poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1547 .



Cântecul culorii la mijlocul toamnei
personale [ ]
Reportaj

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [TAUNUL ]

2011-10-24  |     | 



Dacă-mi amintesc bine, cred că ziua de miercuri, 12 octombrie, a fost ultima dintr-o săptămână de vară în mijlocul toamnei, cu temperaturi de treizeci de grade celsius. Mă acomodasem destul de bine cu variațiile de temperatură, dar nu credeam să se treacă atât de brusc la valori ce abia atingeau jumătatea celor din zilele precedente. Eram încântat că voi avea condiții excelente pentru o plimbare prin capitală, planificată pentru o săptămână, în care includeam participarea la două lansări de carte.
Invitațiile mă bucurau mult și îmi pregătisem bagajul cu mare bucurie și, sincer vorbind, cu deosebită satisfacție la gândul că voi reîntâlni prieteni dragi și voi cunoaște pe alții din lumea virtuală a internetului. Doream să plec cu trenul de la prânz. Aveam suficient timp să-mi vizitez copiii și să stăm de vorbă, să mă plimb și, poate, să trec pe la rubedenii.
Atâta doar că vremea s-a schimbat. În jurul orei la care era planificată plecarea, temperatura scăzuse, surprinzător de repede, cerul își pierduse limpezimea și un vânticel rece dădea de știre că nu-i de glumit cu toamna grăbită să-și intre în drepturi. Am trecut imediat la consultarea buletinelor meteo. Nu am crezut în valorile furnizate de internet. Erau prea alarmante. Am așteptat primele știri la televizor, butonând pe toate canalele, nerăbdător. Se confirmau datele în posesia cărora intrasem deja. Trebuia să-mi revizuiesc ținuta pregătită. Era de vară. În plus, doar o geacă subțire, ușoară. Am amânat plecarea. Oricum, pierdusem trenul…

Am părăsit Slatina pe o vreme rece, în comparație cu cea din ziua precedentă, chiar dacă cerul era senin. Noaptea fusese neașteptat de frig. Nu dădusem crezare prognozelor meteo și, în drum spre gară, regretam acest fapt. În tren am avut căldură. Era plăcut și uitasem avertismentele. În Gara de Nord era mai frig ca la Slatina. Am traversat peronul gării și m-am urcat în primul taxi găsit în stație.
În ziua următoare, vineri – 14 octombrie 2011, temperaturile nu depășeau 10-12 grade. Noaptea precedentă plouase. Cerul era acoperit de nori amenințători. A plouat puțin și după prânz, cel puțin în cartierul Militari, unde mă stabilisem, la fiul meu. M-am îmbrăcat cu tot ce aveam mai gros în valiză și am plecat, cu aproape o oră mai devreme, rememorând datele din ultimul mesaj al prietenei mele, Loreta Popa: „vineri, 14 octombrie 2011. Începând cu ora 18.00, la sala de festivități a Colegiului National Gheorghe Șincai din București. Mergi cu metroul până la Piața Unirii, schimbi magistrala și de acolo la stația Tineretului. Cum ai ieșit, chiar în fața Parcului este Colegiul Șincai, mare și frumos”.
Cunoșteam zona foarte bine. Era în lucru pe vremea în care mă aflam în capitală, la studii. Știam unde este amplasată clădirea acelui liceu și folosisem metroul pe acea linie, dar cu peste douăzeci de ani în urmă. Drept urmare, aveam emoții. Îmi era teamă să nu întârzii la eveniment, dar nici relații suplimentare nu am cerut. Am urmat traseul recomandat și a fost foarte bine. Ieșind la suprafață, am constat că tremur. Nu de emoții ci de frig. În metrou transpirasem, dar pe scări, în urcare, era un curent rece și puternic, care m-a făcut să cred că urc direct în iarnă. Am făcut recunoașterea zonei, vizual, de pe loc și am văzut clădirea impunătoare a liceului, dincolo de intersecția mare, extrem de circulată la acea oră. Era partea spate a edificiului de învățământ și nu eram sigur că este locația în cauză.
Așteptând culoarea de trecere la semafor emoțiile mi-au dispărut. La un pas de mine se oprise un bărbat drăguț, între două vârste, cu mustăcioară și ochi luminoși, care purta o chitară aflată în husă, însoțit de o doamnă frumoasă, brunetă, ce ținea în mână un buchet elegant de flori. Până să pornim în traversare, s-a alăturat grupului compact de pietoni un alt bărbat, de vârstă apropiată primului, cu părul lung, ușor ondulat, căzându-i pe umeri, mustăcioară și puțin „cioc” pe bărbia-i hotărât conturată. Purta și el o chitară, tot în ambalaj specific, atârnat pe umărul drept. Conversa cu o doamnă deosebit de plăcută, cu părul blond-șaten, care proteja grijulie buchetul de flori, atentă să nu fie deteriorat de alt grup de pietoni ieșiți din stația de metrou. Mi-am dat seama că îi cunosc pe cei doi bărbați, dar nu-mi puteam aminti numele lor. Eram convins că merg acolo unde intenționez și eu să ajung. Între timp apăruse culoarea verde a semaforului. Am pornit liniștit, urmând cu încredere „calea” chitarelor.
Intuisem bine. Cei patru m-au condus în fața intrării principale a liceului, unde au fost întâmpinați cu larmă mare de mai multe persoane, bărbați și femei, care se aflau acolo. Am recunoscut pe actorul Eugen Cristea și soția sa, Cristina Deleanu, pe care i-am salutat cu respectul cuvenit. Îi cunoscusem personal la o altă lansare de carte a Loretei Popa, anul trecut, în sala mică a Teatrului Nottara. Am rămas acolo cât să fumez o țigară și să fac o fotografie statuii din fața clădirii.

Se făcuse ora 18.00. Grupul de afară se mărise și dialogurile se întețiseră, în ciuda vântului rece care accentua senzația de frig. M-am retras și am pătruns în holul de la intrare, spațios, curat și călduros Am întrebat agentul de pază unde este sala de festivități. Era chiar în fața mea. Am urcat agale treptele străjuite de balustrade și am pătruns în sală. Am rămas impresionat de mărimea ei și de bogăția lămpilor de iluminat, dar nu am avut timp să o studiez în detaliu și să observ persoanele ce se foiau printre staluri ori rândurile de scaune. M-a întâmpinat Ema, fetița Loretei și ne-am îmbrățișat strâns, cu bucuria revederii strălucind în ochii noștri. Alături, Loreta Popa, mă aștepta cu brațele întinse.
- Draga mea, sunt încântat să te revăd și îți doresc să ai succes deplin. Regret, nu am avut timp să-ți caut flori, dar ți-am adus „Urme de dragoste”, să nu mă uiți…
- Tăunul meu drag, nu de flori am nevoie ci de tine, de prezența ta, de încurajările tale. Privirea ta mă încarcă pozitiv. Știai asta!
Ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat și ne-am privit lung. Loreta strălucea de bucurie, dar și emoția se citea din plin pe fața ei. A primit cartea și m-a recompensat cu altă îmbrățișare, spontană, așa cum am cunoscut-o cu câțiva ani în urmă. Ochii Emei începuseră să se umezească de drag, privindu-ne. Am luat-o de mână și am plecat spre rândurile din față. Grupul de afară intra în sală și trebuia să-i las Loretei spațiu și timp pentru a-și primii prietenii.
M-am așezat pe rândul trei, la margine, lângă scaunul pe care se afla geanta Loretei. Am stat puțin de vorbă cu Ema și priveam fugitiv, din când în când, persoanele risipite pe scaune prin toată sala aceea uriașă. Mi-a vorbit despre școală, în general, entuziasmată. Se simțea în vocea și privirile ei că-i place învățătura.
- Știi? La franceză am obținut trei de „foarte bine”…
- Nu, nu știam, dar te cred și mă bucur mult, draga mea! Felicitări!
- Mulțumesc! … Îmi plac toate materiile, a precizat ea , răspunzând la întrebarea ce i-am pus-o. Îmi place și istoria, româna, muzica…
După alte câteva fraze, s-a scuzat și a plecat spre mama ei, care era asaltată de un alt grup de prieteni sosiți atunci. Aveam senzația, care acum este certitudine, că fetița cunoștea aproape toate persoanele care au răspuns invitației. M-am așezat pe scaunul meu și mi-am pregătit aparatul de fotografiat, în așteptarea spectacolului promis de Loreta, pe care-l denumise după titlul cărții sale: Cântecul culorii. Am făcut câteva poze, încercând să prind cât mai multe din cele peste o sută de persoane prezente în acel moment, dar răzlețite în grupuri. Atunci am remarcat prezența doamnei Margaretei Pâslaru și m-am bucurat mult să constat că este aproape neschimbată. Era elegantă, frumoasă și modestă. Un pic mai târziu aveam să o descopăr pe doamna Sanda Þăranu și pe domnul Cristian Þopescu, două persoane pe care le îndrăgesc de câteva zeci de ani pentru eleganță, stil, prezență de spirit, cultură, verticalitate.
Am fost întrerupt de vocea și privirea luminoasă a unei doamne ce se apropiase de mine cu brațele întinse pentru îmbrățișare. Surprins și nemulțumit că în acea clipă nu am recunoscut-o, am răspuns gestului său și am invitat-o pe scaunul de alături. Mi-am amintit că o cunosc de la alt eveniment literar-artistic organizat de Loreta Popa, că a scris o carte, că am comentat undeva, pe net, ceva din scrierea sa. Dar numai după ce a vorbit ea puțin, i-am zis pe nume… în gând! Nu am dorit să realizeze confuzia mea. Sper că am reușit.
Doamna Laura Matache era cu fiica ei, Daniela, pe care mi-a prezentat-o. M-a uimit asemănarea generală, mai puțin la culoarea părului; Laura, ca toate blondele, avea părul de culoarea paiului de grâu copt, pe când Daniela, fetița apreciată de ochii mei că ar avea în jur de cincisprezece ani, îl avea castaniu, spre negru-roșcat, puțin mai lung, căzut pe umeri, în același stil ca la mama ei. De altfel, pieptănătura era după același model.
M-am întreținut mult cu Daniela, după ce le-am fotografiat alături. Păreau ca sunt surori. Am fost surprins să aflu că fata este în ultima clasă de liceu, deci nu am știut să-i apreciez corect vârsta. A râs când i-am spus că arată atât de puștoaică.

Pe neașteptate, spectacolul a început.
Loreta Popa, urcată pe scena luminată excelent, ne-a captat atenția. Cu toată emoția ce părea că o covârșește, s-a adresat publicului cu dezinvoltură și cu deosebită căldură sufletească emanată din cuvintele sale și pornită să învăluie întreaga asistență. A fost primită cu aplauze și după ce a reușit, aproape învinsă de emoție, să mulțumească celor ce au răspuns chemării sale și să prezinte o mică parte din cei mai buni prieteni și personalitățile prezente, a fost răsplătită cu alte aplauze.
La invitația ei a urcat pe scenă acel bărbat pe care-l observasem la trecerea de pietoni. Mi-am amintit numele lui cu o clipă înainte de a-l pronunța Loreta: Ovidiu Mihăilescu. A salutat cu obișnuința celui cunoscut și apreciat de public și ne-a încântat cu vocea sa clară și cu sunetele pline de melancolie ale chitarei. Când a interpretat „Ploaie albastră” sala părea că se încălzește mai mult decât reușise Loreta s-o facă. Atunci am recitit titlul cărții pe care tocmai îl frunzăream: „Cântecul culorii” și am simțit că spectacolul este menit să convingă despre necesitatea existenței acelui element comun care definește viața. El este nevăzut, dar perceput cu inima și simțit cu sufletul: iubirea! Iubirea care unește toate ființele prin fire nevăzute și care, o dată conștientizată, ne poate limpezi și orienta înspre Creatorul tuturor, a cărui oglindă suntem în această lume. Nu trebuie să uităm că frumusețea lucrurilor este o scânteie, o sclipire din frumusețea Divină și că "toată darea cea bună este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor" (Iac. 1,17).
Iar astfel de „lumini” se oglindesc în expresii și imagini din cartea amintită, așa cum am descoperit în muzica și cuvintele celor care au vorbit despre Loreta Popa și creația sa...
Așa cum m-am convins pe parcurs, ascultând și privind, fredonând în gând ori citind titluri și fragmente de poeme, Loreta și-a propus să aducă limbajul cuvântului și graiul culorilor aici, cu ocazia lansării de carte, pentru a le învălui în acordurile sensibile ale muzicii. Presupun că nu i-a fost deloc ușor, dar a gândit adânc, și-a cercetat amintirile și din ele a cules prietenii pe care i-a chemat să cânte, împreună cu ea și cu publicul, iubirea așternută de ei în pictură, muzică, poezie, teatru, film ori televizune…

Paginile cărții poartă picturi, într-o armonie firească, care vorbesc despre text, despre subiectul acestuia, întărindu-l, nuanțându-l ori înfrumusețându-l.
Pictorul Carmel Georgescu – fericitul deținător al Premiului I la Concursul National Ion Irimescu, februarie 2011, a adus în pagini toate culorile cu numeroaselor lor nuanțe, a creat forme diafane și a trasat linii subtile care să danseze, într-un simbolism adesea ermetic ori deosebit de expresiv, în privirea și cuvintele cititorului…
El se „agață” cu forța sa creatoare de gândul autoarei, îi simte stările sufletești transpuse în cuvinte, durerile și bucuriile, trecându-și penelul prin nuanțe de culori pline de farmec, care-i trădează dragostea de oameni și lumină, de prieteni și flori, de soare și apă…
Nu știu și nici nu doresc să aflu ce a fost mai întâi: scrisul ori pictura. Important este că Loreta și Carmel au văzut aceeași lumină și au înțeles-o, convingându-ne că numai sufletele legate la unda primordială pot face asta. Așa s-a întâmplat și sub titlul „Frunzele copacilor, căzute în alte vieți”, unde scriitoarea „pictează” în cuvinte: „Mi-au ruginit mestecenii din apropiere și lumina curge în noiembrie acesta de vis din coaja lor albă. E o nebunie de culori așternută pe pământ și pe copacii atinși de toamna amețită de iubirea vântului nici bruma nu găsește loc să se ascundă. Fiecare copac are amintiri sculptate în adâncuri”.
Și, parcă pentru a provoca imaginația pictorului ori din dorința de a împărtăși momente de iubire omului-prieten, continuă: „Nici nu ai ghici ce iubiri de demult sunt scrijelite în trunchiurile lor. Nici nu ai ghici ce de argint lucește printre crengi. Peste noi nu mai au de unde să cadă frunze și vârtejuri de culori ne amețesc în drumul spre locul unde am hotărât să ne completăm cu roua fierbinte de plâns dulce. Și lacrimi ne călăuzesc la ușa întredeschisă a sorții”.
Pictorul a înțeles și a făcut ca penelul său să transpună totul pe pânză și, firesc, de acolo pe pagina cărții, dar a adăugat elemente și nuanțe pe care privitorul nu le-a înțeles din cuvinte, a completat tabloul scriitoarei, înfrumusețându-l cu metafora artei lui. În plus, a adus lumină în „frunze și vârtejuri de culori”, să fie călăuză în locul lacrimilor…

Publicul ascultă în tăcere, simte și trăiește momentul zugrăvit în cuvinte și culoare și, mai întâi timid, răsplătește cu aplauze munca iubitorului de artă, fie el mânuitor de peniță ori de penel.
În așa atmosferă s-a desfășurat spectacolul, mai departe, după microrecitalul lui Ovidiu Mihăilescu, până la final.
Am remarcat căldura sufletească și bucuria manifestate în frumoasele cuvinte și întreaga atitudine a doamnei Eugenia Rădulescu, fostă dirigintă a autoarei cărții lansate. Domnia sa, vizibil emoționată, a subliniat: „Loreta Popa este eleva pe care am iubit-o cel mai mult în cei patruzeci de ani de învățământ… Am îndemnat-o să scrie poezie. Era sensibilă, născută parcă anume pentru literatură… Am venit aici să trăiesc împreună cu ea și cu prietenii săi bucuria reușitei. Sunt mândră că mi-a urmat sfatul și o felicit cu toată dragostea!”
Vorbitoarea a emoționat întreaga asistență și, cât se poate de firesc, pe cea aflată în centrul atenției, care a afirmat în cuvântul de mulțumire: „Doamna dirigintă Eugenia Rădulescu a reprezentat un model pentru mine… Vă mulțumesc și vă iubesc!” Nici că se putea mai frumos…
Într-o manieră proprie, cu limbaj sensibil și pitoresc, poetul Daniel Dumitru Darie – cel ce se caracterizează ca fiind „un simplu om”, în doar două versuri: „Sunt doar un om, cu tot ce mi-a fost dat, / Sunt doar un om ce poate fi uitat.” – a făcut o reușită prezentare a cărții „Cântecul culorii” și a subliniat o parte din valențele literare ale autoarei.
Poetul nu a uitat să o încurajeze, subliniind puterea creatoare pe care o are Loreta Popa în poezie ori în proză și nu numai.

Dacă poetul s-a adresat publicului de lângă Loreta, care-l privea și-l asculta plină de curiozitate și încântare, a venit momentul în care Jul Baldovin să urce pe scenă pentru a „vorbi”, împreună cu a sa chitară, despre iubire și frumos. Printre alte piese a cântat „Frumoasa-i”, cea așteptată cu interes și plăcere de publicul ce părea că admiră zborul fluturilor albaștri evocați de interpret.
Vă imaginați cu ce bucurie și aplauze meritate au fost primite și apreciate melodiile care au urmat în duet cu Mircea Vintilă!
Vocile lor, clare și plăcute, au atras în multe momente publicul să țină ritmul prin bătaia palmelor, precum s-a întâmplat și după ce Mircea Vintilă a rămas singur pe scenă și a interpretat melodii dragi din timp trecut, dar neuitat. Fondatorul grupului „Pasărea Colibri” - împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiș și Vlady Cnejevici – a adus în sală și cântece mai noi, regăsite în albumele lansate după anul 2000, făcând ca ieșirea sa din scenă să fie regretată de întregul auditoriu.
În timp ce-l salutam aplaudându-l încă și-i întorceam zâmbetul ce-mi adresase trecând pe lângă mine, de cealaltă parte a scenei se apropia actrița Cristina Deleanu, la fel de fermecătoare cum o văzusem la Teatrul Nottara. După ce a așteptat să înceteze aplauzele care au întâmpinat-o și la care am contribuit cu mare drag, și-a început cuvântul printr-o introducere plină de umor, în stilul său caracteristic prin care a cucerit multe săli de teatru pline de admiratori.

Când a început să citească „Iubire mută”, sala a amuțit. Vocea sa limpede mângâia sufletele și le umplea de emoție cu alese intonații în care cuvintele se scăldau pline de iubire… mută…”.„Nu știam că te pot aștepta atât. Nu știam că am atât de multă nevoie de tine. Nu știam că pot rămâne trează doar ca să văd când vii. Nu știam că pot fi completă întâlnindu-te pe tine. Suflet drag, știu acum atât de multe. Știu că e iubire adevărată ce simt. E infinită, e necondiționată, e reală și mai ales… e mută!”.
Actrița simțea cuvintele ca fiind vii, adevărate, trăia rostul lor și le rostea ca și când îi aparțineau, le nuanța cu patos și evlavie, iar vibrația sunetelor finale a persistat în sala întreagă clipe lungi de tăcere mută. Nu știu dacă a avut emoții. Domnia sa știe atât de bine să-și ascundă asemenea stare! Dar se observa că a fost pătrunsă de fiorul iubirii pe care o declamase cu adâncă duioșie și căldură sufletească. Mi-a plăcut atât de mult încât am uitat să o fotografiez! (am luat foto cu „împrumut” din albumul Loretei). O priveam cu admirație și nu mă puteam supăra că nu am avut curaj să cer permisiunea să citesc un fragment. Mă simțeam prea mic după lectura unică a doamnei Cristina Deleanu…
Răsfoisem o mare parte din carte și-mi alesesem poemul în proză „Frunzele copacilor…” Era un text scurt, pe care-l socoteam sublim, doar pe o pagină tipărit, sub pictura deosebit de expresivă a lui Carmel Georgescu. Îndrăznesc să vă prezint doar un fragment. Sunt sigur că veți fi de acord cu aprecierea mea: „Nu se mai frământă liniile din trunchiurile copacilor de acum. Ei doar ne-au deschis calea spre ușa iubirii, iar patul nostru a fost colorat de frunzele lor. Și mâinile tale au mângâiat fiecare frunză, iar gura mea le-a sărutat în parte tot la fel. Și mirosul lor ne-a rămas pe treptele de la intrarea în inima atinsă de dor… Mirarea nu ne mai pășește peste trupuri, nici întrebările nu mai colindă de acum, căci doar iubirea mai poate face să crească noi muguri în copacii ce-și trag seva din frunzele căzute acum câteva vieți… Acum nenumărate toamne… dar parcă nicio altă toamnă nu fost mai frumoasă precum cea de Astăzi, de Acum…”.
Adevărat, am fost influențat de privirea Lilianei Hanganu, pe care am citit-o ca fiind dezaprobatoare, chiar dacă sunt convins, acum, că ea nu știa în ce scop frunzăream eu cartea. O ascultase cu așa mare plăcere și atenție pe Cristina Deleanu, încât am fost convins că a gândit ca mine: nimeni nu se poate ridica la înălțimea Cristinei, indiferent de timbrul vocii sale ori de intonația ce ar da-o poemului prezentat!

Liliana se strecurase lin prin sală, până la mine, ca o adiere de vânt la început de toamnă târzie, cu puțin timp în urmă, când la microfon încălzea sala vocea lui Mircea Vintilă. O remarcasem puțin mai devreme, pe un scaun din imediata apropierea a încântătorului purtător de cuvânt al Poliției Române, domnul Christian Ciocan, în timp ce făceam fotografii. Atunci am avut senzația că este una din bunele și apreciatele mele prietene virtuale de pe „Netlog”, dar pentru că în pozele de acolo nu avea ochelari, mi-am zis că este doar o asemănare întâmplătoare. Mă așezasem pe scaun și aplaudam la finalul unei melodii ce-o fredonam pe stradă cu mulți ani în urmă. Curios să văd unde s-a așezat doamna cu ochelari, am întors capul exact în momentul în care ea se oprise și întindea mâna către mine. Am avut o clipă de uluială. Nu știam cine este și nu am reținut primele cuvinte pe care le-a rostit, presupun, în chip de salut. Mă întrebam de unde mă cunoaște și mă ridicasem, protocolar, s-o întâmpin. Ne-am îmbrățișat de parcă ne cunoșteam de mult timp și i-am făcut loc să treacă pe scaunul alăturat. Atunci când s-a așezat, a deschis nasturii de la bluzon și a trecut cu o mâna prin păr dezvelindu-și fața ovală, proaspătă și frumoasă, pe care am recunoscut-o.
Era aidoma cum mi-o imaginasem din poze. Ei bine, nu m-am demascat. Am lăsat impresia că am recunoscut-o din prima privire deși, sincer, mă cam îndoiesc acum că stratagema mea a reușit. Liliana-Nicoleta Hanganu e prea fină, cu educație și cultură aleasă.. Nu m-ar fi ironizat…
Nu am putut conversa prea mult. Eram atenți la spectacol și nu se cădea să deranjăm vecinii spectatori. În schimb, după ce am ascultat „Femeia în albastru”, interpretată cu profesionalismul dat de experiență, deși nu prea adâncă în timp, dar și de talentul înnăscut al grupului „Zari” (Ioana și Mădălin), ne-am retras subtil și am mers afară, la o țigară. Cunoșteam acești tineri entuziaști de la alte spectacole.
M-au impresionat când am auzit că au primit chemarea Loretei, așa cum ea a mărturisit, în timp ce se aflau departe de capitală, la Vatra Dornei, dar au venit să susțină „Cântecul culorii”, în această frumoasă manifestare literar-muzicală, încărcați cu sentimentul de dragoste pentru prietena lor și pentru invitații acesteia.

Pe scările liceului nu eram singuri. Un grup, care s-a răsfirat curând, ajunsese înaintea noastră. Am remarcat prezența domnului Christian Ciocan și, pentru că am o stimă deosebită pentru acest om, am făcut tot posibilul să-l salvez de insistențele unei ziariste care se făcea că nu înțelege că bietului om nu-i arde de interviuri ori întrebări iscoditoare și incomode. Ne-am întreținut cu domnia sa puțin, cât s-au terminat țigările. Eu nu prea am fost mulțumit de întâlnirea cu Christian. A fost prea rezervat și deosebit de atent să nu șifoneze cumva imaginea ministrului de Interne, dar Liliana se putea declara satisfăcută. Îi sărutase mâna…! Am rămas noi doi, singuri, să ne depănăm amintirile. Atunci am aflat că nu mai lucrează la muzeul particular „Maria și Dr. G. Severeanu”, după cum știam din conversațiile în virtual. În prezent este angajata Muzeului Național de Istorie a României. Știam că este expert numismat, deci nu m-a mirat ascensiunea profesională. O apreciam mult pe această doamnă în spațiul virtual. Am descoperit în ea fata plină de umor, care avea mulți prieteni pe internet și care socializa extrem de repede și plăcut, dar am simțit și femeia educată, pasionată de munca ei, cu simț de răspundere ridicat și coloană vertebrală ce nu știe să se plece.
Pentru că vântul rece se întețise și terminasem a doua țigară, ne-am retras în amfiteatru la timp să-l vedem pe Eugen Cristea urcând sub lumina reflectoarelor. Eram bucuros să-l ascult. Mi-a plăcut și îl admiram, cum aminteam anterior, de pe vremea „măgărușului”, emisiunea sa de la TVR

În afară de vorbele de duh, actorul ne-a impresionat, ca de obicei, prin vervă, printr-un dinamism invidiat de alți actori, prin vocea-i plină, inconfundabilă. Și-a intrat perfect în rol declamând nostalgic și apoi furtunos „Te iert!”. Finalul a fost zguduitor. De acolo, de sus, s-a adresat Loretei cu propriile ei cuvinte așternute în acest frumos poem: „Te iert pentru că te iubesc și recunosc scânteia divină din tine! Și de câte ori te vei trezi scăldat în lumină să știi că este de la îngerii trimiși de mine să te vegheze! Te iert, deși nu mi-ai cerut iertare și lacrima aceasta rămâne pe genele mele, nu va cădea, căci este mult prea grea!”
A fost impresionant. Aplauze prelungite, meritate…
Nu mi-a fost dat să-mi odihnesc palmele prea mult timp și nici să termin comentariile în dialog cu buna și draga mea prietenă Liliana, pentru că a venit Alina Manole și am fost „nevoit” să o întâmpin cu aplauze. O cunoșteam tot de la Loreta și-mi era tare drag de ea. I-am apreciat deschiderea totală spre dialog și prietenie așa cum i-am apreciat iubirea de frumos, în general, de muzică în special.
Calitățile sale vocale nu puteau decât să dea amploare liniei melodice a cântecelor alese pentru acea seară dedicată cuvintelor și culorilor iubirii. Iar cu acel text drăgălaș din „Am un pitic”, cu ochii aproape lăcrimând de dragoste și mulțumire sufletească, a intrat definitiv și convingător în inima celor care, poate, nu o cunoscuseră până atunci.
Abordând aceeași tematică, iubirea manifestată plenar într-o diversitate de cuvinte și culori, Puiu Crețu – care nu este nici „pui” și nici „creț” - a venit să-și strunească chitara cu mâna sa stângă, ce nu a ridicat Marele Premiu de la Ploiești , poate, nici acum, dar acompaniază plină de energie „România, te iubesc”!
El și-a susținut microrecitalul cu pasiunea și seriozitatea care-l caracterizează încă de când a devenit fanul muzicii folk, elev fiind.
Firesc, titlul ales special pentru această seară, a fost „Cântec nebun” și nu puțini au fost spectatorii care au susținut melodia cu bătăi ritmate din palme.
http://alma-gavril.blogspot.com/2011/04/puiu-c...
Actorul Mircea Tudosa, nelipsit de la manifestările literar muzicale ale prietenei sale de suflet, și-a ales cu grijă texte edificatoare pentru a le prezenta publicului și a reușit la fel de bine cum o făcuse și în alte împrejurări.
El trăiește stările sufletești evocate de cuvinte, le traversează cu regretul că trebuie să treacă de la una la alta și pare că suferă ori iubește împreună cu autoarea.

Spectacolul s-a încheiat, oficial, în muzica plăcută și oferită cu dragoste dezinteresată de frumoasa Iulia Em (Mitrea) și mereu tânărul și inimosul Titus Constantin Cojocaru. Vocea superbă a Iuliei a alungat oboseala ce părea că se manifestă, după trei ore de spectacol, pe chipul unor spectatori. Mi s-a părut ori nu, am fost atent sau ba, știam melodia și cuvintele ori m-am lăsat furat de tot ceea ce înseamnă Iulia Em, nu știu, dar cred că am ascultat și am rămas impresionat de cântecul „Se plâng de mine îngerii”, în care Iulia se manifestă în plenitudinea calităților sale de solist-instrumentist folk.
Am mers împreună cu Liliana către ieșire, dar ne-am adus aminte că nu avem autografele înscrise pe cărțile noastre.
Pentru a evita așteptarea „la coadă” ca pe vremea tristă a vânzării laptelui la alimentară, am mers alături, lângă ușa de acces în sală.
Ne-am întreținut cu mai mulți prieteni, mai mult ori mai puțin cunoscuți și am ciocnit paharele de șampanie în numele dragostei și al prieteniei. Am fost încântat să am, în această împrejurare, ocazia să ofer personal Laurei și Lilianei șampanie și fursecuri. Mai apoi, am fost fericit să-mi iau un călduros rămas bun de la Alina Manole. Mai greu a fost să ne despărțim de Loreta și Ema, fiica sa.. Îmbrățișări, sărutări, promisiuni și regrete…

Afară ne-a întâmpinat aerul rece al unei toamne ce părea, doar cu o săptămână în urmă, că a uitat să-și intre în drepturi. Am mers grăbiți, înfofoliți cu puținul pe care-l aveam cu noi până în stația de metrou. Acolo era cald, chiar foarte cald. Am călătorit împreună cu Liliana doar până la prima stație. Aici, pe peron, am avut foarte puțin timp să mai vorbim. Ne-am dat întâlnire peste două zile, duminică 16 octombrie, orele 16, la Clubul Big Mamu. Urma să participăm la un eveniment similar: dublă lansare de carte, Andrei Pavel!
Ne-am urcat în metrouri diferite, pentru direcții opuse, având în gând și în ochi, „cântecul culorii”. O rugasem pe Liliana să-și scoată ochelarii și, doar printr-o singură privire, fugitivă, am intrat în crâmpeie de cer senin de toamnă și-n valurile mării învolburate de același anotimp…


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!