cu ce să încep? mărturisesc că pînă nu demult nu am încălzit
aproape deloc la sînul meu vreo părere caldă despre mine însămi,
mereu am murit de frică, față în față cu toate momentele
cu intersecții nesemaforizate ale vieții mele,
mi-am dorit dintotdeauna să fiu purtătoarea vreunei vești minunate,
dar acest lucru chiar nu s-a întîmplat, și pace
mereu am crezut despre mine că oricît de adînc voi scormoni în mine,
nu voi avea niciodată, nimănui nimic în culori de oferit,
că în mine nu există spațiu suficient să adăpostesc suflete
de diferite mărimi forme povești flori băieți fete feți-frumoși,
de cîte ori mă trezeam prea transparentă în fața oglinzilor,
mă acopeream cu toate mîinile, închideam toți ochii.

de cîte ori mă întreba vreun nefericit în trafic cît este ceasul,
îmi venea să înjur de toți morții, să fac ca toți dracii, îmi venea să urlu ca o imbecilă: zăăău, îndrăznești să vorbești serios?
ei bine, ia de-aici, fraiere, privește și te minunează, cît tîrziu
poate sălășlui în noi, iar dacă mie nu îmi îmbătrînesc mîinile,
atunci cui, dacă eu nu mai am timp să trăiesc printre oameni
cu tăișuri, subînțelesuri, dacă pe geografia pielii mele nu mai încap
reproșuri, dacă tocmai eu nu mai reușesc să disting nimic dincolo
de aceste ziduri de cuvinte, pe care le ridic în neștire,
care par orice dar niciodată suficient de înalte,
la care robotesc de dimineața pînă tîrziu în noapte,
ca regina albinelor africane ce mă aflu aici în fața ochilor voștri iscoditori,
dacă tocmai eu am obosit să le port pe toate pe umeri
pînă la sfîrșitul tuturor anotimpurilor, să inspir/expir fiecare zi
cu toată puterea pe care nu o mai aflu în niciun colț al casei,
ca și cum pe mine nu m-ar durea niciodată nimic.

dacă eu nu mai reușesc să le cuprind, să le înțeleg, să le iau pe toate
așa cum sunt, așa cum vin, să le așez între file sacre de carte,
să am și eu dracului măcar ceva sfînt la ce să mă închin,
în numele tuturor vremurilor de răstriște care negreșit
vor urma, dacă eu nu mai pot să le țin strîns în palmele
fiecărei bătăi de inimă, prin care mai mor puțin,
de parcă nu aș avea altceva mai bun de făcut,
de dorul tuturor nimicurilor cu gust de primavară,
în numele tuturor iubirilor călcate de tramvai,
dacă eu nu mai reușesc să fac toate acestea,
atunci cine, spune-mi tu, cine.

și. cu ce să închei cînd nimic nu se termină niciodată, nu,
cînd așa cum plec din mine, atunci cînd ajung să nu mă mai
suport nici măcar o secundă, tot la fel mă și întorc acasă,
iar cînd fac asta, nu mai stau la discutii despre buletinul meteo, băiete,
pur și simplu îmi deschid larg ferestrele spre umanitate,
șterg praful din toate camerele nelocuite ale lumilor mele,
îmi învelesc paturile în nights in white satin never reaching the end,
îmi dau mîinile cu cremă, mă înalț pe vîrful fiecărei dimineți în parte,
nu, nu am de ce să mă mai ascund, înțeleg și accept că oamenii
nu vor înceta niciodată să ne modeleze chipul în lut,
să ne răscolească la nesfîrșit, să arunce cu pămînt peste noi cu fast și pompa funebră,
dacă îi lăsăm să facă asta, eu una, mulțumesc, nu.

și chiar, măi Quentin, că mă și enervezi uneori, noi doi,
noi doi nu ar fi trebuit să obosim niciodată din a încăpea unul în altul,
noi doi am fi fost frumoși cu crengi, mînă în mînă, fix pe-atît de cretini
pe cît suntem, pe trecerea de pietoni, noi doi am fi putut face o pereche mai bună,
în loc să ne jucăm atît, și stîngaci și degeaba, de-a privighetoarea neînțeleasă,
de-a fetița cu chibrituri, de-a prințesa în pădurea adormită,
de-a Heidi și pajistile de maci, de-a Fram-ursul-polar
și Doamne cît de frig ne poate fi uneori, și Doamne,
devine din ce în ce mai cert, că nu mai știu ce vroiam să zic
ori că nu mai vreau să trebuiască niciodată să explic cuiva
cine sunt si cît de frumos se scurge pe geamurile ferestrelor
sufletul meu în ritm de blues ca prim lucru diminețile
cînd deschid ochii, pentru că, pentru numele lui Dumnezeu,
toate acestea ar fi trebuit să fie evidente pînă acum.
(și nu după ce ne-am despărțit, idiotule. în fine.)
deci nu. așadar, cu ce să încep, cu ce să încep, tu dragoste,
cînd nimic nu se termină niciodată, nu.

morala:

pace în lume ar putea fi, dacă aș reuși să conving toți oamenii că a sosit momentul să se întoarcă acasă.

(http://www.youtube.com/watch?v=MbmBUUkjXlg)