Nu poți s-o cumperi cu nimic. E ca și cum ai încerca să schimbi anotimpurile sau să auzi cum plouă în mine, ascultând sunetul vântului. Din punctul acela de unde plec mereu. Cu singurătatea prinsă la mână. Pe un drum care nu s-a trezit încă din vis.

Și nici nu poți s-o schilodești. E câte ceva, acolo, pentru fiecare . Poate un simbol fără de care ai putea să rămâi. Tot mai gol. Într-o lume unde nici un exercițiu de plutire nu ajută. Te menține doar vioi pentru durere. Un fel de rugăciune pentru împărțirea morții.

O poți doar ignora ca pe-un sacru intangibil. Sau o viziune pură. Sau o clipă intensă, undeva, în partea dreaptă a gândului. Constituit ca un colaj de amintiri dintr-un timp care nu vrea să uite.

O poți asculta prin sertare cu frunze îngălbenite și partituri mototolite de neînțeles. Și necuvinte. Risipite prin urme de umbre. Și colțuri de hârtie nescrisă, obosită de asemănare. Cu CD-ul acela prăfuit, amețit de durere. Într-o piruetă de Cohen.

O poți cânta, privi, minți și învinui de orice nu există. Îți va răspunde cu pixul înghețat între linii, pe-o frunză, prin întuneric de fluturi blânzi și singuri...

Puterea mea din suflet face parte din ceva etern. Îmi păstrează vii iluziile. Tot așa cum mâna prinde lumina. Și-o despletește în neiertare...

Ileana Popescu Bâldea
19. 04.2012