adică un loc izolat de lume în care călugărul respectiv poate fugi de ascultare, ci presupune „tăierea voii”, adică a voinței libere creată de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pleacă la mănăstire acela care are chemare, acela care este conștient că „la mănăstire te desființezi ca personalitate omenească și te înființezi în personalitate îngerească” (părintele Arsenie Papacioc, Despre călugărie). În acest fel călugărul nu se leapădă de lume în sens exclusiv, el rămânând într-o anumită obște și nici atunci când este singur, departe de mănăstire ori de schit, ca pustnic, pentru că el nu desconsideră lumea. Monahul dorește binele oamenilor și se roagă neîncetat ca lumea să fie ajutată de Dumnezeu și, în acest sens, lumea este permanent în inima lui.

Apropiată de acest fel de singurătate este forma însingurării adoptate de o categorie largă de oameni, îndeosebi femei. Este vorba de acele persoane care au pierdut partenerul de viață, au pierdut copilul ori mama, au pierdut sora ori tata, bunica ori o altă persoană de care a fost atașată o bună parte a vieții. Pierderea ființei dragi, pierderea aceluia/eia în care investise întreaga sa rațiune de a trăi, este de natură să-i distrugă întreaga țesătură de vise, să-l ducă în pragul disperării, care poate fi manifestată chiar prin sinucidere, în unele cazuri. Deznădejdea pune stăpânire pe aceste persoane. Preferă și caută tăcerea, liniștea de care au nevoie să-și depene amintirile raportate la ființa iubită și pierdută. Durerea ce pune stăpânire pe sufletul lor îi face surzi și orbi la viața liniștită, lipsită de primejdii ori suferință a celor din jurul lor, fie ei chiar membri ai familiei, adeseori. Nu mai suportă să vadă în jurul lor oameni manifestându-și bucuria de a trăi. În sufletul lor zbuciumat sunt multe întrebări fără răspuns. Se învinuiesc fără temei, își fac procese de conștiință, se cred vinovate în anumite limite de dispariția persoanei dragi. Din toate aceste nevoi se naște dorința de a se regăsi, de a vorbi cu sine, de a căuta răspunsuri în liniște, în tăcere.
Ei bine, în general, persoanele ce poartă pe umerii lor povara grea a pierderii umane, încearcă să se apropie de biserică, locul în care descoperă liniște și înțelegere, locul în care simt că se află mai aproape de Dumnezeu, pentru a-l ruga de iertarea păcatelor și primirea ființei iubite în lumea veșniciei. Ele participă la slujbele duminicale, la cele ocazionate de fiecare sărbătoare creștină și la ritualurile din toate zilele dedicate morților. Principala lor preocupare va fi drumul la biserică și la cimitir, adică în locurile prin care simte că se apropie de ființa pierdută și în care se achită de obligațiile față de aceasta de după moarte. Se distanțează de oamenii din jur, chiar de membrii familiei, prin retragerea din aproape toate evenimentele ce se desfășurau în comun până nu de mult. Se retrage în sine, suferă în tăcere și caută singurătatea pentru a plânge și a se ruga, departe de ochii lumii, ușurându-și sufletul.
Din nefericire, multe dintre aceste persoane aflate la vârste ce le permit refacerea căsniciei și, implicit, reîntregirea familiei, nu au puterea de a înțelege că viața trebuie respectată ca dar de la Creatorul suprem, că trebuie trăită în dragoste și respect atâta cât este dată. Izolarea se prelungește și capătă dimensiuni nebănuite, întinzându-se uneori pe durata vieții ce i-a mai rămas și, în tot acest timp, participă la viața colectivă, la viața societății, doar acolo și atât cât prezența sa fizică este necesară, fără a fi activă la hotărâri și decizii.

În această situație putem introduce și acele persoane care au îmbrățișat singurătatea în urma actului de divorț. Pentru o parte dintre acestea despărțirea este un eveniment traumatizant, peste puterile lor, mai ales atunci când soțul/soția a fost de bună credință, și-a iubit partenerul de viață, nu a prevăzut că este posibilă ruperea definitivă a relației și rămâne debusolată, incapabilă să-și reorganizeze viața. Preferă singurătatea. Lipsa de încredere într-un alt partener domină și descurajează. Sunt cunoscute numeroase acte de divorț în ultima perioadă de timp. Noile valori ce au fost impuse de o libertate greșit înțeleasă, de un libertinism care încalcă principiile morale, ale bunului simț, ale educației căpătate în copilărie, stau la baza unor relații necorespunzătoare în căsnicie. Ambițiile nemăsurate, orgoliile nejustificate, lipsa dragostei reale și al respectului dintre soți, slăbiciunea manifestată în fața numeroaselor ispite, sunt doar o parte din cauzele care conduc la destrămarea familiei. Divorțul a devenit cu adevărat un fenomen social și se manifestă, cu precădere, la o anumită clasă socială, respectiv la cea îmbogățită peste noapte și mă refer aici la „moda” divorțurilor spectaculoase ce survin în cuplurile „vedetelor”.
De aici derivă și caracterul social al singurătății care urmează din partea unor persoane. După o perioadă de viață conjugală fără probleme, fără lipsuri financiare, persoana în cauză abandonează ori nu știe, nu cunoaște cum trebuie organizată lupta la care trebuie să se angajeze pentru a-și reface viața, pentru a trăi în demnitate, pentru a avea familie, a procrea, a crește și educa urmași. Se retrage din cercurile frecventate anterior. Se rușinează, poate, de părinți și rude, de prieteni. Se refugiază și abandonează orice plan de viitor.

Între aceste repere se situează, oarecum, soțul/soția care din varii motive trăiește în singurătate. Viața de cuplu este terminată. Anumite principii morale, grija comună privind viitorul copiilor iubiți, poate, în egală măsură de ambii părinți, ori anumite interese de ordin financiar, îi determină să rămână împreună, să nu divorțeze deși, în plan sentimental, au devenit doi străini. Singurătatea în doi este, firesc, cea mai cruntă stare pe care cineva o poate simți și o poate suporta cu stoicism, conștient, după ce înțelegerea, sentimentele, bucuriile și necazurile au fost împărtășite într-un climat de liniște, în armonie și înțelegere sufletească.
Lipsa comunicării, rutina, interiorizarea unuia din parteneri ori a amândurora, instaurează însingurarea și face loc repulsiei și urii, în unele cazuri. Nu găsesc soluții ori nici nu mai caută. Sunt obosiți, simt că nu s-ar mai putea suporta după o eventuală împăcare. În gândul fiecăruia se nasc scenarii și imaginația fiecăruia poate descoperi motive suficiente, „serioase”, pentru anularea posibilității la revenirea vieții normale de cuplu. Unde dragoste nu e…, nimic nu e! Excluzând prin înțelegere divorțul, fiecare se adâncește în singurătatea lui deși, în public, apar ca doi soți ce se iubesc și se respectă. Întorși acasă, sunt doi străini. Părinții și copiii nu trebuie să simtă. Aceasta este singura grijă comună a lor. În rest, fiecare trăiește cum poate. Nu-și împart averea, dar veniturile nu se mai consumă în comun…

O altă formă de singurătate este cea generată de atitudinea asumată a celui ce se autoizolează vremelnic în ideea obținerii unui climat propice realizării unui act de creație: literatură, muzică, sculptură, pictură etc. El nu se poate concentra asupra lucrării sale în tumultul vieții cotidiene. Relațiile și obligațiile familiale ori spațiul adesea insuficient nu-i asigură liniștea de care are nevoie. Este nevoit să-și împartă timpul între lucrarea ce și-a propus să o realizeze și trebuințele oamenilor care-l înconjoară, indiferent de calitatea ori de bunele lor intenții. Ruperea momentelor de inspirație și segmentarea silită a timpului de lucru îi creează o stare de disconfort acut care, adeseori, îl îndepărtează de la masa de lucru. În aceste condiții forța sa creatoare scade vizibil iar el, ca autor, se poate bloca pe o perioadă mai scurtă ori mai lungă de timp. Reluarea lucrului nu înseamnă și păstrarea calității. Ideea inițială, cel mai bine aleasă la început, revine deformată, fracționată, neînchegată, aspect care poate provoca renunțarea la proiect. Sunt aspecte și situații care-l determină la însingurare, chiar dacă aceasta nu presupune ruperea de lume.
Autorul se rupe doar de anumite manifestări ale semenilor săi și anume de acelea care-l împiedică, într-o formă sau alta, să creeze, să ofere aceleiași lumi rezultatele muncii sale. Dar acest aspect nu ne îndreptățește să considerăm că singurătatea, căutarea ei cu disperare uneori, este un fenomen social. Ea este apanajul creatorilor de orice fel și nu capătă caracter de permanență. În plus, nu este de natură a deregla ori anula relațiile sociale în angrenajul cărora este cuprins cel în cauză. Repet, despărțirea aparentă de lume este vremelnică, iar rezultatul final al muncii sale, în condiții de singurătate relativă, este în folosul societății pe care o reprezintă.

Personal, am cunoscut mai multe forme ale singurătății, mai puțin pe cea în doi. Apropiindu-mă de Dumnezeu am meditat mult, am vorbit cu mine însumi, m-am judecat și m-am autoflagelat. Mai apoi, m-am înălțat la înțelegerea lucrurilor care mă depășeau până în acele momente în care am pierdut persoana cea mai dragă, mama copiilor mei, dar și cu înțelegerea acelor stări de fapt, noi și cu implicații importante, apărute după moartea ei. Credința și speranța m-au ajutat să mă înarmez cu răbdare și cu forța necesară întâmpinării și rezolvării problemelor grele pe care viața mi le punea în față. Mi-am ținut copiii aproape, maturizați și ei peste noapte, asigurând continuitatea vieții în familie sub toate aspectele. Am păstrat puținele relații de prietenie care au rămas în urma acelei zile blestemate și, mai ales, după ieșirea la pensie.
Odată cu plecarea copiilor la studii și rămânerea lor departe de mine, la locurile de muncă pe care le-au ocupat prin seriozitate, hotărâre, pregătire și corectitudine, singurătatea m-a îmbrățișat mai puternic. Lianele ei mă cuprindeau și mă sufocau. Eram în pericol. Nu știam cum să-mi clădesc noul mod de supraviețuire. M-au sprijinit copiii de data aceasta și, evident, nu pot să nu remarc, providența. M-au învățat să lucrez pe computer și să-mi fac prieteni virtuali. Am început să creez. Integramele au fost în prim plan, multe din ele fiind publicate în ziare și reviste, apoi poezii răzlețe și, mai târziu, proza. Am primit sprijin și susținere morală de la prietenii virtuali, îndeosebi de la cei, în vremea acea, care lucrau la ziarul „Jurnalul Național”, întâii mei cititori, până să treacă la postarea materialele oferite de mine.
Am început să particip la evenimente de tot felul, inclusiv literare, după ce câțiva ani am stat țintuit în camera mea citind, scriind ori privind micul ecran, meditând, oblojindu-mă fizic și moral. Singura activitate fără goluri a fost cea legată de biserică. Prezența în lăcașul Domnului, din ce în ce mai activă, mi-a dat curaj, mi-a dat forța să rup lanțurile însingurării și să ies în lume cu fruntea sus, lacom să cunosc, să văd, să aud.
Am pus piciorul în prag și am stat de vorbă cu soția mea, „virtual”, dacă se poate spune așa. I-am cerut iertare și i-am explicat în felul următor:

E multă vreme de când te-aștept în prag
Și număr picuri ce-n streșini curg șirag,
Cu gând adânc spre toamnele trecute,
Când ne jucam prin frunzele căzute.

E multă vreme de când m-ai părăsit,
Lăsând în urmă un suflet rătăcit,
Cu dor, cu dragoste neîmplinită,
Rămas plângând pe-o cale pustiită.

E multă vreme în singurătate,
În drum închis de vântul care bate,
În nopți pustii lipsite de iubire,
În care gând se tânguie-n neștire.

E multă vreme... și mi-am luat mireasă
Să spele răni ce dragostea le lasă,
Să-mi lumineze calea spre noi iubiri
Și pași să-mi smulgă din alte rătăciri.

De multă vreme... sufletul îmi plânge,
Întreg trecut nu poate să alunge.
Sunt amintiri ce nu se vor plecate
Ori altele ce nu pot fi uitate.

De multă vreme... mă împac cu soarta
Și larg deschid ogrăzii mele poarta
Să-mi ducă dor, cum val înghite marea
Să-l macine mireasa mea, uitarea...

Din acel moment m-am simțit total liber, având încuviințarea ei. Știu! O parte din cei care citesc aici nu mă vor înțelege. Vor zâmbi afirmând că exagerez ori că glumesc. Nu este așa. Sunt aici și, iată, am putut să scriu aceste rânduri pentru ei, cu inima și brațele larg deschise prieteniei, respectului reciproc și înțelegerii. Poate că, deși nu aș dori, unii dintre ei au nevoie de experiența mea, de cele învățate din întâmplările și greutățile vieții. Sunt aici și vă pun la dispoziție aceste gânduri scrise cu maturitatea și seriozitatea care mă caracterizează.
Doamne ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!