agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1082 .



Note de jurnal
personale [ Jurnal ]
anul 1984-1985

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristina-monica ]

2013-02-17  |     | 



Povestesc aici tot adevărul, pe scurt, în note de jurnal, despre anul 1984-1985 din viața mea chinuită în prima parte a adolescenței, când încă speram din tot sufletul că nu voi ajunge la spitalul de psihiatrie, în ciuda faptului că aveam mari dificultăți în viață.
………………………………………………………………………………………………
În 1984, când aveam 13 ani și jumătate, înainte de a fi luată de ei în noua lor locuință (fiindcă după ce au stat la Teiul Doamnei s-au mutat pe Calea Moșilor, din cauza mamei care rămăsese cu mare frică de cutremur din 1977 și vroia la un etaj inferior), părinții m-au dus într-o excursie în URSS. Am plecat cu avionul, spre Moscova, unde tata a vorbit cu recepționerul în limba rusă, fiindcă știa rusește din școală. În zilele când am fost în URSS am învățat alfabetul de acolo destul de ușor. Dar nu știu rusește.
Îmi amintesc că în prima seară tata a cumpărat ceva dulce de la magazinul din apropierea hotelului și mi-a dat și mie. Era atât de dulce încât am ținut minte până astăzi. La Moscova am stat la coadă la mausoleul lui Lenin, așa era atunci pentru turiști, coada era imensă. Lenin a fost al doilea mort pe care l-am văzut în viața mea. Mama a făcut o "scenă" foarte urâtă în Piața Roșie și tata încerca în zadar să o calmeze. Până la urmă s-a descălțat și mergea fără pantofi în mijlocul pieței. De-a lungul sejurului de 2 săptămâni în URSS mama a fost îngrozitoare și era prima oară pentru mine când am cunoscut grozăvia de a fi mai mult timp doar împreună cu părinții. După ani, tata povestea mereu despre comportamentul mamei la cutremur sau în Piața Roșie. Și la cutremurul din 1977 mama fugise desculță în stradă. Atunci tata juca rolul de a mă proteja de suferința asupra mea din partea mamei. La Moscova sau la Leningrad am cunoscut o altă familie de turiști români (soț și soție) care au discutat mai mult cu părinții mei și ne-au recomandat să mergem la o biserică, distrusă de oamenii regimului de atunci, unde nu se mai țineau slujbe, ci se depozitase altceva acolo. Acum nu îmi amintesc ce, poate era o expoziție legată de partidul comunist, oricum am fost acolo și nu a fost cine știe ce lucru interesant. Familia mea era împotriva lui Ceaușescu, pe care îl bârfeau destul de mult, mai ales nașul meu. La Moscova am mai vizitat și celebra catedrală Sfântul Vasile cu turnulețe colorate, pe dinăuntru era ca un fel de fortăreață.
Am mers apoi la Leningrad (actual Sankt Petersburg), apoi la Riga, apoi la Kiev. Mi-a plăcut mult excursia, dacă fac abstracție de necazurile din partea mamei. Am mai vizitat fortăreața Petropavlovsky. Am și acum diapozitive cumpărate acolo de mine. Am vizitat și panorama Bătăliei din Borodino, unde m-a impresionat faptul că simțeam , mergând pe un fel de schele pentru vizitatori, că mă pierd în interiorul tabloului respectiv. Unul dintre drumurile parcurse în interiorul URSS a fost cu un avion micuț, restul cu trenul. În tren tata a intrat în vorbă cu un bărbat rus care avea loc și el în cușeta noastră ( eu probabil eram puțin nemulțumită, gândindu-mă cum voi adormi cu un străin acolo). Bărbatul a fost amabil și mi-a dăruit o bucată de ciocolată amară. La Leningrad am vizitat Ermitajul (Palatul de iarnă), care mi-a plăcut mult, am o poză pe scări. Am fost fericită vizitând colecția de tablouri și mi-a plăcut faptul că știam să recunosc mare parte din scenele mitologice, fiindcă citisem cu puțin timp în urmă Legendele Olimpului. Mama ardea de dorul de a cumpăra vaze indiene, cum era moda atunci pentru cei care vizitau URSS (oamenii mai aduceau de acolo căciuli din blană de iepure, bijuterii, aspiratoare și prietena părinților, M.,și alții i-au dat mamei sfaturi cum să ascundă unele lucruri la graniță). Fusesem îndrumați să vizităm magazinul Ganga, nu mai știu în ce oraș, dar țin minte că am umblat și pe străzi mai lăturalnice. Mama a rămas în final fără vazele acelea. La Riga am fost cazați în camere separate, la etaje diferite - eu cu mama eram la etajul 21 și tata la 23. Seara, tata a venit la noi în cameră, și părinții iar au făcut o scenă de ținut minte, o discuție urâtă, fiindcă mama era mereu nemulțumită. În același timp erau focuri de artificii afară, dar nu am prins decât finalul și m-au impresionat reclamele luminoase, mai ales cele în mișcare. Mama a glumit că focurile de artificii sunt în onoarea tatei și tata a spus că sunt pentru mine. Certurile părinților erau de multe ori ca niște furtuni de vară și se opreau brusc. Tot la Riga am fost cu părinții la malul mării, era rece, am poze de atunci și părinții, nu știu de ce, s-au rătăcit pe drumul de întoarcere. Eu aveam atunci o bună orientare în spațiu, le-am spus pe unde ne putem întoarce cel mai ușor și am avut o mică discuție în contradictoriu cu tata ( tata avea mereu o vorbă: drumul cunoscut e cel mai bun dintre toate ). Pe mine m-a supărat că nu aveau deloc încredere în mine (cum am pățit întreaga viață). Atunci am avut dreptate cu drumul și mama probabil a spus că sunt deșteaptă. La Kiev am vizitat Mânăstirea Peșterilor din Kiev, unde am văzut corpuri mumificate de călugări, ceea ce nu prea mi-a plăcut. Mama a cumpărat două inele cu piatră roșie și mie mi-a cumpărat unul ales de mine, cu piatră de ametist violet deschis. Drumul de la Kiev spre casă l-am făcut cu trenul, mi-au plăcut mult ceaiurile oferite călătorilor pe drum. La graniță tata a ascuns două inele (unul la WC) și mie mi-a lăsat inelul meu pe deget, arătându-l controlorului. În excursie aveam micul dejun la hotel, în rest cumpăram din magazine alimentare. Când am plecat acolo aveam 62 de kg, la întoarcere, datorită mersului pe jos, aveam 58 de kg și o talie măsurată tot de 58-59 cm. Lumea zicea că am talie subțire.

M-am mutat în București în toamna lui 84, înainte să înceapă școala, în noul apartament al părinților la etajul trei, pe Calea Moșilor. Ei cumpăraseră mobilă nouă (doar scaunele și fotoliile vechi le-au păstrat, plus biroul tatei pe care l-au pus la mine în cameră). Þin minte că odată (poate chiar în 1984-1985) tata a spus să mă uit în jurul meu fiindcă aceea este închisoarea mea! Nu am dat importanță faptului, știind că nu greșisem nimic. Oricum eram o persoană foarte delicată, blândă, dar cu tărie în fața furtunilor vieții și credeam că voi reuși să suport răul din partea mamei (tata spunea mereu că este mama mea și că trebuie să o suport chiar dacă e nebună) și chiar țineam la ea și credeam că forța iubirii va învinge. Þineam mai mult la tata, crezând că e total nevinovat în scandalurile care se derulau. Acest eveniment din viața mea (plecarea de la Andronache-Voluntari și mutarea în București) a coincis cu unele schimbări ale societății, cu faptul că alimentele începeau să dispară de pe piață și să se cumpere pe sub mână, cu faptul că programele la televizor deveneau tot mai proaste și scurte, cu faptul că încălzirea centrală era tot mai precară (iernile am suferit sub 18 grade mereu și era așa frig uneori încât dormeam îmbrăcată gros sub plapumă și cu pături groase). Și electricitatea se oprea (se spunea atunci "au luat lumina"), dar parcă mai mult la țară decât la oraș. Părinții amenajaseră apartamentul cu parchet și gresie și faianță, iar pe hol era o ogivă care marca trecerea de la secțiunea mea din apartament la a lor. Balconul era deschis la început, fiindcă nu era voie să închizi balconul; când au apărut balcoane închise la vecini, părinții s-au hotărât să facă și ei la fel. Pe vremea când balconul nu era închis mi-a zburat vântul cămașa mea de noapte roz pe care o aveam cumpărată de la Bucur Obor (nu știu de ce a rămas acolo fără cârlige, mama sau eu am fost neglijente). Dar atunci mama a fost drăguță cu mine și mi-a cumpărat una la fel în locul celei pierdute. La mine în cameră era la început mochetă verde, în rest erau covoare, dar în 89 mama mi-a cumpărat covor (m-a întrebat dacă îmi place și eu m-am întins pe covorul nou și am răspuns afirmativ - parcă era mai bine decât cu mochetă, fiindcă eu făceam uneori gimnastică - exerciții pentru abdomen de exemplu). În perioada 84-88 am făcut adeseori gimnastică - pentru mobilitate, genoflexiuni(100 fără să obosesc fiindcă rezistență la eforturi fizice îndelungate aveam) și altele.

Blocul în care locuiam era amplasat la intersecția dintre Moșilor și strada Zece Mese. De la fereastră aveam vedere spre strada Popa Petre din față și puteam vedea soarele asfințind. Vara era cald, era mult soare după-masa și iarna era frig. Blocul era încă nou în 84 când ne-am mutat acolo, se pare că fusese construit după cutremurul din 1977, nu știu exact în ce an. Camera mea era mică, una dintre cele două camere mici ale apartamentului de patru camere. Deoarece noi eram trei persoane și regimul de odinioară nu permitea camere în plus față de numărul de persoane din familie, părinții mei au declarat că suntem patru. A patra persoană declarată a fost buna, străbunica mea și apoi moștenitorii bunei au renunțat la partea lor din apartament. Cămăruța mea (nu îmi amintesc numărul de metri pătrați, dar era mică) avea inițial ușă spre balcon, dar părinții au zidit-o, cu toate că eu nu aș fi vrut, spunând că așa va fi mai cald în casă. Lângă camera mea exista un WC de serviciu (așa îi spuneau unii), unde inițial fusese un duș. Părinții au desființat dușul și au pus acolo mașina de spălat. Sincer, mie mi-a părut rău după duș, fiindcă mi-ar fi plăcut poate să fac câte un duș mai des, mama ar fi putut pune mașina de spălat în baia mare, dar poate că a fost mai bine așa. În ultimii ani chiriașii noștri care locuiesc acum acolo au reamplasat un duș, așa mi-a spus mama, eu nu am fost să văd. Eu și părinții mei dormeam în camere la polii opuși ai apartamentului, la mine un perete se învecina cu bucătăria vecinului de alături, un avocat în vârstă bolnav de astm. Pe peretele opus eu aveam biroul tatei, unde am făcut și meditații în clasa a 8-a cu doamnele profesoare de matematică și română din fosta mea școală generală. Cred că o cameră era totuși în plus și am fi putut sta bine în trei camere, dar pe acel segment din Moșilor erau blocuri cu apartamente de două sau patru camere. Pereții acestui bloc în care stăteam erau extrem de subțiri, se auzea puternic cum trece tramvaiul 21 pe stradă, vibra și podeaua; de asemenea se auzea bine ce vorbeau vecinii dacă aveau vreun scandal sau făceau zgomote. Până în 89 nu prea m-am întâlnit cu vreun vecin și nici nu am fost tulburată de vreun zgomot al vecinilor. O singură dată m-a mirat faptul că vecinii de deasupra (familia A, familie de medici) aveau o petrecere zgomotoasă și se auzea cântând un bărbat o doină ardelenească, nu mai țin minte ce, dar avea o voce dulce, frumoasă.

Îmi amintesc prima mea întâlnire în curtea școlii cu noii colegi. Părinții m-au transferat la școala numită atunci nr.23, pe strada Oltarului, învecinată cu biserica Sf. Silvestru.(în acea biserică a slujit mai apoi cunoscutul părinte Galeriu, după al cărui nume o stradă învecinată și-a luat numele). Eu nu am fost la slujbe în acea biserică, dar am intrat de câteva ori. În 1984 a murit Nichita Stănescu și a fost slujba din câte știu la biserica Silvestru, dar nu mai știu când, poate înainte ca eu să fi mers la școală. Oricum pe vremea aceea nu știam nimic despre Nichita Stănescu. În curtea școlii erau adunați viitorii mei colegi - tot clasa A, ca și în școala din care veneam. Eu eram îmbrăcată în costum de pionier, așa cum credeam că e nevoie la ceremonia deshiderii, dar alții erau în uniformă obișnuită, nu cum eram eu învățată la fosta mea școală. O colegă, I., care era o figură simpatică și populară în școală și în clasă, m-a luat de mijloc, de centură, vrând să mă introducă în atmosfera de acolo, să îmi prezinte colegi sau profesori. I. stătea pe strada Spătarului în apropiere și tatăl ei era inginer, tata spunea că îl cunoaște.
Amintesc aici câțiva dintre foștii mei colegi: M.G., viitoarea mea colegă de bancă și totodată vecină de bloc (ea stătea la etajul 6, avea o soră cu un an mai mică, R., m-a impresionat faptul că M. semăna mult cu tatăl ei, iar R.cu mama). Cu ele m-am împăcat destul de bine, părinții le trimiteau la tenis și de la ele am învățat să joc schimb de fluturi cu rachete de badminton, bineînțeles fără fileu. De multe ori ne-am jucat împreună, mie îmi plăcea mult să alerg după fluturaș, să îl prind în zbor; am fost cu ele și în parcul unde jucau tenis odată. Exista un singur lucru pe care îl reproșam lui M., dar acum, când știu cum e lumea și viața (și faptul că ea a reușit să facă trei facultăți și să emigreze în SUA), mă gândesc că am greșit în judecarea acelei trăsături ca defect: se arăta a fi prea mândră sau arogantă și parcă avea un fel de agresivitate inclusă, subînțeleasă; poate acest lucru poate însemna o calitate.
M.L. sau L. cum i se spunea, era fruntașa la învățătură a clasei și probabil comandant de detașament. Oricum nu îmi amintesc cu precizie, fiindcă la noua mea școală activitățile pionierești erau rare, nu țin minte nimic despre așa ceva; aici nu se cereau nici coji pentru iepuri, nici frunze pentru viermii de mătase. Ea s-a apropiat treptat de mine și am început să avem discuții lungi, unele plictisitoare pentru mine, fiindcă ea îmi tot povestea secretul ei (desigur nu am spus altcuiva, nici nu aveam de ce și cui) și anume că este îndrăgostită de colegul A. Acest lucru mă enerva la ea - faptul că era foarte insistentă și cicălitoare de multe ori, dar pot recunoaște că eu nu am respins niciodată pe nimeni și nici nu știam cum. Cum mărturisea peste ani dna H., profesor psiholog în facultate, nici eu nu știam să spun NU. Dar vă rog să nu mă judeacți aspru pentru aceasta, caracterul meu s-a mai format până în 88. Deși L. mi-a povestit că a discutat chiar cu A. despre iubirea ei față de el și el a respins-o, chiar și în anii de liceu îi mai arunca câte-o privire sau îmi mărturisea despre nostalgia ei legat de acea iubire adolescentină. Mi-a dat și o poezie a ei despre el. Și L. stătea aproape de școală, chiar mai aproape decât mine.
Tot aproape de școală stătea și O., colegă care știa să zâmbească frumos și era bună și cuminte. Era genul care părea să țină la ideea de prietenie, la colegi, am fost odată la ea în vizită și L. mi-a spus că tatăl lui O. avea un loc de muncă mai special.
O. este cea care a făcut poze la sfârșitul anului și școlii. Eu nu aveam cu ce și în plus mi se inculcase ideea că e mai bine să nu apari în poze, să fii mai șters, astfel încât nu apar în primul rând.
M. M. era fiica profesoarei noastre de chimie și era o persoană pe care nu ai cum să o uiți - înaltă și voinică (și mama ei era), cu exprimare bruscă și aparent sinceră a emoților sau gândurilor. Am fost la ea acasă, la ziua ei de naștere. În clasă ea se împăca bine cu alții chiar dacă era mai băiețoasă, eu simțeam că ascunde gingășie dedesubt. La sfîrșitul clasei a 8-a a fost un fel de « banchet » și M.M. a rugat un băiat, chiar pe cel îndrăgit de L. să danseze cu mine.
Notă discordantă față de alte fete făcea F., fiindcă era o fată cu limbaj vulgar, de care îmi amintesc fiindcă la mine acasă nu se foloseau astfel de cuvinte. Îi era greu și cu învățatul.
O altă colegă era I., care mai avea o soră mai mare și locuia pe strada Plantelor. Cel mai mult ieșea în evidență faptul că avea talent la matematică și la jocul de baschet. Uneori mă întorceam acasă cu ea și mai discutam, odată m-a făcut să mă simt prost spunând că eu sunt o persoană superioară. Ea citea Noica și Nietzsche încă de atunci și spunea că așa a început ea să citească, mai întâi cărțile mai grele și poveștile doar după ce a crescut.
Coleg cu mine era și C.P. (colega L. îi spunea Pătrățel). Îi plăcea matematica și lui, l-am întâlnit de vreo două ori pe Moșilor și după 89.
Colegul A., obsesia de zi cu zi a colegei L.,era prieten cu altă colegă. Era un elev bun și îmi plăcea că vorbea frumos cu mine, deși se înțelegea mai bine cu vecina mea de bloc. La sfârșitul anului școlar a dansat un dans (blues se spunea pe vremea aceea) împreună cu mine fiindcă l-a rugat M. M., căci pe mine nu mă invita nimeni la dans. Deși era un lucru aranjat, am acceptat, a fost primul meu dans cu o persoană de sex opus și îmi amintesc că l-am întrebat cum trebuie să dansez; probabil eram prea emoționată, căci evident îi putusem vedea pe alții dansând, nu aveam de ce să întreb. În rest probabil că mai aveam discuții glumețe sau câte ceva legat de obiectele de studiu (oricum nu aveam o relație apropiată cu el).
Colegul lui de bancă era un băiat cu ten măsliniu, foarte cumsecade.
Mai am amintiri despre o colegă blondă și gingașă și delicată în relația cu alții, A., la care desigur țineam mult.
În ansamblu pot declara fără să roșesc că am ținut la colegii mei de clasă, ca întotdeauna în viață.

Școala era o clădire veche, răcoroasă vara, dar prea întunecată pentru gustul meu de atunci, trezindu-mi amintiri nostalgice din fosta mea școală, care era nouă și luminoasă, chiar dacă nu avea valoare arhitecturală. Sau, poate fiindcă mă obișnuisem cu fosta mea școală, mi se părea prea întunecat la școala 23. Oricum, glumesc și eu puțin; nu trebuie să credeți că nu vedeam bine în sala de clasă, era destulă lumină pentru activitatea școlară. De asemenea mă deranja faptul că în noua mea școală nu era liniște și disciplină ca în Voluntari. Aici copiii din oraș erau puțin mai altfel. Aceste mici probleme de adaptare pe care le-am avut mă dureau mai tare din cauza faptului că părinții mă chinuiau rău de tot acasă.

Printre activitățile extrașcolare era un cor condus de profesoara de muzică, care m-a racolat și pe mine, ca pe toate fetele de altfel, cu toate că înainte profesorii și alții spuneau că nu am voce și ureche muzicală. Vă puteți imagina bucuria mea de a fi împreună cu alții, cântând în cor, fiindcă îmi și plăcea foarte mult să cânt. Dar eram timidă și mă temeam să nu stric armonia generală și cântam cu voce slabă. Mi se pare că am cerut să mă mute de la vocea a 2-a la vocea întâi sau invers. Se pare totuși că un timp am cântat la vocea a 2-a fiindcă îmi amintesc un cântecel de atunci – « Școala ne-nvață gândul curat, cântece jocuri de neuitat ». Când profesoara de muzică ne-a cerut să mergem cu ea la un spectacol (corul școlii) și era obligatoriu să mergem cu toții, eu nu am apărut pe scenă, fiindcă eram convinsă că nu am voce și nu vroiam să ies în evidență. De asemenea, mă tem că atunci a fost singura dată din viață când am mințit, că sunt răcită sau ceva similar. Mie mi-era tare greu să mint, am fost educată să fiu mereu sinceră. Tot în afara orelor de curs mai erau și olimpiade școlare, dar eu nu m-am dus, fiindcă mi se părea că sunt incapabilă să obțin rezultate bune.

Am suferit unele lucruri neplăcute din partea colegilor. Eu fusesem în vară la Colun, în satul bunicilor, și pictasem în acuarele casele, făcusem portretul în creion al bunicilor destul de frumos și cred că aveam și alte picturi cu mine la școală într-o zi. Poate e din cauza fostului profesor de desen care m-a batjocorit puțin, insistând că nu sunt făcute de mine desenele din vacanțe. Cele pe care le aveam la școală în acea zi erau drăguțe pentru gustul meu de atunci și mai ales amintiri dragi. Nu am avut nici o greșeală, nu intenționam să mă laud, era dragostea mea față de satul meu drag pe care vroiam să o împărtășesc și altora, mai ales fiindcă eram un copil singur și abuzat de părinți. Atunci colegii mi-au furat în pauză desenele din bancă. Mi-a părut rău după ele, pentru mine însemnau mult.
În altă zi mi-au furat carnetul de note din școala generală, nu știu de ce, fiindcă nu făcusem nimic rău nimănui. L-am găsit făcut ferfeniță aproape de ușa de la intrarea în curtea din spate a școlii.
Tot la școala 23 a venit odată un dentist să controleze starea dinților noștri - poate era un studiu statistic, nu știu care era scopul. Am ținut minte acest lucru fiindcă dentistul m-a dat pe mine ca exemplu celorlalți - spunea că am o dantură aproape perfectă, cu un ușor prognatism. Cred că vă dați seama că nu prea mi-a plăcut să fiu așezată drept model pentru dinți. La 34 de ani deja nu mai aveam măselele, în afară de o măsea de minte și mi s-au pus proteze.
În iarnă mi s-a întâmplat ceva neplăcut . Ca și în școala din Voluntari unii își băteau joc de mine poate fiindcă nu eram rea ca ei sau fiindcă nu aveam destulă îndrăzneală. Dar treptat, până în 88, am reușit să scap de povara timidității. În iarna aceea băieții din clasă (câțiva ) m-au trântit în zăpadă și eu am fost tare necăjită fiindcă eram într-o poziție indecentă cu fusta ridicată.

Dintre profesori o țin minte pe dirigintă, care era profesoară de limba engleză și se numea D.A. Mai îmi amintesc că profesoarei de franceză îi plăcea de mine fiindcă știam destul de bine franceza pentru vârsta mea de atunci. O mai știu pe doamna M. de chimie, pe doamna de limba română, pe profesoara de muzică și pe cea de matematică, care mi-a spus că îi place inelul meu (cel din URSS), că este simplu și se potrivește unei domnișoare.
La sfârșitul anului școlar 84-85 am luat premiul trei, la egalitate cu M, colega de bancă. Locul II l-a luat A.U. și desigur pe primul loc era L., care spre deosebire de mine era mai obsedată de învățătură și era și cunoscută mai bine de profesori, oricum ea era interesată mai mult decât mine să ia note mari.

Aveam lungi discuții cu L., așa cum am povestit, ea vorbea mai mult decât mine, eu fiind o fire care prefera să îi asculte pe alții cum povestesc despre ei sau alte lucruri. Sigur, vorbeam și eu, dar puțin și suportam stoic ideile ei care gravitau în jurul lui A., de care se îndrăgostise. Este fantastic câte idei avea pentru a descrie o simplă stare de fapt - de a fi îndrăgostită Iubirea de genul acesta e un fenomen normal pentru acea vârstă, dar totuși L. insista prea mult. Având în vedere faptul eu eram o persoană înzestrată cu răbdare, nu îmi pare rău de timpul petrecut cu ea astfel. Eu am încercat să o aduc pe calea bună, explicându-i că e fără rost să iubești o persoană care te respinge, de multe ori am insistat pe acest lucru, dar ea nu a fost influențată - ba chiar și mai mult era pierdută în mărturisiri - poate am greșit fiindcă nu știam atunci cum aș putea să o ajut, poate ar fost mai bine să par total indiferentă, să schimb subiectul mereu (acest lucru cred că l-am încercat, dar în zadar). Însă există o vorbă bună despre bârnă și pai. La început eu nu credeam că și eu voi trăi aceeași poveste, fiindcă m-am îndrăgostit (adică așa credeam eu) de fiul dnei P., cu trei ani mai mare ca mine, îl chema M. Prima oară am fost la circ cu colegii din școala generală parcă și era desigur și diriginta cu noi și venise și fata ei, știu că atunci eu am intrat într-un fel de stare de așteptare. Fiindcă dna P. făcea meditații cu mine, s-a apropiat puțin de mama și vorbeau diverse lucruri. A venit cu fiul ei la noi la masă. Atunci precis am simțit emoții tinerești, eram fascinată de M. fiindcă... nu are rost să explic, era firesc după viața de până atunci. Am avut un jurnal în care scriam și despre acest lucru dar l-am ars peste ani. Acest M. spunea că nu îi place să apară în fotografii și de atunci și eu m-am ferit de poze, dar în viața mea nici nu prea au fost ocazii de a fi fotografiată între anii 84-92. După ce au stat la masă cu noi, am plecat cu oaspeții să îi conducem spre stația de mașină sau troleibuz. Discutam fleacuri cu M., a fost amabil și vorbea cu mine (dacă ar fi știut ce simt pentru el probabil ar fi tăcut).
Printre altele a fost vorba de poezie și el mi-a mărturisit că îi place Nichita Stănescu și mi-a recitat Emoție de toamnă fiindcă eu l-am întrebat ce îi plăcea mai mult. Dar vă puteți imagina emoția mea atunci ascultând acele versuri. După aceea mi-am cumpărat poeziile lui Nichita Stănescu datorită lui M. Doamna P. mi-a spus odată că ea nu e ca alții să ofere complimente gratuite mamei (poate a simțit ce rea putea fi mama) și nu a mai venit la noi în vizită după 89. Mai țin minte că spunea că mama are picioare mai frumoase ca mine, ceea ce mi-a rămas în memorie fiindcă mama însăși se lăuda cu acest lucru. De M. mi-era milă fiindcă mama lui mi-a spus că îi pare rău că el și-a distrus sănătatea cu alcoolul. După ani, el a început o viață în concubinaj cu o prietenă, în casa mamei lui, care era nemulțumită de acest lucru. Iubirea mea pentru el a fost pură, gingașă dar cu ușoare accente pasionale, a fost prima oară când visam așa la cineva. Și a durat până când aveam 16 ani. Atunci visul meu s-a spulberat firesc, în urma lecturilor și maturizării gândirii mele. Oricum acea iubire platonică nu a fost nici greșeală, nici rău, l-am întâlnit pe M. numai de câteva ori. Mai îmi amintesc că un unchi al lui îi spusese lui M. (după cum povestea mama lui) că trebuie să aibă grijă ce face mai departe în viață. După ce am intrat la liceu, M. a avut bunăvoința să vină până la poarta liceului meu (Mihai Viteazul) aducându-mi o casetă cu muzică pe care i-o dădusem să o repare (se prinsese în casetofon și dacă i-aș fi spus tatei m-ar fi certat). Oricum, tânără fiind atunci, m-a impresionat politețea din partea lui și faptul că m-a ajutat, fiindcă țineam la caseta aceea audio (cu Beatles și Simon și Garfunkel).

Fiindcă aveam mari probleme acasă cu părinții, rămăsesem cu gândul la fosta școală și la foștii colegi și i-am mărturisit cred și dnei P. acest lucru. Atunci dnei m-a invitat la fosta școală. Colegii au fost foarte amabili cu mine, ca și cum țineau la mine și mă respectau. Eram copleșită de emoție cu adevărat. Am făcut poze în grup, le mai am și acum.

Colega I., cea care îmi spusese că eu sunt un om superior, îi vorbea de rău pe cei de naționalitate maghiară. Atunci eu i-am spus că și eu sunt pe sfert unguroaică și că am fost tratată frumos în magazinele maghiarilor în Ardeal. Ea mi-a răspuns că se purtau bine pentru că știau că sunt rudă cu ei, iar eu am contrazis-o. Am fost și la ea acasă de câteva ori și m-au impresionat tablourile cu flori ale tatălui ei. Ea se arăta puțin nemulțumită că tatăl ei picta numai flori. În ansamblu era un om pe care l-am admirat, dar aceste mici detalii prin care m-a înțepat atunci au devenit mai dureroase peste ani, după ce alții m-au lovit, mai mult decât I. Poate am judecat-o prea aspru. Ea a plecat printr-o bursă în străinătate din primul an de facultate, la Copenhaga și, fiindcă a avut noroc, s-a măritat cu un tânăr cunoscut acolo. Între timp mai îmi trimitea scrisori, a fost una dintre puținele relații pe care le-am avut după 89. Dar numai până ce am fost închisă psihiatric în 1992. S-a întors într-o vizită în România pentru scurt timp și am fost la ea în vizită - se schimbase mult - și mie mi-a spus că nu m-am schimbat, dar pe un ton în care era parcă inclus faptul că ea știa despre necazurile mele. Mă simțeam rănită (Cum adică, dacă omul e închis psihiatric înseamnă că se schimbă? Sau dacă are necazuri grele nu este același om?). În poza ei de la nuntă ea era într-o micuță capelă, îmbrăcată în rochie bleumarin, așa cum visasem și eu odată să am una. La un moment dat m-a părăsit, nu mi-a mai răspuns la scrisori și eu am suferit mult. Totuși nu am greșit nici față de ea, nici față de alții. Din Danemarca a ajuns să emigreze în Canada, s-a dezvoltat în mediu universitar și avea acum câțiva ani patru băieți. Pe mine m-a părăsit, dar colegei noastre comune I de la Constanța îi trimitea scrisori, știu de la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Cele două au fost colege de bancă în liceu, deci între ele era o relație mai intimă.

Un alt detaliu care mi-a rămas în minte din perioada clasei a 8-a este că tata m-a dus la matematicianul Ottescu să îmi evalueze performanța la matematică. Bineînțeles, au fost subiecte foarte grele pentru mine (eu învățam bine la nivelul cerințelor din clasă), subiecte ca la olimpiade. Știu că am stat mult acolo să mă gândesc și cred că nu am reușit să rezolv vreun subiect. Dl. Ottescu i-a spus tatei că sunt la nivelul notei 8 la matematică și tata era puțin dezamăgit. Pe mine nu m-a deranjat nota, dar mi-a rămas în memorie mustrarea tatei atunci inexplicabilă pentru mine, că nimeni nu are voie să încerce să își depășească nivelul social. Jur pe tot ce e curat că eu nu aveam orgolii sau ambiții de a urca mai sus pe scara socială, nu înțeleg de ce tata a vorbit așa atunci.

La meditații mă descurcam bine, mă deranja însă faptul că trebuia să învăț pe dinafară comentariile la limba română, ca un papagal. Dar nu am avut de ales, altfel ar fi fost scandal și oricum toți colegii făceau așa, dacă aveau bani pentru meditatori. La sfârșitul clasei a 8-a am dat examen de admitere la Liceul Mihai Viteazul, aproape de casă. Dar eu nu îmi doream defel acest lucru, am plâns mult și mi-am implorat în zadar părinții să mă lase la liceul de limbi străine (ei mi-au spus că așa nu voi mai avea șanse pentru facultate, fiindcă liceul, actual Jean Monet, era considerat un liceu slab). Atunci am implorat să mă lase la liceul pedagogic și ei au răspuns cu aceleași argumente. Privind în urmă recunosc că de data aceea aveau dreptate, LMV era un liceu bun și mulți tineri au reușit la facultate din acel liceu. Dar mie nu prea îmi plăceau matematica și fizica, de aceea insistasem să bat la porți închise. La examenul de admitere subiectele au fost extrem de simple și la română și la matematică, comparativ cu alți ani, era nevoie doar de puțină atenție concentrată și eu am reușit să fiu atentă. Am luat nota 10 la română și 10 la matematică (a mai fost o elevă care a luat 10-10). Am fost cu tata să vedem rezultatele, eu eram îmbrăcată într-o pereche de blugi mai vechi ai mamei, deci se vedea cât eram de grasă și niște băieți din spate au spus ceva urât, parcă legat de fundul meu. Acest lucru m-a deranjat puțin, fiindcă eu mă îngrășasem 10 kg numai în anul 1984-1985, datorită unui stres imens în viața mea fragedă, puțin obișnuită atunci cu asemenea tratament din partea părinților. Tata m-a încurajat să nu îmi pese de proștii aceia, dar eu nu reușeam să îi urmez sfaturile.

Relația cu părinții a fost îngrozitoare încă de la început. Și nu aveam nici o vină și nu îi provocam. Tata spunea multe lucruri urâte și era violent, astfel încât destul de repede mi-am pierdut imaginea frumoasă pe care o aveam despre el. Înainte nu mă lovise. Þineam la părinți și eram înarmată cu forța calmului senin, a răbdării și iubirii și credeam că în timp aceste lucruri vor învinge. Tata a spus la început ceva ce nu am înțeles atunci : "ce-a făcut ăsta! mi-a adus dușmanul în casă", uitându-se la mine. Mă gândeam că poate se referă la nașul meu și educația primită de mine, dar nu înțelegeam de ce mă numește dușman. Eu întindeam în permanență flori din suflet părinților, ajutam în gospodărie dacă mama mă lăsa (că ea nu prea mă suporta la bucătărie, nici la spălat vase). Þin minte una dintre temele repetate ale certurilor dintre părinți, anume faptul că mama îl bătea la cap pe tata că e obosită, că nu mai poate, că el e leneș etc., că nu spală nici măcar vasele - dar tata oricum nu le spăla bine. Mama insista ore în șir asupra acelorași aspecte în scandalurile pe care ea sau tata le creau. Era oribil, nu vă puteți imagina cât am suferit. La început părinții se certau între ei mult, atât de mult încât și pe mine mă deranjau. Tema care se repeta mereu era banii (adică lipsa banilor). Mama îi reproșa tatei că prăpădește banii (pe jocuri de noroc sau altceva) și tata scotea mereu hârtie și creion și începea interminabile socoteli, încercând să explice mamei că el are dreptate.
Era multă agresivitate între ei. Eu, fiind blândă și cuminte, am făcut greșeala de a încerca să îi împac de cîteva ori. Mama făcea scene și de una singură, spărgea, arunca lucruri, țipa, după care se ducea în dormitor și se scufunda plângând în perne și nu mai vroia să vorbească deloc un timp. Eu mă duceam la ea și încercam s-o mângâi sufletește, s-o calmez, s-o alin și chiar îmi ceream iertare de la ea, deși nu aveam vreo vină, fiindcă mi-era milă de ea. Uneori se ridica din perne cu un zâmbet ciudat pe față și apoi se comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, era genul "nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu îi miroase". Din repetate și nenumărate scene sau certuri ale părinților eu am început treptat să dobândesc mai mult autocontrol și să rămân calmă constant pe parcursul certurilor sau păcii iluzorii care se instala. Tata spunea că prin acele chinuri din partea lor asupra mea vrea să mă întărească pentru viitor. După ce mă băteau pe mine, tot la fel se purtau brusc ca și cum nimic nu se întâmplase.

Odată mama mi-a arătat cum tata prăpădea banii, mi-a povestit cum a luat carnetul ei de CEC și a cheltuit totul și atunci ea vroia neapărat să divorțeze, dar a renunțat de dragul meu. Tata își exprima mereu ideea că omul trebuie să aibă bani numai cât e necesar și lăsa puțini bani în casă. Mama avea salariul mai mare ca el, din câte mi-a spus ajunsese în 89 la 4000 lei. De divorț a mai venit vorba în certurile lor de multe ori. După un timp certurile lor erau mai rare, în schimb au transferat agresivitatea asupra mea. Mama mă certa mult și mă bătea, plecând de la fapte fără importanță, în care eu nu greșisem. Uneori venea și tata (deși spunea că mă protejează de mama) și mă bătea și el. Până la 18 ani nu mă învinețeau. După ce se sătura să mă chinuie, mama mă lăsa în camera mea și era rândul meu să plâng în pernă, fiindcă la început eram sensibilă la acele certuri și bătăi, treptat m-am maturizat către 1988.
Nu știu de ce vecinii nu interveneau.
Erau scene ale mamei care știma că vor izbucni de fiecare dată când trebuia să mergem în vreo vizită sau când plecam la vreun spectacol împreună (destul de rar) - se părea că mamei nu îi plăcea să părăsească casa, acest lucru o irita întotdeauna. Și astfel de multe ori întârziam.

Tata a spulberat repede iubirea ce i-o purtam - a început să-mi zică drept alint "pleoștirea".
Repeta mereu vorbe de genul "5x5!", credeam eu fiindcă odinioară învățasem cu el tabla înmulțirii sau "și Cristina după ușă bate toba la păpușă" etc.
De la început mi-a spus că voi fi toată viața ciuca bătăii, batjocura lumii și că toți mă vor călca în picioare.
Spunea că toate acele certuri nu contează (verba volant era o vorbă preferată de el).
Vroia neapărat să mă învețe să joc șah și mie nu îmi plăcea, iar dacă acceptam o încercare, apăreau scene urâte, fiindcă tata mereu (și la jocul PERSPICO, sau altele din comerț) juca mereu teatru că se supără dacă eu câștigam și justifica mereu cu ideea că el mă lăsase să câștig, că eu sunt proastă și nu văd acest lucru - dar eu nu mă supăram dacă pierdeam. Nu pot înțelege de unde avea acea agresivitate fără cauză, de ce mă lovea pe mine. În primul an de conviețuire cu părinții am mai încercat să ne jucăm împreună, dar mereu se iscau certuri urâte. Nu mai povestesc ce se întâmpla dacă îi ceream ajutorul tatei la vreo problemă de matematică.
În fața unei presiuni psihice așa mari asupra mea, eu am început să scriu lucrurile mai importante într-un jurnal pe care l-am ars eu singură, fiindcă în 89 speram că e posibil să întorc spatele trecutului și să ajung undeva departe de părinți. De asemenea mi-am găsit refugiu în învățatul pentru școală sau lectura intensă.

Adevărul este că bani nu prea aveau părinții mei și m-a enervat faptul că unii începuseră să spună că eu sunt bogată, ca și cum credeau altceva. Îmi spuneau chiar că voi moșteni mult ! Purtam adesea o pereche de pantofi negri bulgărești și foarte rezistenți pe care îi aveam din clas a VII-a, de atunci un timp nu am mai crescut nici la extremități, astfel încât i-am avut și după 1989. Ulterior am mai crescut puțin în înălțime și la tălpi. Probabil mama a aruncat acei pantofi. În ce privește hainele, mama avea dulapul ticsit, eu nu aveam decât câteva, la un moment străbunica mi-a dăruit o rochie albastră și nu prea îmi plăcea fiindcă era ca pentru o fetiță mică ca model. La fel și cu pantofii. Mama avea multe cutii de pantofi și sandale, inclusiv imitație de piele de șarpe (nu îmi plăceau), în timp ce eu aveam doar câteva.

Dar nu am de ce să mă plâng de acele lucruri, necazul mai mare erau certurile și bătăile acelea oribile. Sufeream, fiindcă aveam inimă bună și caldă și sentimente frumoase pentru mamaia, mama tatei, rămasă singură și părăsită și fără bani la Andronache. Eu am făcut tot posibilul să o ajut, dar recunosc că eram la început așa delicată încât mi-era greu să merg acolo și să o văd în suferință. Oricum eu nu aveam bani să o ajut cu de-ale gurii. Și la început sufeream și de dorul de ea.

Între 84-88 au venit mai mulți vizitatori la noi acasă, după 89 au dispărut.
Dincolo de strada Zece Mese era un coafor unde mama m-a dus în clasa a 8-a la epilat la cosmeticiană. Celelalte fete din clasă nu au fost așa precoce la epilat, dar eu chiar aveam păr mult pe picioare și era urât. Mă simțeam puțin jenată că eu nu sunt ca ele și merg la epilat.

În ce privește relația mea cu colega L, tata a fost împotriva ei la început, fiindcă spunea că L. e țigancă. Familia mea era total împotriva țiganilor. Dar până la urmă m-a lăsat. Așa spunea și despre o anumită mătușă că e țigancă. Eu nu prea am înțeles ce poate însemna acest lucru, fiindcă nu mi se părea că aceste două persoane ar fi țigănci.

În vacanța de vară 1985 am fost la Colun, ca de obicei. Acolo m-am întâlnit cu mulți tineri de vârsta mea sau puțin mai mari, care veniseră în vacanță acolo. Îmi amintesc că a fost un fel de petrecere câmpenească, pentru a sărbători întâlnirea tradițională a fiilor satului și ne-am adunat cu toții în lunca Oltului, care începea să se transforme, față de aspectul inițial. Cred că aproximativ în acea perioadă începuse lucrul la baraj. În ziua când am fost pe luncă am gustat puțină bere cu acei prieteni, ceea ce era un eveniment, fiindcă eu nu gustasem alcool până atunci și atunci am vrut să fiu în rândul lumii. Mai am încă poze. Purtam o rochie delicată de pânză topită care desigur îmi plăcea și toate emoțiile mele erau pure, gingașe, delicate, calme ca o ploaie blândă de primăvară. Cum eram atunci am rămas și în anii calvarului greu și până în ziua de astăzi. Chiar din 1984 am început din nou să scriu poezii, îmi amintesc una despre alb, era despre iubirea frumoasă față de oameni, despre pace și gând curat și alb. Revenind la Colun, mai pot spune că părinții mi-au cumpărat rachete de tenis (de badminton nu au găsit) și le-am dus cu mine acolo și mă jucam cu fetele de acolo. Așa de mult îmi plăcea jocul acela cu fluturașul, încât nu mă înduram să mă opresc când se făcea seară și se mai vedea doar vârful întunecat al fluturelui de plastic pe cer. Am mai jucat jocuri de cărți, am fost cu tinerii de acolo în plimbare în împrejurimi. Era așa de frumos pentru mine fiindcă țineam mult la ei și la sat și părinții mă chinuiau, acelea au fost dintre puținele clipe dulci în perioada 1984-1988.
Dar ceea ce m-a deranjat puțin în vara aceea (recunosc că eram puțin prea sensibilă încă) a fost faptul că familia mea răspândise în sat zvonul că eu intrasem cu 10 la liceu. În felul acesta mă simțeam vulnerabilă prin faptul că toți știau și chiar mă felicitau pe uliță când mă întâlneam cu ei. Și eu nu eram defel mândră de rezultatul meu, dimpotrivă eram ușor supărată că fusese totul apreciat cu 10, parcă ieșeam în evidență și acest lucru nu mi-a plăcut nicicând. Mai mult decât atât, comentariile la română nu reflectau gândirea mea. Așa eram eu, poate prea onestă.
Un alt lucru care m-a deranjat a fost că revista Femeia, împrumutată de la o rudă și pe care vroiam să o dau înapoi (eram prea corectă), mi-a fost furată de nu știu cine la șipotul din sat. E adevărat că atunci stătusem de vorbă cu o tânără țigancă corturăreasă (pe vremea aceea erau corturari într-o casă din sat), dar nu am bănuit-o pe ea de furt, nu era sigur că ea o luase. Prietenii din sat spuneau că așa li se pare logic. Poate a fost ea, poate nu, dar eu mi-am făcut sânge rău prea mult, fiindcă fusesem neatentă cu revista.

Drept concluzie pot spune că acest prim an, 1984-1985, al calvarului meu a fost extrem de dificil pentru vârsta mea fragedă. Am plâns mult în singurătate, am scris în jurnalul meu ce se întâmpla. Dar nu mă așteptam ca lucrurile să devină și mai greu de suportat, aveam încă iluzii, spulberate în anii care au urmat.
Am speranța că poate veți găsi câteva lecții de viață, chiar dacă nu multe, în ceea ce am povestit.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!