scriu în pustiu
ca și cum aș vorbi totul e nisip cât lumea

sau poate aș scrie despre copilul care vinde cartea doar pentru că nu înțelege cuvântul
despre banii care cumpăra nimicul ca pe ceva de preț
și-aș plânge poate dacă nisipul nu ar ustura atât

uneori mă gândesc cum sunt un globetrotter și merg
merg pur și simplu fără un capăt fără un sens fără o direcție
doar privesc florile

utopic
exist în nebunul din tarot
și mă arunc în gol

îmi imaginez cum se vând bine și cuvintele și florile
și nu mai sunt flămânda și am o caleașcă fermecată și condurii cresc urme în timpul de cleștar
devenit Drumul

paranteză
cleștarul metamorfozat din nisip prin soare ar fi trebuit să fie un happy ending o sală de bal în care toate oglinzile zâmbesc
o închid cu grijă

și îmbătrânesc înțelepciunea unor gesturi pe care am ales să nu le fac
de bună voie
o sală de bal încuiată
agățat de ușă ceva stupid de genul „inventar” ori „se primește marfă” poate
un trecător va citi
de fapt nu știu nici măcar dacă va fi vreun trecător de cealalată parte a lumii
sau poate doar va scrie că azi ești rosu ieri erai albastru
existența curcubeului printre culori de nisip
aproape oază de oameni
vântul

vremea tăcerilor uscate
marele nimic înghițind lumea poveștilor din care ultimul copil pleacă și-n care ultima carte rămâne
deșertul în care am încercat să desenez cu degetul o floare o ușă deschisă către verde
cheia tuturor viselor fata morgana mereu prea departe