agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1107 .



Nu mă las de fumat.
personale [ ]
jurnale romanțate

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [valu ]

2012-10-19  |     | 



Se vedea de la o poștă. (Tocmai trecusem de clădirea poștei) Se îndrăgostise de mine. De mine? Era mărunțică, slăbuță, ochii vii și prea albaștri. Un roziu în obraji precum petalele de cireș…
Pășea plutind, îi tremurau tălpile ușor perceptibil, era în urma mea cam la vreo patru pași… Mă prefac că scap o carte, aveam subrațul plin și aplecându-mă, ca ea astfel să mă ajungă din urmă. S-a oprit în dreptul unei vitrine. Mi-am reluat mersul trăgând cu coada ochiului în urmă. Sunetul pașilor îi trăda neastâmpărul …poate că se străduia să și-l ascundă! Dar n-avea cum, din vreme ce neastâmpărul îi era mai mare decât biata ei alcătuire… M-am întors brusc. Prea brusc. „Bună. Ce faci?” Banalitatea întrebării a blocat-o. „Mama nu-mi dă voie….” - asta o fi vrut oare să zică? (părinții ei mă știau) Se bâlbâia cumplit. Să-i sporesc deruta ori, chipurile s-o îmbărbătez, zic: „Nici mie.” Dialogul se înfiripă timid, pășeam fiecare aritmic, de parcă eram niște împiedicați…
- „Nu-mi dă voie să vorbesc cu tine pentru că fumezi.”
- „…păi și ce, vorbești cu mine?”
- „Nu, nu vorbesc cu tine. Mă duc la bibliotecă. Tu?”
- „Ba eu mă duc la bibliotecă.”
Pășim pe aleea strâmtă spre clădirea bibliotecii. Aproape ne atingem. Îi simțeam mirosul pielii (și acum mi-l amintesc) – a prună prea coaptă, dintr-aia gâtuită, vineție… sau a frunză de tei și… și a iasomie? Am dat s-o sărut și n-am nimerit gura… Ea s-a oprit deodată. Mă privea cu atâta strălucire în ochi, de parcă plângea pe dinăuntru. I-am strâns mâna. Mâna părea lichidă, o undă în lacul în care tocmai aruncasem o piatră.
- „Să nu mai faci asta niciodată.” Voia să pară îmbufnată, buzele ei credeau altceva și mi-am dat seama de asta în secunda care a urmat. Mă sărută așa cum numai ea știa, când sufletul tânăr este însetat...
- „Vin la bibliotecă vinerea, mereu.”
- „Știu.”
- „Mă urmărești?”
- „Da, și la școală. Te văd mereu singur. Singurătatea ta mă înfioară. De ce fumezi?”
- „Sunt bărbat, să știi.”
- „Da?… și ce, doar bărbații au voie?”
- „Da, doar ei.”
Am ajuns, chiar nici nu știu cum și când, la sala de lectură. Mi-am luat cărțile, am comandat muzica și m-am așezat la locul meu; cu cărțile una pe-o ureche, cealaltă atârnând, să-i pot auzi respirația. Am dat volumul la minim. Era Mendelssohn. Și respirația ei părea Mendelssohn… Stătea lângă mine, o simțeam prea lângă mine. Mă sufoca. I-am dat un caiet. Erau primele mele poeme. După o fulgerătoare veșnicie, așa părându-mi atunci, am părăsit sala. I-am simțit prezența, se ținea după mine. În dreptul cofetăriei, am luat-o iarăși de mână: „Vino!” Și am intrat.
Îmi plăcea cum îi curgea siropul din prăjitură pe la colțul gurii, îmi venea s-o mușc.
În holul cofetăriei am strâns-o atât de tare în brațe, scâncea. Generatorul meu de compasiune era probabil stricat, așa că, fără milă, am strâns-o iar… Se topise. Atât îmi amintesc.


…Am trăit o poveste de iubire, într-o după-amiază de vineri. Am reîntâlnit-o după patru ani. Avea agățată de mână o fetiță micuță, părea o păpușă… Îmi povesti dintr-o suflare: „Te-am căutat toți acești ani.. Mama m-a măritat forțat cu… și am doi copii. Mai am un băiețel, e la spital. Acum venim de acolo. Te-am căutat. Unde ai dispărut? Ai schimbat școala, orașul, lumea, planeta?… Te-am afurisit în toate zilele. Plănuisem chiar să te omor, dacă te întâlnesc vreodată. Acum mi-a trecut. Ești însurat? Mama a murit. Stau la o mătușă. Aș vrea să vii să…” - tirul vorbelor ei mă năuci. Ce vină aveam eu pentru destinul care… Părăsisem școala și mă angajasem în port. Eram în piața cartierului din zona opusă a orașului. Eu locuiam de partea cealaltă. Singur. - „nu vin. Plec. Abia acum plec din oraș. Mă transfer în Ardeal. Pentru totdeauna.” Rosteam mușcând cuvintele cu ciudă. A dat să-mi ia mâna. M-am ferit.
Ochii ei albaștri acum îmi păreau gloanțe. Am rugat-o să-mi dea numărul de telefon, promițînd că o sun și… ne-am împărțit câte un ,,la revedere’’. După colțul străzii am aruncat bilețelul cu numărul ei.


Eram în Ardeal trecuse aproape doi ani. Am aflat dintr-un ziar vechi, în care erau împachetate câteva cărți primite de la ai mei, că ea murise. Cancer, un cancer tânăr și …lacom. Ochii aceia albaștri… În ei am locuit, fără să știu, vremea tinereții acelei femei.

M-am întors. Niciodată nu voi spune „pentru totdeauna” la nicio plecare… M-am întors în urbea mea. A mea?…
Întâmplarea a făcut să o cunosc pe mătușa ei la rând la dentist. Am recunoscut fetița ce o ținea de mână. Era ,,păpușa’’. Crescuse. I-am spus direct că am cunoscut-o pe nepoata ei, mama ,,păpușii…’’ N-am mai intrat la dentist, nici ea. Am povestit în sălița de așteptare. Ceilalți care erau la rând ascultau buimaci toată drama fetei despre care se povestea.
Mătușa avea un spor la vorbă de neîntrecut. Cu amănunte …deranjante, povestind viața fetei cu ochi albaștri și lăsând să se înțeleagă faptul că vinovatul eram …eu. Din cauza mea a murit. M-a iubit atât de mult și… s-a îmbolnăvit. Voiam să nu mai ascult. Să fug. Dar rămăsesem blocat de-o stranie curiozitate …morbidă.
M-am trezit din poveste când ajunsesem deja într-un bar. Mi-am luat un coniac. Nu l-am putut bea. Am plătit și am ieșit. Pe fundul paharului îmi păreau lucind doi ochi albaștri… Înnebunisem?

*
Dacă tot m-am întors în oraș, am pornit să dau târcoale unui bloc anume. Aveam neliniști în suflet.
O pândeam pe Ioana. Am cunoscut-o cândva la examen din liceu. M-am îndrăgostit și nu am luat examenul. Nici ea.
Pe-atunci în sufletul meu era și o altă fată, o poveste mai veche. O fată care mă părăsise pentru un fotbalist. Fotbalistul nu-i scria poezii, nu o diviniza, era un tip pragmatic, o lăsase gravidă…
În cazul Ioanei era la fel. Eu îi duceam flori, altul o îmbrățișa. Eu eram poetul. Se inspira din toate vorbele mele de iubire și îi vorbea astfel celuilalt… motivul pentru care se vedea și cu mine.
Reîntâlnindu-ne acum, I-am spus că plec militar. Ea a pufnit în râs: „tu?”
- „Da, eu, dar de ce nu?… Eu ce am să nu?”
- „Ești năuc, un zănatic, ai să împuști din greșeală pe careva…” – și dă-i râs…
Râsul ei pentru prima dată mă duru cumplit. Cândva îmi plăcea nespus cum râde. De data asta descoperisem cât de tare poate să te doară un… râset.

Am terminat armata. Nu am împușcat pe nimeni. Ea însă, în vreme ce eu făceam instrucție pe plajă la nudiști la Vama Veche, ea ce făcea?!… ea se distra la mare, într-o stațiune ceva mai sus, cu un taximetrist care îi plantă o mândrețe de fetiță…
Am reîntâlnit-o după ce mă angajasem ca tipograf. Iubeam munca asta. Dimineața mă pregăteam să merg la tipografie mai ceva ca la o întâlnire.
Ea lucra la un restaurant renumit. Taximetristul o părăsise. Stătea la mama ei, împreună cu fetița.
Tot timpul cât am fost împreună, chipurile împreună, eu eram tontul de serviciu, cel ce o iubește și ne certam necontenit de la prostii, de la idei, de la orice… Doar noi știam să ne certăm atât de frumos, de impetuos, de la o rază de soare, că de ce trage la mine, de la iubire, că de ce o copleșesc cu atâta…, de la biletul de autobuz, că de ce-i roz… Ne despărțeam cu frecvență uluitoare. Și ne împăcam la fel.

După multiple despărțiri împăcări, la un „Constantin și Elena”, am cerut-o de soție de la părinții ei. Ai ei erau sceptici. (Probabil din cauza mea?) Nu. Știau ce au crescut.
Ea era prea plină de… viu! Ceea ce iubeam nespus la ea era ea. Era? Sau ...este!
Iubeam surâsul. Nebunia. Tumultul. Odată, am dansat împreună în lac, am dansat necontenit ore, ore apoi și pe terasă…
Nu ne-am căsătorit, își luase concediul în vară fără să-mi spună și la toamnă urma căsătoria. Eu eram plecat într-o delegație prin țară. La întoarcere, am spus părinților ei că nu mai vreau să mă însor cu fata lor. Dacă acum, până să ne luăm, ea decide orice fără mine, dar apoi după… ce mă așteaptă?…
A pus pariu cu o prietenă comună, că mă poate determina să mă întorc la ea, doar bând o cafea împreună. Am aflat și m-am dus glonț la restaurantul unde lucra, cerându-i să-mi aducă urgent o cafea. Bând-o m-am fript. Am plătit și am ieșit. Desigur, i-am lăsat și o uitătură cât puteam eu de …răutăcioasă
Pe drum, nu știu de ce, aveam un soi ciudat de regret.
Relația, oarecum s-a reluat. Își transferase serviciul – asta intenționat - chiar lângă al meu. Prea ne vedeam zilnic.
Parcă întinerise. Deodată devenise puștoaica din liceu…. Cu surâsul ei cu tot…
Părinții ei mă priveau cu un soi de compasiune și neînțelegere… Mă credeau un pămpălău?… Eram.
Ea se îndrăgostise recent și de un proaspăt rămas văduv care stătea cu chirie într-o casă veche.
Într-o zi, primesc un telefon de la sora ei. Mă întreabă dacă este cu mine. Știa că obișnuiam să ne întâlnim… Mă suna pentru că nu mai dăduse niciun semn de patru zile. Unde era?
I-am zis: „Stai liniștită, o fi undeva fericită. Nu știi? Când e fericit, omul uită de casă.”
- „Da, dar n-a mai făcut niciodată așa, dac-o fi la spital sau…”
- „Ei, dragă, liniștește-te, nu-ți vindecă nimeni bolnavul fără să te pună la plată și nici nu-ți îngroapă mortul, tot ție ți-l aduce. Stai liniștită că… apare ea…”
Cât cinism!… De ce i-oi fi vorbit atât de urât?
A doua zi, dimineața, mă sună iarăși:
- „Ai avut dreptate, nimeni nu-ți îngroapă…” Și porni un plâns cu sughițuri. Am înghețat. Ea continuă:
- „A murit. Au fost găsiți asfixiați acasă la…” La Văduvul, gândii eu…
- „Morți ! … împreună. Au uitat gazul deschis… Au fost găsiți goi…”
N-am fost în stare să însoțesc cortegiul decât până la biserică. Apoi am fugit. Părinții ei mă așezaseră în primul rând, acolo unde-i locul rudelor… Am fugit.
Am plâns abia acasă. Împreună cu mama care se trezise și ea vinovată acum, chipurile, din cauza ei nu m-aș fi însurat cu fata asta. Prostii.
Adevărat, mama n-o voia de noră. Motivul pentru care nu mă însurasem era altul.
I-am mai vizitat de câteva ori părinții. Mă găseau vinovat de moarte fiicei lor, pentru că nu m-am însurat cu ea. Pentru că n-am izbutit s-o stăpânesc. Pentru că…

*
Și totuși…moartea celor două fete nu m-a marcat deloc. Au fost alte iubiri… Am iubit năprasnic. Ba nu. Moartea lor m-a marcat total. Am mimat iubirea până într-o zi, când fix iubirea, iubirea cea vie și reală, s-a împiedicat iarăși de mine.
Așa am aflat că toate iubirile rămân întregi și vii pentru totdeauna. Așa am aflat că nu există iubire eternă, ci eterne iubiri… Așa am aflat că întoarcerea înseamnă moarte.
Plec. Gata. De data asta, nu mă mai întorc niciodată. Plec pentru totdeauna.
Caut pământuri noi. Lume nouă. Locuri unde nimic nu este atins de tinerețea mea dintâi… cu iubirile ei cu tot.
Mă întorc la… Am zis Întorc? Pfiu…

Pe Internet am găsit zilele trecute o poezie. Îmi părea cunoscută, era postată sub un nume de femeie. Era una dintre poeziile din „caietul de la bibliotecă”. Mi-am închipuit imediat că a fost postată de fiica celei cu ochi albaștri.
Ca un făcut, azi am găsit un alt text, o altă poezie de-a mea foarte veche, postată sub un alt nume, tot de femeie. Mi-am forțat memoria… da, n-avea cum să nu fie de la… Da, este precis fetița celei de-a doua moarte.
Le-am lăsat un comentariu imparțial și le-am recomandat să își însușească o lectură literară mai bogată, înainte de a mai scrie versuri, și scrisul să fie ceva mai puțin arhaic… Mi-au răspuns sarcastic.
Mi-am promis să nu mai intru pe Internet.

Cum e să rătăcești în amintiri! Am ajuns să trăiesc ca rușii în filme, din amintiri!… Nu. Plec, păcat că nu-mi place pescuitul. M-aș fi dus la pește cu vecinul. Uite el se duce mereu.
Așa că… Mâine am bilet de avion pentru… Mă întorc în țară. În țară?
Concluzie: Nu m-am lăsat de… fumat.
Așa cum ar fi firesc să curgă o narațiune, ar trebui să găsești aici și acum motivațiile fumatului sau decenu-ul fumatului meu… Ei bine, te scutesc de o prea rigidă asemănare cu tine, dacă și tu fumezi, și de o prea dură deosebire, dacă nu…
Fumez și atât.
Doar uneori îmi pare că am în tubicelele astea fumigene, în loc de tutun… amintirile, îmi fumez propria existență de până acum. Cum să mă las de fumat?

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!