Iubirea mea! Urcă înspre albastrul din roata timpului și-mi cântă de dragoste, găsindu-mă o stare între vis și dor, între dorința nebună de a te avea și liniștea unei adieri de vânt. Încerc să opresc visul și cu mâinile goale să mă opun rotirii universale, să nu-mi mai fie frică de pământul rece. Lacrimi frumoase și cuminți se opresc să mângâie cuvântul ce nu vrea să greșească ortografia inimii cu scrisul omenesc. Am început să-mi doresc să fiu lumina albastră de pe noptiera ta. Să pot să te mângâi în visul nopților cu lacrimi albastre. Nu pot fi departe de tine, ești desenul meu viu născut din atingerea dorinței. Auzi? O melodie albastră te îmbrățișează. Mă uit la ea și înțeleg înaltul neputinței mele la început de gând. Te-am găsit în visul meu, undeva cu aripa frântă, chiar dacă tu îmi spui că zborul tău este lin. Întinde mâna și lasă-mă să-ți dăruiesc porția de fericire, nu de justificare a dragostei. Mă opresc și arunc ancora sufletelor noastre albastre la un țărm. Te voi iubi mereu pentru că am făcut din tine o mare pasiune, aceea de a fi femeia minunată a unui om...
Nu mai plouă. E după amiaza unor destăinuiri, o căutare mută a unui loc în hamacul din preajma redacției mele. E rece. Așa cum este și dansul serii. Ce m-aș face iubirea mea, fără seri? Cred că aș îngenunchea la marginea scrisului și aș aduna toate metaforele din lume în cel mai frumos roman de dragoste. Nu știu cum s-ar chema, dar cu siguranță personajul principal ai fi tu, o femeie ce m-a făcut să-mi imaginez cum ar arăta un șevalet din trupurile noastre. Voi pleca într-un foșnet de liniște, alături de un prieten drag. Este bicicleta mea și un caiețel în care-mi notez secunda rebelă ce-mi răvășește amintirile unui parfum de vară. Mă îmbăt lângă cei fericiți și nu aș vrea să supăr viața. Femeia visului meu nu cred că a înțeles că a iubi pe cineva, nu înseamnă să i te supui, doar că trebuie să mergi pe același drum, uitând potecile. Închid calculatorul, fac cu ochiul hamacului meu și bat cu degetul un ritm, ritmul inimilor unor femei minunate din „redacția" mea... unde sunt eu și o mie de cuvinte de iubire, copilul meu cel mai fidel.
Privesc departe. Ochii iubitei mele îmi vorbesc și înțeleg că nu poate să spună cât de mult mă iubește. Doar eu înțeleg de ce. Privesc aproape. Cea sortită să mă iubească, mă va iubi, cea sortită nici să nu mă știe, nu mă va ști. Ești sortita mea, ești singura dintre puținii pe care-i iubesc atât de puternic, atât de mâine. Mulțumire albă ție femeie, cântec al naiului din ape, secundă de puritate. Am să te iubesc chiar dacă nu-mi vei dărui femeia din tine. Poate într-o zi vei fi a mea, așa cum visez, așa cum trupurile noastre se doresc și se strigă într-o respirație sacadată a celeilalte jumătăți. Va fi taina noastră, a trupurilor noastre, nimic și nimeni nu are dreptul să ne oprească. Poate azi, poate mâine, poate niciodată, împreunarea trupurilor noastre nu va fi posibilă, dar noi suntem un întreg. Vom dansa dezbrăcați, îți voi săruta urmele pașilor și te voi avea în visul meu, unul ce are mirosul parfumului tău și gustul unui ruj al dragostei. Auzi strigătul nostru? Al meu și al tău printr-un cântec. Numele lui este...
Dragostea mea, e o altă seară ce trece departe de tine, și dacă ți-am adresat cuvântul de mulțumire, însemnă că mă pot numi, iubire. Te iubesc femeie, iată un singular fericit! Te voi dezbrăca cu buzele setoase de mirosul unei iubiri adevărate. Îți voi atinge umerii făcând ca boabele de lacrimi să înțeleagă că nu te voi avea decât atunci când tu vei dori și împreunarea trupurilor noastre va sărbători iubirea adevărată, fără prejudecăți, fără interese, doar cu un martor. Voi aștepta să urc pe umerii iubirii curate, spălându-mă înainte de a intra în măreția trupului tău. Te vreau femeie, iartă-mă dar am să te strâng la piept într-o fotografie a unei nopți unde iubirea zidește durata luminii. Ce pot face, Sfânta mea iubire? Sunt un neputincios și nu-i suficient să completez formularele suferinței, dacă nu fac rost de... martori. Bunul Dumnezeu, este unul dintre ei!