agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1264 .



Dacă e vineri....e tot Belgia!
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nea fane ]

2012-03-30  |     | 



În primăvară lui 2011, într-o vineri, pentru prima oară în viața mea(47 de ani) făceam o călătorie cu avionul. Nu am avut nicio emoție, după ce înainte cu trei luni mă interesasem asiduu de cursele cu autocar sau tren. Îmi fusese o teamă teribilă de avion încă de când aveam câțiva anișori. Cum se auzea unul mârâind pe cer, copiii începeau șlagărul "avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor". Eu o tuleam în cotețul găinilor ghemuindu-mă în cel mai întunecat colț. Dacă ar fi picat, deasupra nu era numai acoperișul ci și cuibarul de ouat. Nu ar fi avut șanse nici pe ușă, deoarece cu mine era și Lord, o namilă de câine lup așezat în fața mea privind atent la intrare. Dacă avionul ar fi venit pe ușa cotețului el l-ar fi prins din zbor așa cum prindea bucata de mămăligă. Până la urmă pe ușă intra mama care mă scotea de acolo după ce Lord ieșea de bună voie. De la ea știu obiceiul de a mă subcuibări, pentru că eu nu îmi amintesc accesele de panică pre 11 Septembrie din anul când lumea s-a schimbat devenind mult mai sexy. Cum mi-a trecut teama post Gemeni? Am folosit o rețetă veche dar de actualitate. Conform teoriei vaselor comunicante (valabile și în practică), dacă se golește prin stomac o sticlă mare de Jagermeister, ea va fi încărcată cu o cantitate de frică la același nivel. Strângerea dopului este opțională. E bine să fie făcută pentru a dovedi neînțeleasa, cel mai adesea negata legătură dintre lumea spirituală și cea materială, legătură care, ca atâtea altele de acest gen, se poate observa lesne și în acest caz. Pe măsură ce scade cantitatea de la purtător, coboară și nivelul fricii din sticla perfect închisă în perfecțiunea ei.

Astfel automedicamentat am privit pe hublou simțindu-mă ca la birou cu ochii pe Googlearth. Cel mai mult mi-a plăcut Piatra Craiului care părea o prelungă insulă muntoasă înconjurată de o mare de nori albi. Tot o premieră era și faptul că ajungeam într-o țara occidentală, după ce prima ieșire din România se petrecuse cu doi ani înainte când trecusem altfel Dunărea decât la Brăila spre Dobrogea sau Insula Mare a Brăilei. Foarte emoționat traversasem podul de la Giurgiu pentru a testa litoralul bulgar, ce s-a dovedit mai sus cu o clasă decât cel de acasă. Acolo fusesem cu o gașcă; acum eram singur cuc prin aeroportul de proporții galactice față de prăfuitul satelit Băneasa. Mă plictisisem de mers pe lângă trotuarul mergător când zăresc niște spoturi deasupra unei chestii care se mișca încet. Gândeam că e vreo expoziție de artă contemporană. Am mărit pasul ca să constat că obiectele ce se învârteau acolo erau trei bagaje de cală.

Din aeroport am fost luat de prietena care mă invitase, ajungând în două ore la Sain Tropez, un orășel unde pe lângă o catedrală imensă exista și o biserică măricică cam cât cea de la Voroneț dar construită la puțin timp după de catolicii s-au dezortodoxificat în secolul XI. Prietena gazdei mele și ea tot medic închiriase o casă în centrul orășelului. Invitații erau bineînțeles medici cu câteva excepții. Am pălăvrăgit până pe la două noaptea când un medic român, bineînțeles, venit din Anglia la chef, mi-a zis că nu-i place Alternosfera pentru că solistul vocal are accent moldovenesc. Am mers la culcare ca să nu mă enervez. A doua zi au sosit și mai mulți invitați. Am colindat orașul și împrejurimile, gureși că niște păsărele mai măricele. Extratereștrii care contorizau zona, cercetează și acum creșterea mult peste limitele obișnuitului a cantității de cuvinte emise în zonă, cantitate care le-a prăjit senzorii de emotivitate și le-a pocnit led-urile indicatoarelor decibelmetrice. Asta a fost bine pentru că la cheful ce a urmat seara, zgomotul a ajuns la un nivel ce ar fi putut declanșa un conflict interplanetar prin posibila explozie a stației de supraveghere. Casa unde a avut loc epicentrul decibelic a avut noroc pentru că fusese renovată și consolidată cu puțin timp în urmă. Propietara care o închiriase, după ce și-a revenit din șoc, ne-a povestit că primăria i-a dat să aleagă, pentru vopsirea fațadei, între două nuanțe de verde. Șocul fusese declanșat nu numai de zgomot ci și de cele patru tinere doctorițe ce dansau pe masa de la bucătăria imensului living. A fost totuși bine că nu s-a ajuns la manele. La miezul nopții a trebuit să cânt la chitară. Am ales cântece proprii gândind că astfel o să atrag atenția și curiozitatea. Mai nimeni din cei treizeci nu a stat să asculte. Eu cântam, ei vorbeau.

Cheful s-a terminat pe dimineață. După câteva ore de somn am plecat spre Luxemburg. Chiar și fără verdeață, grădinile arătau extraordinar. Am pozat mai ceva ca un japonez. Luni și marți am pedestrit prin Bruxelles apoi miercuri în Anvers. Tot miercuri seara, gazda mea a vrut să prezinte România (și pe mine) colegilor ei din cel mai mare spital belgian. Nu prea îmi convenea, joi urma să plec devreme la Amsterdam unde aveam două obiective; Muzeul Van Gogh și o negresă. Gazda m-a liniștit spunând că din ce știa ea, invitații vor pleca cel mai târziu pe la ora 22. Le-au plăcut sarmalele și palica. Bineînțeles că nu am scăpat de zdrăngănit și vocalizat. Am cântat aproape jumătate de oră într-o atmosferă calmă cum mi se mai întâmplase doar în excursiile de munte unde oamenii, probabil și de oboseală, nu vorbesc în timp ce se cântă. După asta am observat câțiva invitați care s-au apropiat de chitară demonstrând că știau măcar câteva acorduri. Au plecat aproape de ora două noaptea spre disperarea gazdei care credea că din minut în minut va veni poliția. Mai avusesem o repriză de cântat. De data asta a fost cu gălăgie pentru că vreo doi doctori o luaseră pe ulei și percutionau pe diferite obiecte. Când m-am întors seara de la Amsterdam eram curios de reacțiile vecinilor, clădirea având trei etaje cu două apartamente pe fiecare. Gazda, văzând că nu primește nicio reclamație, s-a dus la vecinii de jos să-și ceară scuze. Nu s-au plâns, o bătrână spunând chiar "vous avez bien chante ". La Amsterdam ratasem unul din obiective. Cred că ar fi trebuit să nu respect ordinea și să încep cu negresa, oricum n-ar fi durat mult. Așa, la muzeu m-am holbat mai bine de patru ore. Citisem mult despre Van Gogh , chiar și fascinanta corespondența cu fratele său.

Am intrat relaxat în micul bloc cu cinci nivele. Coada de la garderobă m-a bucurat. Mă gândeam în ce sărăcie a trăit artistul atunci, și azi câți oameni câștigă de pe urma lui. La parter erau doar două pânze Van Gogh, restul fiind ale unor pictori din secolul XIX. La etajul unu și doi predominau lucrările celui căruia îi era dedicat muzeul. Văzusem o sumedenie de poze ale picturilor sale. Prietenii mei știau că-mi place și primisem cadou mai multe albume. La puțină vreme după începutul preumblarii pe parchetul etajului unu, nu mi-am dat seama în fața cărui tablou, începuseră să-mi curgă lacrimile. A fost o curgere nesuspinată preț de câteva minute bune. La început am scos un șervețel dar am renunțat repede să-mi tamponez obrajii văzând că nu deranjez pe nimeni în vânzoleala înconjurătoare. La subsol am văzut câteva picassouri și un filmuleț de la expoziția mondială din 1900. Era în imagini un trotuar rulant care m-a făcut să mă ciupesc de-adevăratelea. La magazinul cu reproduceri Van Gogh, a trebuit să aștept un sfert de oră la casa de marcat, dar aș fi stat o viață. Înaintea mea șopinga o englezoaică ce îmi amintea ba de Meryl Streep, ba de Ingrid Bregman. Sunt fan al ambelor, dar doamna din fața mea era mai frumoasă. Am tras cu ochiul și la afișajul casei de marcat; patrusutetreizecișisase de euro. Am achitat și eu cinci după care iar am stat la coadă să-mi iau bagajele de la garderobă.
Adormisem în tren la întoarcere când, mă trezesc și văd femei în vitrine luminate. Nu erau halucinații am lăsat fumatul de câțiva ani. Mi-a confirmat gazda că acolo aproape de Gara de Nord e o zonă asemănătoare dar la scară mult mai mică cu cartierul din Amsterdam. Mi-a mai confirmat că invitrinatele sunt frumoase și la chip nu numai la corp așa cum remarcasem eu de la distanța ce nu-mi permitea să văd amănunte.
Până în duminica următoare când urma să revin în țară am mai vizitat Gent, Bruges și Ostende.
Zborul spre București mi-a adus aminte de ce simțeam în urmă cu aproape treizeci de ani pe drumul de întoarcere la unitatea militară, după ce fusesem în prima permisie.
P.S. 01. 03 2015. Ce am remarcat după ce m-am reîntors, a fost că în peregrinările mele nu am întâlnit vreun om al străzii așa cum zilnic întâlnesc în România. La fel cum nu am văzut vreun călător să staționeze pe stânga benzilor rulante sau vreunul care să blocheze ieșirea la ușile vagoanelor din metrou cum văd foarte des aici în București.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!