poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1815 .



Pandurii tristetii
personale [ ]
Noua carte de versuri inedite si traducere din poeti evrei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Inereanu ]

2011-05-23  |     | 



Lector: Maria Morar-Ciocanu
Coperta, gragică: Veronica Druță

Acest volum a fost tipărit într-un tiraj simbolic în orașul Padova , Italia, 2010

Boris Druță

PANDURII TRISTEÞII

Versuri, proză și traduceri din poeți evrei din Basarabia
Prefațată: Anatol Ciocanu
Starea de spirit, Tristețea, pe care o are omul în decursul întregului destin, merită uneori să fie aprobată, menționată și chiar... cântată. Fără tristețe nu există veselie și prilej pentru a lupta cu sine însuși. Vă propun această carte nu ca să vă întristați, ci, dimpotrivă – veselindu-vă să contemplați tristețea care este o parte a existenței noastre cotidiene.


autorul





Pandurii lui Boris Druță și tristețea care ne unește


Bine cunoscut prozator, jurist și publicist (autor al cărților: La Ineasca, O femeie își caută …pantalonii, Catacomba, Copiii serenadelor, Sarcofagul, Un jazz pentru mileniul trei, Luciana, Între viață și moarte, Flori de dor pentru Șalom, Madona din Ineasca, Basarabia răstignită, Păsări uitate în zbor, volume gustate de cititor de-a lungul anilor, scriitorul se prezintă acum în fața cititorilor în mod mai obișnuit pentru aceștea: cu o carte de poezii și traduceri din lirica poeților evrei, întitulată curios Pandurii tristeții. Și deloc nu sunt ocazionale aceste traduceri din ebraică, idiș și rusă: înaintea lor același Boris Druță semnează un substanțial volum de portrete, proză, eseuri (circa 750 pagini) despre personalitățile de origine evreiască din Chișinău, alte localități ale Moldovei și din lume, volum întitulat Sub Steaua lui David, cu Dumnezeu…
Dar să revenim la… pandurii! Și o spun cu siguranță: mulți dintre cititorii noștri, sau mai puțini dintre ei, nu cunosc etimologia cuvântului Pandur. Să deschidem DEX-ul, ediția anului 1975 la cuvîntul respectiv și să ne explicăm. Deci: “pandur” înseamnă: I) soldat dintr-un corp de oaste habsburgică din sec. XVII; 2) soldat din oastea muntenească neregulată de la începutul sec.XIX; 3) soldat din oastea lui Tudor Vladimirescu; 4) ostaș în serviciul poliției după desființarea vechii miliții naționale; 5) militar în divizia “Tudor Vladimirescu” a armatei din Republica Socialistă România; 6) haiduc, în limba maghiară “pandur”… Deci, într-un cuvînt, acești panduri, acești haiduci ai lui Boris Druță stau “în poza” cea mai serioasă a tristeții noastre de toate zilele! Atunci e pe cât de posibil – corect! Chiar să vrei să-i replici autorului și nu ai să reușești până la capăt, el dovedindu-ți prin poeziile de față inversul ideei: că și… tristețea, care este parte a trăirii noastre de toate zilele, pare sau e undeva ocrotită de către imaginabilii Panduri! Pentru ca ea, tristețea să nu treacă într-o banalitate a sentimentelor, să nu se diluieze în conformisme plictisitoare, să nu dispară din viață noastră cotidiană și chiar din lumea…frumosului zilnic din noi!
Majoritatea poeziilor din acest volum sunt duios-nostalgice, de multe ori chiar cu o doză lacrimogenă subliniată, alteori chiar siropoase. De altfel, ce-o fi însemnînd noțiunea de Tristețe? Din același dicționar indicat mai sus: “Stare sufletească apăsătoare, mâhnire, melancolie, durere, despre lucruri, stări sau fapte care țin de natura și viața omului; din latinul Trist, din francezul “tristesse” sau din italianul “tristezza”. Autorul ne convinge că dezolarea și durerea care întregesc noțiunea noastră de tristețe sunt cu noi în fiece zi, etapă de viață, timp, stare, regim sau apartenență socială ori religioasă. Și trebuie să-l credem pe Boris Druță: “O frunză tremură pe ram/ Cînd vântu-o cearcă haiducește/ Ca și în an, ca și mai an/ Frunza pe ram se veștegește// Și cad, tot cad ai vieții stropi,/ Monotonia lor mă doare/ Și-i frunza tremurând în plopi/ Ca tristul semn de întrebare.”
Despre tristețe s-au exprimat mai mulți corifei, poeți, artiști, oameni de spirit. Din volumul de Maxime arabe desprind o spusă a lui Djubran (după Dicționarul scriitorilor străini, București,1981: Djubran Khalil, 1883-1931, poet și prozator libanez emigrat în SUA, pictor, lirică simbolistă) Și aducem aici: “Cine nu vede tristețea, nu vede nici bucuria. Tristețea dragostei psalmodiază, tristețea cunoașterii vorbește, tristețea dorinței șoptește, tristețea sărăciei plânge. Dar există o tristețe mai profundă decât dragostea, mai nobilă decâtt cunoașterea, mai puternică decât dorința, mai amară decât sărăcia. Numai că ea este mută, nu are glas, iar ochii ei sunt scânteietori ca altele… Și dacă tristețea nu te cuprinde în mrejele ei, dacă nici disperarea nu te cuprinde și nici dragostea nu te așează în leagănul viselor, întreaga ta viață va rămâne o pagină goală, nescrisă în cartea existenței tale.” Sau mai pronunțat despre această stare a sufletului omenesc și Cervantes, și Eminescu, și Lermontov, și Balzac, și Hemingway, și Bacovia, dar nu știu de ce confesiunea arabului mi se pare mai sigură și mai aproape de TRISTEÞEA lui Boris Druță când ne vorbește într-o poezie chiar despre “pandurii tristeții” care dă titlul acestei curioase culegeri:
Apar și-apoi dispar proorocii
Și nu mai dau la noi binețe,
Rămân în urmă cuvioșii –
Panduri-n coifuri de tristețe.

Întru salvare-avem icoane
Cu chipuri lăcrămând povețe
Pentru acei robiți satanei,
Sfidînd pandurii de tristețe.

Ni-i viața în dureri și jele,
Dar totdeauna-i dăm binețe
Căci trec prin ceasurile grele
Pandurii mei, purtînd tristețe…

Toate poeziile de dragoste incluse în acest volum poartă pecetea aceleiași tristeți covârșitoare, tristețea neîmplinirii care aduce multă amărăciune și nu rareori chiar durere:

Tu ești precum o stea plină de taine –
Doar te-am văzut și-acum departe ești,
Strălucitoare-n bolți îndepărtate
Cu farmece din vechile povești.
…………………………………

Unde-am putea fugi? Nici o speranță
Și nici o rază de lumină-n cer…
Sărutul pe-ale noastre buze-ngheață –
De-s mire – când mireasă mi te cer…

O altă “temă a tristeții” în poeziile lui Boris Druță este cea a emigrării sutelor, miilor de cetățeni ai Moldovei peste hotarele țării, spre alte meleaguri, pentru a câștiga un ban muncit din greau, în sudoarea frunții.

Ne amăgesc străinii
Pentru un colț de pită
Iar țara-ne Moldova
Rămâne părăsită.

Rămâne chinuită,
Rămâne nepăzită –
Streinii vin cu droaia –
Și-i iarăși cotropită!

… O temă și mai delicată a paginilor din această culegere o constituie versurile dedicate nepăstuitului popor evreu care a suferit îngrozitorul holocaust fascist, hitleriștii distrugându-i în camerele de gazare până la șase milioane, încercând să-i șteargă de pe fața pământului ca națiune, ca entitate. Versurile dedicate TRAGEDIEI și RENAȘTERII acestui popor îl singularizează pe acest scriitor de la noi în totul ce scrie și activează. Am pomenit mai sus de substanțialul volum Sub steaua lui David, cu Dumnezeu care este un elogiu adus acestui popor – martir. Și credem că nu întâmplător Boris Druță include în această carte de versuri proprii și poezii traduse din ebraică, scrise de poeții de limbă idiș care au locuit sau mai locuiesc pe meleagul basarabean: Mote Sacțier, Moisei Lemster, Efraim Bauh, Rudolf Olșevski, Mihail Hazin, Mihail Finkel, Alexandra Iunco, Liuba Vasserman, Iosif Kerler, Ițhak Kațenelson... fiecare în parte și toți împreună, exprimându-și marea durere, tragedia propriului popor. Să-i recunoaștem lui Boris Druță și meritul de a-i prezenta pentru cititor în echivalențele limbii noastre române.
Sperăm că acest modest volum, însumând versuri proprii și traduceri să prezinte o îndreptățită curiozitate din partea cititorului. Au, nu în fiecare din noi trăiește și un “pandur al tristeții” Și – unde am mai putea fugi de acești “panduri”, care stau mereu de veghe la hotarele (multele!) sufletului nostru?

Anatol Ciocanu
































Celor mulți plecați de-acasă

Într-un declin al sorții
Se află azi Moldova
Când fiicele, feciorii
Ne părăsesc cu toții.

Pe alte dulci meleaguri
Cu străzi mai luminate
Și-aruncă moldovenii
Speranțele lor toate.

Încet, încet se uită
Istorie și soartă
Și doina cea străbună
Și nucul de la poartă.

Se uită ciocârlia,
Se uită cimitirul
Ne părăsim moșia
Și-n lacrimi – trandafirul...

Acolo-n altă țară
Care tribut ne cere
Se nasc copii de-ai noștri
Dar tot dintr-o durere.

Ne amăgesc străinii
Pentru un colț de pită
Iar țara-ne Moldova
Rămâne părăsită.

Rămâne chinuită,
Rămâne nepăzită –
Străinii vin cu droaia –
Din nou e cotropită!

Fecioarele, feciorii
Tot pleacă-n stoluri, pleacă –
Așa li-i gândul, visul,
Să nu se mai întoarcă.

Dori-vă-veți odată
Acasă de-a vă-ntoarce,
Dar nu veți găsi maica,
Nici satul, să vă-mpace...

Și-atuncea o să plângeți
Și-o să chemați trecutul,
Dar totu-a fi-n ruină
Și mort va fi sărutul...

Veți apuca iar drumul
Lung, al înstrăinării...
Dar veți găsi salvarea
Pe căile uitării?



În clipa încercării
În clipa grea a încercării
Ai apărut în calea mea
Drept crizantemă a salvării
În toamna tristă ce-ncepea.

Cu zâmbet dulce de fecioară
Pluteai spre visul meu vrăjit
Spre-o taină care mă-nfioară,
Spre-un vis ce nu avea sfârșit…

Și Doru-alături ne-a fost Frate –
Noi ocrotitu-l-am în doi:
De el – au cine ne-ar desparte,
Ce vânturi reci, ce triste ploi?

Dar lângă Dor e și Durere –
Ea-i sora fratelui cel bun…
Soră și frate – dreptu-și cere –
Cu amândoi—cum să te-mbun?


Lumină pururi ești…
Se scaldă umbrele-n lumini…
Știm. Zeii-s duși spre Nemurire,
Dar ne-au rugat, în veci divini:
“Celui de Sus -- purtați iubire!”

Se scaldă umbrele-n tristeți,
Dar sfântă e Eternitatea;
Ai amintirii călăreți
Deșteaptă-n răsărit cetatea…

Se scaldă umbrele-n uitări –
Dar încă n-a murit iubirea,
Pe-aripi de dor din patru zări
Vânt nou ne-aduce Mântuirea.

Se scaldă umbrele sub ram…
Menit mi-e-n viața ta destinul,
Căci de pe când copil eram
Speranța mi-aducea seninul.

Nu, cel senin, știm, nu e stins…
A vieții ducem grea povară –
Lumină-mi ești în necuprins,
Lumină – pururi să mă doară!


Ultimul regret

Ochii tăi cerșeau numai iubire...
Se stinse-n suflet ultimul regret,
Ca frunza-n vînt plutea o amintire,
Cu triste ploi cântate de-un poet.

Tristețea mea era fierbinte,
Vibra ca ramul de sublim,
Vorbeai cu magice cuvinte
Că-n veșnicie-o să iubim.

Plecat-ai peste-ocean ca-ntr-o salvare
Ușernică și-amăgitoare-n vis –
În babilonia multă, strigătoare,
Ca perla-n scoică, mută te-ai închis...



Plutire

Cu tine-aș vrea să zbor, numai cu tine,
Să te-nveșmânt în șoapte de iubire,
Să te uimească visele divine
Și rugul care-mi scapără-n privire.

Să-mi fii tu lăcrimioara pe zăpadă,
Surâsul tău aripi să-mi zămislească
Și-o primăvară va veni să-ți vadă
Aprinșii ochi meniți ca să iubească.

Primește-mă-n tristețea ce mi-i soră,
Sunt visătorul fără de pereche
Când inima-i atâta de sonoră,
Când sufletu-mi de-a pururi ți-i de veghe...


Răstignire
Trufia se dorește-n capul mesei,
Prostia, vai! nicicând nu întârzie,
Minciuna ca paianjenul ne țese,
Trădarea ne domină, ne sfâșie...

Surâsul tău de îngeraș mi-apare –
Ademenește ca o mască dulce...
Pilat din Pont n-avu vreo remușcare
Când pe Hristos îl răstigni pe cruce...



Să nu mă-ntrebi

Să nu mă-ntrebi de-un dor lăsat acasă,
Nici de durerea casei părintești...
Povestea cu un mire și-o mireasă –
O, cum ai vrea aievea s-o trăiești!

Să nu mă-ntrebi de anii mei de viață —
I-am vânturat, i-am ars, i-am risipit...
Doar tu să-mi stingi regretele ce-nvață
A nu fi repetate-n nesfârșit.

Să nu mă-ntrebi cum m-a trădat destinul
Când am mințit, când am păcătuit –
Am fost bărbatul, gâdele, hainul,
Dar eu din umbră – veșnic te-am iubit.

Să nu mă-ntrebi, căci am doar o lumină
Pentru-acei ani pe care i-am trăit;
Prințese cu copii aveau să vină
Ca să confirme totul ce-am iubit....



Registru

S-a încheiat, brusc, cercul
Mai multor, inestematelor valori
Și zeii s-au retras spre împăcare
Cu funcții mari, nemuritori în mituri...
Noi am rămas aici, întârziați,
Mergând în urma carului, orbește...
Registrul celor oameni de ispravă
S-a încheiat –
Registrul care-a fost,
Cel care-a fi mâine
Și nu-i rămasă nici o albă filă
Pe care să-mi scriu numele...
Tu, Herodot, pe unde-i fi acum
Ca să ne știi –
Păsări rătăcite-n zbor...


Chipul tău

Chipul tău e-un dor de primăvară,
Privirea ta-i de rouă-n dimineață
Și zâmbetul – petala cea dintâi...
Legendele cu tine-acum sunt altul
Și doar cu tine-acum renasc
Și doar cu tine sensul lor pricep
Ca pe-un îndemn zeiesc, fără de moarte:
Să fiu ferice pentru faptul doar
Că mi te am,
Că mi te am pe-o clipă...


Sub cerga toamnei

O frunză tremură pe ram,
Când vântu-o cearcă haiducește
Ca și în an, ca și mai an –
Frunza pe ram de aurește!

Toamna-i acuma la sfârșit,
Noiembrie n-o mai reține:
Un fulg venit din infinit
E porumbel cu-aripi divine.

Și cad, tot cad ai vieții stropi,
Monotonia lor mă doare,
Și-i frunza tremurândă-n plopi
Ca tristul semn de întrebare...

Cuvinte multe-avem de spus
Sub cerga bolții întomnată...
Și viața nu ni-i îndeajuns
În astă toamnă repetată...


Ochii tăi – ca pe-un iconostas...

Lumea ta reală-acum o las...
Vraja ta-i un mit ce nu mai moare,
Ochii tăi ca pe-un iconostas –
Două-aprinse semne-s de-ntrebare.

Iarnă-nstrăinată mi-ai adus,
Mi-ai orbit speranțele și visul,
Văduvite-s stelele de sus
De lumina lor cu necuprinsul.

Anii mei s-or trece-n amintiri –
Cel de Sus a fost milos cu mine!
Ochii tăi cu magice priviri –
M-or veghea când ceasul ultim vine?

Ei, aprinși – pe cine-or mai vrăji
Înflorind de flacără petale?
Mândru-oi fi și fericit voi fi
C-am fost robul patimilor tale.

Ei, lumini dogenitoare-n nopți,
Ochii tăi – o taină ruptă-n două –
M-or veghea de după-ncinse porți
Unde-oi suferi o viață nouă?




Noiembrie

O noapte de noiembrie.
Viscolește tristețea
Timpului cel schimbător
Din calendarele anului.
O noapte de noiembrie
Cu miracole de neguri și de spernațe,
Cu ploi ciobănești
Care tăinuiesc nemilos
Toate stelele cerului
De astă vară.



Se macină timpul, se duce

De curând vom pleca în neștire.
Veți rămâne doar voi să creați –
Pentru toate ce-au fost amintire
Deveni--veți un cerc de jurati.

Vă va fi, deci, prezentul ferice,
Sfărâma-veți ce noi am creat,
Voi, negându-va toate aice,
Chiar negându-ne c-am existat.

Și se macină, timpul se duce,
El ne lasă bătrâni și ni-i trist;
Știm,Golgota așteaptă cu-o cruce
Răstigni-veți pe-un mai tânărul Crist

Praful vostru va-mplea răstignirea,
Veți uita de acei care-am fost
Voi, acei ce-ați dorit nesfârșirea
Prețul scump veți plăti făr – de rost!

În neștire pleca-vom, se știe,
Veșnicie nu e pe pămînt,
Fericită deci viața vă fie,
Fericiți noi vom fi în mormânt.



După noi

După noi -- ceva – tot mai rămâne:
Zile de azi rămân, cele de mâine.

Rămân pe ram petale înflorite,
Rămân câmpii nemărginite;

Și nopți albastre, înstelate
De-ndrăgostiți multașteptate;

Și chiui--vor conocarii
La nunți de rând cu lăutarii –

Se vor juca la zori colacii,
Pomană vor primi săracii...

Știm – tot ce după noi rămâne
E-un strop de vin, e-un colț de pâine;

Rămâne-un fir de amăjire
C-am viețuit în omenie;

Rămâne-o rază fericită
Pentr-un iubit, pentr-o iubită;

Vin mugurii, se-ncarcă visul
Și-a da în floare necuprinsul!



Nuntă în Italia

Cu mult noroc și bună pace,
Cinstiți meseni ce stați la masă
O nuntă mare-aici se face
Ca la Moldova noastră-acasă!

Ce purpurii sunt trandafirii
Ce-mbujorată-i soacra mică --
Mireasa-i steaua fercită –
Pe brațe mirele-o ridică!

Frumos miroase trandafirii
La Padova ca la Moldova --
Sunt roșii, roșii trandafirii
Și-i dulce, basarabă, slova.

În noaptea asta de lumină
Cu mult noroc de lungă viață
Se-așteaptă îngerii să vină
C-un cîntec sfânt spre dimineață!

Slăviți nuntași! Ferice-i neamul!
Cu sânge nobil de roman!
Vă îndemnăm să-mpleți paharul,
Pentru poporul moldovean!

Mereu vă fie masa plină
Și copilași în jurul ei
Ca florile în mai să vină,
Să nu rămâe singurei!

E seara sfântă-a fercirii,
E nuntă ca la moldoveni!
Și-s roșii, roșii trandafirii
Acasă, la italieni!

Trăiască Făt-Frumosul – mire
Și Cosânzeana ce-i mireasă
Cei mai frumoși din omenire
La nunta cea mai norocoasă!

Să-i ajutăm de-o fi-n durere,
Să ni-i cinstim la bucurie!
Credință Cel de Sus le cere
Ca să trăiască-n Veșnicie!

Meseni cinstiți -- numai de bine
Să ne-auzim în țara-soră:
Italia la ea ne ține –
S-o invităm cu noi la horă!

De neamuri noi ne știm acasă
Și-aicea neamul nu ne moare!
Cinstiți meseni, nuntă frumoasă –
Să tot trăiți și -- la mai mare!


Rămas-am doar un spectator…

Eram cândva eroul zilei
Și admirat de toți eram,
De sfetnici și de granguri veseli,
De notorietăți de stradă:
Eu capital serios poilitic
Le rotungeam spre viitor!
Vai! din acel de altădată
Rămas-am doar un spectator
Privind la soarele ce-apune
Știind că vine, neagră, noaptea…


Fără de rod

Frumoasă ești ca o poveste,
Ești adorată, admirată…
Și eu eram convins că-i bine,
C-o viață ne-a lega-mpreună;
Două petale pe același ram
De la o singură și albă floare…
Dar vântul cel pribeag le-a risipit –
Fără de-un rod rămas-a pomul vieții…


Dor de Ineasca

Mi-i dor ca niciodată de Ineasca,
De drumurile satului mi-i dor --
Acolo mi-am trăit copilăria...
Azi doi învățători de mai respiră
Și-un sfert de oameni dacă-i mai cunosc,
Dar pentru toți pe care-i întâlnesc
Am trista, doar șoptita mea binețe...


Mântuire

Să nu vă mire moartea mea subită,
Nici viața-mi, prin iubire, risipită:
Iubitele mi-au fost mereu aproape
Ca sălciile lăcrimând pe ape...

Aici e locul nostru-al tuturora,
Pământul ne e fratele și sora
Și-oricât de mult nu vrem a recunoaște –
Ea, moartea, hâda, urmele ne paște!

Trecem absurzi, prin anii chinuiți
Sau revoltați, sau mândri sau cuminți...
Din Anul Unu te-așteptăm , Mesia –
El să ne mântuie cu veșnicia!

Să ne-amintească că ne este Frate,
Că-i neam cu noi și pâinea Lui ne-o-mparte,
Însă nici El nu știe cât mai are
De împărțit din ea – la fiecare !



Mereu mai trist...


Mereu mai trist decât alții
Pășesc pe al vieții făgaș...
Mereu mai bogat decât alții
Cu multe femei și copii devotați!

Mereu mai lovit decât alții --
Știm – cine nimica nu face
Acela nicicând nu greșește!
Mereu plecăm fără-a ne-ntoarce
Spre-un mâine, spre veșnicul Mâine!



Nepoțicăi Cornelia-Adelina


Din viitor mă privește...trecutul
Fără de jale și făr de culori,
Distrug invidia se stinge-nceputul
Bunelu-ți rămâne ocrotitor...



Fetița Tatei...

La geam, spre zori se stinge lumânarea—
De toate am vorbit azi noapte, fiica mea;
Știu, datoria mea de tată
Eu pentru tine rar mi-am onorat-o…

Ani mulți ne-au ținut în despărțire,
Cu mama împreună doar ai fost…
Copila cea de ieri – e fată mare,
Visând la prințul din străvechi povești!

O, nu fii marfă, de-i pleca în lume,
Fetița tatei, pentru Dumnezeu! –
Sufletu-mi fi-va gara cea pustie
În care nu se-oprește nici un tren…

E dură viața, legile sunt crunte –
Un pas greșit nicicând nu-l mai îndrepți
Și te înghite hăul disperării,
Și de la nimeni milă nu-i avea.

Vai, a fi om – e greu în astă lume
Și-i greu să fii cu sufletul curat,
El ți-e pândit de-oricine, nu se-alege –
Fie oricare, pe-orice continent...

Cosâncă albă-arabul de-ți aduce,
De te așteaptă luxul la Stambul
Ori Moscova care oricând te cheamă –
Au nu mai dulce este vatra ta?

Păcatul peste tot ademenește –
El are ochii hulpavi, ochi șireți...
Fetița tatei, unde-i lumânarea
Care spre albii zori ne-a luminat?



Te chem mereu

Te chem mereu în viața mea
Când totul pare ca o ceață
Și te îndemn: din lumea ta
Îndeamnă-te spre-a mea viață!

Tu, înger păzitor de ieri,
Tu, pradă visulu-mi stelar,
Din amintiri, din primăveri –
Fii tu nectarul dulce-amar…

Mi-i dor de chipu-ți rătăcit--
Silaba mi se-oprește-n dor,
Timpul mi-e tot mai oboist
Cum, peste mări, cocoru-n zbor…

Te chem cu frunzele-n delir,
Cu stropi de lacrimi și surâs:
Revino, înger păzitor,
Pe-aripa dorului de vis!



Adio, copilărie !

Din codrul gândurilor mele
Se șterg încet cărările
Și anii din copilărie
Mi-i fură depărtările.

Sunt pasăre în lumea mare
Robit sunt azi străinilor,
Și doar un dor mă tot doboară
Pe drumul mărăcinilor.

Și zboară stol cu-aripi din mine:
Cu toată floarea anilor --
Trec drumuri, noi cu noi destine
În dauna dușmanilor!..



Mai cred...

Mai cred că visul cel de ieri --
Un vis în frig, pustiu și trist--
C-un suflet pus la încercări
Părea-ntr-un chin, de când exist!

Azi -- e trecut, cu norii grei,
Azi îmi durez castel luxos
Căci viața nu-i numai din ieri
Și-n primăveri mă știu fălos!

Veni-vor clipele de dor,
Va înflori speranța mea,
Va dăinui prezentul meu
Cum dăinuie pe cer o stea.

Iar ziua cea de ieri ce-a fost
Cu frigul sufletului trist --
Nu, nu-și mai afle-n mine rost --
Cât mai trăiesc, cât mai exist!



Și timpul dragostei nu vine…


Da, uneori e vânt și ploae
Și-o toamnă prinde-a mă-ntrista,
Nici cer cu stele... Luna nouă
Să mă aline nu mai vrea…

Un rece aspru mă-nfioară,
Și timpu-i aprig, nemilos
Când așteptarea mă doboară
Când nu văd chipul tău duios...

Și timpul dragostei nu vine --
Deci ploaia-i ploaie ziua toată
Cu seara toamnelor divine…
Apoi să steie dintr-odată!

Ca să trăiesc ani lungi. Și Dorul
Să-mi fie ca o Dimineață --
Să sorb cu sete Viitorul --
Cumplita dragoste de Viață!


Roua stelelor…
Sub un nor cu plâns de ape
Frunza plopului suspină...
De-ncercarea grelei patimi
Numai noaptea poartă vină.

Luna s-a ascuns timidă,
E smerită-n ochi pierduți,
Frunza cu amurgul vine
Roua stelelor s-asculți!



Telefonul

Acest accesoriu al existenței
noastre contemporane
ne-aduce mereu vești –
bune sau rele –
ne mai aduce și bucurie dar și nebunie,
noutăți de viață, de tristețe
sau de moarte...
Totul ce ne apropie de Eternitate,
de comedie, de dramă sau de tragodie –
acest accesoriu, ca un fluturaș, nu are vacanță –
e tot o-așteptare, e tot o speranță –
nu moare nici pe soare, nici când e lună,
sau când e zloată
când e ninsoare sau când e noroi –
el, permanentul, vestitorul,
ține isonul –
El, Măria Sa, Telefonul!
Mereu e-n căutare de apropiere
sau de îndepărtare,
sau de întârziere,
mereu ne-ntrunește,
ne caută prin zilele noastre
uneori atât de banale.
Și-atunci când se mișcă planetele
sau le pipăie rachetele cosmice
Într-un cuvânt –
E-o nebunie totală cu acest telefon!
Să cinstim câte-o sută de stropi de hurmuz
pentru genialul lui inventator,
să-i turnăm în receptor rimele cele mai
năstrușnice și mai duioase
din toate poemele noastre –
O MERITÃ!
Și-atât de amară-i tristețea atunci
când ne paște Cucoana cu Coasa:
nu-l smulge din priză!
Și doar atunci ne convingem
că suntem morți,
Morți de-a binelea!
Și doar atunci pe gurile noastre
coboară, banal, surd de tot, fără de grai –
întunericul!



A fost un vis...

A fost un vis spre necuprins:
Trecând prin viață optimist
De tinerețe m-am desprins,
Dar tot copil-bătrân exist.

A fost viața mea un vis
Precum un trandafir deschis –
Bătrân, ori tânăr, ori copil –
Trăit-am anii mei febril!

Ce rost are al meu trecut –
A fost ușor, sau greu în drum?
Cu dragostea m-am petrecut,
C-un dor ce cheamă și acum!

Copiii mei îmi vor păstra
Cest dor de viață, nesfârșit?
Eu pe-acest dor li-l voi lăsa
Să-l poarte-n ani neprihănit!



O, mai rămâi așa cum ești...

Tu ești căderea mea din vis
Când vârstei mele-i cer pocloane
Și ochii tăi spre necuprins
Îmbată razele de soare

Mă-ndemni cu clipele în zbor
Să plec întruna de la tine...
Și tot dispari, neiertător,
În ploi și-n zilele senine.

O, mai rămâi, așa cum ești
Doar tu mă lași mereu învins!
În așteptări mă-ntinerești
Mereu în vis, vai, doar în vis.


Fulgi negri

Pe-un cer, cândva albastru,
Sunt semne de-ntrebare:
De ce, în viscolire,
Cade neagră ninsoare?

Fulgi negri de zăpadă
Cern aprig peste lume,
Culori sumbre se-așează
Pe vale și pe culme.

Demult s-a stins firescul –
În beznă fulgii sânt,
Albastru-i de tăciune
Și galbenu-i pământ!

Azi totul este altfel
S-a stins copilăria
Și mai strein ni-i codrul,
Mai tristă ni-i câmpia!

A-mbătrânit grădina,
Ni-i casa-n părăsire
Și satul singuratic
Sărac e de iubire.

Pe drum se-așterene noaptea,
Cer negru delirează
Și un destin amarnic
Sub cer ne priveghează...


Trei lumânări în ceață

Trei lumânări în ceață,
Trei scaune și-o masă...
Vai, nucul din ogradă
Amare nuci ne lasă.

Un vânt hoinar și rece
Subție-o amintire:
Cânt dulce-aveau părinții
Pentru copii – iubire.

Și-i tristă luna-n ceruri
Sub stele-amăgitoare
Și-abia răzbate, oarbă,
O rază de salvare.

...Nu arde focu-n vatră
Cuptorul este rece
Și-i spart un geam la casă
Prin care vântul trece.

Nu-i mama, nu-i nici tata
Și rudele-s plecate –
La hram, la sărbătoare,
Pelinul pragul bate.

Trei scaune și-o masă
Într-un picior lăsată...
Stau rătăcite-n casă...
Nu-i cum a fost odată!

Trei lumânări în ceață
Ne-așteaptă triste-n zare
La casa părintească
În frig și în uitare...

...Se vor întoarce fiii
Din depărtarea neagră
Ca să repare-n lacrimi
Căsuța lor cea dragă ?


La geamul meu

La geamul meu e trist și plouă,
Cad frunze ude-ngălbenite...
Din altă lume îmi apari, mai nouă,
Ca să te-admir? Mi-i pe sfârșite

Cel dulce vis de-a-mi fi-alături,
Tu cea plecată hăt, departe,
Unde-i e tot lumina dulce
Îți scaldă zilele bogate,

Unde e bine, și regrete
Nu sunt deloc – să te-amărască
Căci vine blând, de printre stele,
Doar Dumnezeu să te păzească...

Unde-i fi-acum? În suflet toamna
Cu mii de picuri reci îmi bate...
Ca să te-aștept? M-auzi de-acolo?
Căci eu s-aici și tu – departe...




Disperare

Sunt măcinat cu anii
Și-s hărțuit de soartă –
Prietenii, dușmanii
De toate azi mă ceartă...

Când fac cu drag un bine,
Cum inima-mi dictează
El, Moldoveanul, neamul
E cel ce mă trădează...

Vecinul de alături
Cu viața mai frumoasă,
Îi dă cu piatra-n geamuri
Și foc îi dă la casă!

Căci venetici cu droaia,
Veniți din străinie,
Mi l-au deprins că răul,
De-l faci, e-o datorie!

Și-i disperare-n toate
Și neamul mi-i de-osândă
Și cu pedepse grele
Domnul îi stă la pândă.

Iertare, îndurare,
Să ne căim în rugă,
Blestemul lui cel mare
Nicicând să nu ne-ajungă!

De-atât, bătrân cu anii,
Sunt hărțuit de soartă –
Amicii ori dușmanii –
De toate azi mă ceartă!


Ochelarii

Aceștea au lentile-albastre,cenușii și albe,
uneori chiar și negre,
adică de toate culorile vieții!
Existența noastră – de la lingură
și până la disocierile din Parlament –
ne-o examinăm cu acești ochelari –
o existență mai veselă, mai tristă, mai melancolică;
mai apoi tot cu ochelarii
admirăm zorile, florile, fructele,
fie coapte, fie chiar verzi,
prin vis privim curioși la oameni,
la creșterea plantelor, la zbuciumul animalelor,
rotungimea legumelor –
totul, de sub lentilele ochelarilor!
Vai, uneori sub lentilele-acestea
cenușii, albe sau negre
mai izvorăsc lacrimi – de durere, de tristețe
și tot mai rar – de bucurie;
admirăm copiii, petrecem morții
în lumea celor drepți...
Deci, să fim serioși –
Fără ochelari lumea ar fi mai nesigură,
chiar invizibilă!



Ramul

În freamătul lui se-adună lumină și întuneric,
Se luptă cu noaptea, cu ziua, cu vântul și negura,
zămislește muguri, floare, frunze,
mai apoi respiră tristețea albă a iernii;
primăvara desface petale pentru cei îndrăgostiți,
coboară umbră peste obosiții zilelor;
în freamătul lui cântător
îmbrățișează și mîngâie
privirile celor triști și ale celor optimiști,
ramul e frate cu nemărginirea și cu sublimul
celor mai sclipitoare raze
coborâte din tainele stelelor,
ramul e fratele nopții și-al soarelui,
frate cu diadema Căii Lactee...
Au – nu e prietenul nostru de-a pururea?


Cântecul tristeții

Noi existăm sub cupa primaverii
Cu dealuri înverzite, sub stelele ce pier
Chiar când tăcearea ta secerătoare
Mă rupe din miracol – eu încă sper!

Noi existăm cu valuri de tristețe,
Sub norii grei ce-apun spre infinit
Cu soarele și luna ce vin să ne răsfețe
Căci toate începute se-nclină spre sfârșit.

Tristețea noastră este fila vieții
Pe care zilnic grabnic ne-o citim –
Fără de ea nu-i vis de tinerețe,
Fără de ea nici fericire n-ar mai fi!

Azi ești voios și tânăr, plin de vise,
A doua zi ești trist, îngândurat, neîmplinit –
O luptă o fi viața, grecule Ulysse,
O luptă care nu mai are un sfârșit!

Deci partea vieții noastre e tristețea
De care nici pe-o clipă nu ne despărțim...
Hei, cântul cel senin al dimineții
Tristeții, să îl oferim!


Pandurii tristeții

Pe-un plai de rai, ca-ntr-o binețe
Ne naștem și murim apoi...
Se nasc panduri și din tristețe
Și printre ei – suntem chiar noi!

O soartă-avem în omenire
De-a fi în veci robiți naturii...
Deși ni-i veselia-n fire –
Tristețea-și macină pandurii!

Purtăm în suflet nesfârșite
Și dragostea și-ncă blîndețea...
Nevoile ni-s infinite –
Panduri-și flutură tristețea!

Ne cere viața îndrăzneală
Mai mult curaj spre bătrânețe,
Dar peste toate, ca-ntr-o boală,
Se-nchid pandurii în tristețe.

Apar și-apoi dispar proorocii
Și nu mai dau la noi binețe,
Rămân în urmă cuvioșii –
Panduri-n coifuri de tristețe.

Întru salvare-avem icoane
Cu chipuri lăcrimând povețe
Pentru acei robiți satanei
Sfidând pandurii de tristețe.

Ni-i viața în dureri și jele
Dar totdeuna-i dăm binețe
Căci trec prin ceasurile grele
Pandurii mei purtând tristețe!


O lacrimă

O lacrima de dor coboară
În flacara iubirii,
pentru Tine!
Iar eu mă zbat ca
O piază rea
În ciuda zilelor de mâine
Care vin tot mai mândre,
Și de lumină, și de tristețe –
Atât de înalte și pline…


Nebune amintiri


Ce amintiri nebune
Din vânt, din vigelie?
S-au dus în depărtare,
S-au dus să nu mai vie!

Închise-mi sunt cărările,
Cu-aripa depărtărilor...
E moartă-a mea iubire,
O frunză sunt a mărilor...

Cărările-s uitate
Mi-i viața măcinată --
E moartă-o jumatate
Chiar din speranța toată!

Și negru îmi e visul
Plutind spre infinit
Căci Dumnezeu e-abisul
Și mitul multdorit...

Cărările-s deșarte
Și codrul fără strune,
Zădarnic seva-și zbate
Cele -- amintiri nebune...


Interziceri

În dauna destinului se interzice,
Fiind bătrân, să iubesc o fată mai tânără,
E amoral, condamnabil!
Femeile vârstei mele se revoltă.
Se interzice de ați trăi frumos dragostea
La bătrînețe
Se interzice!
Chiar dacă obosește tinerețea în mine
N-am dreptul moral s-acostez
O domnișoară... de o seamă cu fiică-mea,
Se interzice!
Pagiștea bătrâneței mele e secătuită?
Dragostea în inima mea e legată de tinerețe
Căci zice un îndemn, e pentru cei tineri.
Dacă ai îndrăznit să încalci morala...
Păzea!
Cu chipul șifonat, mi se zice, urăsc câmpia tinereței!?
Le spun tuturora: sufletul meu nu îmbătrânește
Nu se va șifona niciodată...
Bătrânețea permite colaborarea cu tinerețea!
Susțineri materiale, povățuiri înțelepte.
Declanșări sentimentale?
Păzea!
Nu pot, nu sunt în stare să evadez din mine
Să port cătușele pe mâini, pe picioare
Mă pune bătrânețea la respect?
Se interzice?
Eu nu mă dau bătut în voia destinului
Destinul e dur,
Dar sper să rezist!


Clipa de pe urmă

La încheierea zborului,
În umbrele cocorilor,
La finele destinului,
La terminarea chinului –
S-or scutura toți crinii...
Cumplit va sfârși totul,
Raza-n noroi cădea-va,
Eterna ei lumina
Pe veci o să apună
Și doar un freamăt jalnic
A prunilor din preajmă
Va alina tăcerea
Și umbra și durerea
Ce-or aminti poporului
De-o încheiere-a zborului....



Unde-ai plecat?

Tu ești precum o stea plină de taine –
Doar te-am vazut, dar prea departe ești ,
Strălucitoare-n bolți îndepărtate
Cu farmece din vechile povești.

Mi te doream în magică lumină
Să pot să mi te știu cu-adevărat,
Halucinantă, dar mereu divină,
C-un post al vieții-n veci neterminat.

Mă convingeai cu tristă siguranță:
„Destinul omului e doar o frunză-n vânt,
Până la moarte e un strop de viață
Pe merișorul ce-l numim Pământ!”

Unde-am putea fugi? Nici o speranță
Și nici o rază de lumină-n cer...
Sărutul pe-ale noastre buze-ngheață –
De-s mire, când – mireasă mi te cer.

Unde-ai plecat? Spre care-n veci vecie?
Te-ai stins ca un grăbit meteorit...
Pe ceru-mi devastat de poezie –
Precum un miel de Paște – te-ai topit...


Supuși suntem doar Celuia de Sus...

Destinul vieții noastre e un semafor:
La roșu – ne oprim,
la galben – zăbovim,
La verde – mergem înainte fericiți
Ca-n spațiul de timp să ne aflăm în zbor!
La roșu-i interzis ca să iubești o fată
Când anii tai către cincizeci s-au subțiat,
Þi-e interzis să-ți mai croiești o altă soartă –
Doar să-ți știi locul cel predestinat!
Un semafor este destinul vieții noastre
(Morala este cea care-l alimentează!)
Și dacă ne robim păcatelor lumești –
În calea noastră-apare-un semafor!
Destinul vieții ne e semaforul
Cu roșu, galben, sau cu verdele-n cale –
Cu Neamul, Patria, cu tot ce este Dor,
Căci astea toate-ntr-un cuvânt înseamnă Viață!
Vai! Din toate slăbiciunile eterne
Suntem în stare ca să ocolim
Doar roșul și doar galbenul...
Le ignorăm oriunde!
Dar verdele –spre cimitir! – au, cum să-l ocolești?
Asta e legea crudă a existenței noastre:
Datori să respectăm iubiri fierbinți și mari păcate!
Reglează semaforul pulsul ca pe-o oaste
Supusă fără de regrete,
Celui de Sus, pe nume Dumnezeu!


În prag de disperare

Sunt pasăre cu-aripile rănite,
Sunt văduvit de cer și asta doare –
Basarabene cimitire, de ploi potricălite,
Scad în pământ bolnave de uitare.

Neamu-i plecat – străinătatea-i dulce –
El joacă hore prin cetăți streine –
Mai mulți chiar capul ar dori să-și culce
În lut strein crezând c-o fi mai bine!

Le e totuna unde le va fi mormântul –
De i-a-nghiți Quebecul sau Madridul
Ori Moscova le-a-nșirui comândul
De-așa le-o fi destinul—hărăzitul.

Cu-aripi rănite n-oi atinge cerul –
Mă-ademenește-acasă cimitirul,
În țara mea-i ostatec adevărul
Și după gratii plânge trandafirul...

Azi frumusețea florilor, mă doare
Și-mi sângeră aripile rănite
Mi-s anii care vin făr’ de culoare
Și-o disperare cugetu-mi ucide...

Onomastică


Cu ochi arzând cerșind iubirea,
Fierbinte pieptu-ți vălura,
Dar floare ruptă-i amintirea –
Ce-amară viață-mă mai cerca!

Și clocotea pe rug dorința
Când o trădare zămisleai…
Femeie dublă-ți e ființa
Și suflet de schimbare ai…

Vai, ți-am iubit dulcea tristețe,
Jocul minciunii-ai preferat
Pe unde ești? Și-n lumea mare
M-ai și sfârșit în dor uitat…

Și-i zi de neagră amintire
Și-o onomastică-n tristeți
Căci jocul tău n-a fost iubire
Ci doar pelin ca să mă-mbeți!.

Te bucuri poate-n depărtare
Că m-ai respins, că m-ai uitat
Că viața ta e sărbătoare
Și-a mea e-un dor nealinat…

E ziua ta… Deci – fii ferice
Cu noi prieteni, noi iubiri…
Voi rămânea uitat aice
Sub rece sloi de amintiri…


Melancolie

Priviți la faptele oamenilor
Care de milenii se omoară mereu
Bătându-și joc unul de altul –
Acum mă pricepi că-ți vorbesc despre tristețe:
De la epoca de piatră s-au ciomăgit cu bâtele
Când cei nomazi, lipsiți aproape de rațiune
Azi noi bine civilizați și cu mentalități astronomice –
Vai! se bat cu bombe atomice!
Care e civilizația corectă, globule?
Ecranul cu abori genii absurdului, având aceeași genialitate
Ne prezintă toate armamentele posibile –
Care-i epoca corectă, Doamne?
Atât de multe scăfârlii de genii cu toga pe frunte
Primesc Premii Nobel pentru distrugeri în masă
Apoi tot ei... cerșesc decernareaa Premiilor Nobel pentru Pace!
Ei vor Pace după ce s-au creat criminali prin genialitatea lor...
Care-i infinitul prostiei umane, civilizație umană?
Cine-și mai ia răspundere, Doamne,
Unde ești, în care ceruri –
Să vezi carul istoriei cum scârție viitorul distrugerii noastre:
Saharov, Openheimer, Enrico Fermi, Einștein – bravi bărbați...
Ați creat bombe, ați luptat admirabil pentru Pace!
Azi au apărut alte burice ale pământului și
ne învață cum ... se fac copii!
Ne dau corect de-nțeles: de n-ar fi ei, globul s-ar roti îndărăt.
Deși, ei conștiintizează că și ei sunt fosile, amebe –
viermi de veceu, înzestrați
Cu nervi și spațiul de existență umană!
De ce personalitățile devin celebre, în urma războaielor,
Pârjolului, după ce schilodesc omenirea,
Să li se ridice monumente,
să-i învețe copiii prin școli
Să le fredoneze imnuri ?
Cât de iscusiți suntem noi în arta de-a uita, oameni!
Dar, iată a mai izbucnit un focar de conflict uman!
Așteaptă-te istorie ca la orizont să apară noi genii
Maieștri în declanșarea războaielor de gherilă, de apărare,
de invazii, de cotropire, de eliberare națională cu tancurile...
Mocnește iarăși inima unui nou Cezar, Napoleon, Hitler, Stalin...
Cert e... omenirea fără foc și sabie nu poate supraviețui!
Cei care azi se veselesc în iureșul dansului, mâine neapărat
Se vor declanșa în iureșul artei de distrugere!
Ce tristețe, Doamne, în spațiul globului,
Unde sinceră e natura cu animalele ei.
Cu Dumnezeul etern!


KATYN

Aripa morții coboară peste pădurea neagră
( încotoșmănată în hlamida sovietică,
sumbră precum e toată istoria rușilor!)
Basarabia plânge neamul lui Șhopen și Kopernic,
Basarabia plânge împreună cu tine, Polonie,
Dar istoria au viciat-o alții și continuă
Fără de onoarea lui Dostoevski și Lev Tolstoi,
Dreptate au doar crimele fiilor lor;
Doar armele care-s mai tari –
Unde poate exista compasiunea, domnilor
Intelectuali de marcă ai Rusiei, dacă voi
Vă complaceți în faptele străbunilor voștri
Care au umplut cu sânge neamurile limitrofe,
Inclusiv ale crimelor din pădurea Katân!
Petru cel Mare-a tăiat cu testamentul
(adică v-a tăiat pe voi!) , nemaivorbind
De bunicul bolnav cu viermii atrofiați din Mauzoleu
Care de-un secol nu se poate deștepta
Ca s-ajungă la cimitir, creștinește...
Oare câte gropi le trebuie muscalilor pentru a acoperi crimele?
Oare câte minciuni clădite una peste alta
Are necesitate un popor slăvit de glorii ca al vostru
Pentru a ascunde adevărul crimelor făcute:
Polonezilor, românilor, balticilicor, cecenilor, georgienilor...
Care-au cunoscut pârjol, distrugeri, „pohod na Sibir”...
(o lista interminabila pe aripi rănite plutește pe cer)
Unde ești umanistule Pușkin, Gogol, Cehov, Evtușenko...
Să condamni faptele fiilor voștri?
Europa e oarbă!
Unde ești conștiință mondială?
Cît mai poți răbda
Urletul pustiitor al lupilor din pădurea rusească Katyn?


Unde-i tristul, adevărul

La Chișinău e primavară
Și-ncurajat de flori ni-i cerul...
Realitate mă-nfioară
Când știu cum plânge Adevărul!


E trist și vesel primăvara
În simfonia albei flori
Dar Adevărul crud apare
Din azi, din anii trecători.

Și la Ineasca-i primăvară
Și-acolo-s florile de măr;
Realitatea mă doboară
De este vis sau Adevăr!

În stoluri am zburat de-acasă --
Străinătatea ni-i povară –
Și pare că-i pustie masa
Chiar dacă-n jur e primăvară.

Adio, dulce tinerețe !
Căci anii trec de ne-mpresoară
Cu multă, multă căruntețe...
La Chișinău e primăvară...

De ce te plâng, Realitate?
E primăvară-n jur, iar cerul –
La fel e o străinătate
Ce-ascunde tristul,Adevărul!


Se va stinge…

Se va stinge steaua-mi, va apune
Ca și Dorul, ca iubirea mea dintâi
Precum zbuciumul cel trist de strune
Izvodește doar melancolii.

Și de-a lung de ani îmi cearcă urma
Disperarea cruntă care doare
Când speranța-n sânge mi se curmă
Când norocu-i scuturată floare.

Se va stinge steaua-mi, se va stinge
Cu tristețe, cu dezamăgire…
Într-o bună zi o va învinge
Þara mea cu numele IUBIRE…


Ceva despre prostituție națională

De când Moldova-n chin se zbate
Și târgu-i plin de maidanezi,
Mai multe fete deocheate
Se duc la turci și la francezi...

Duioase fete de la țară
Cu care-odată ne mândream,
Se duc buluc peste hotară
Făr’ de rușine de-acest neam!

„De vină sunteți voi, bărbații!” –
Așa ne-acuză, ne răspund !
Și se tot duc, se duc la alții
Să vândă dorul și-a lor fund...

E rai acolo-n Europa,
Ori prin Americi, Arcanzas...
Își vinde cinstea Penelopa,
Părinți și frați își vinde azi!

Rodica, Lina, Mariana
Deprind cel grai englez pe viu,
Știu greaca și italiana
Și limba patului o știu!

Avut-am chiar și-o deputată
Silabele-i sunau mieroase –
Ca s-o alegem înc-o dată...
Ne promitea viață frumoasă!

Se-nfășura cu tricolorul,
Credea că-i e pe veci mandatul
Dar ne-a dat tifla, cu piciorul
Acum la Montreal i-i statul.

Trimite de-acolo bezele
Și viitorul ne ghicește:
Și bune să răbdăm, și rele,
Căci Dumnezeu ne ocrotește.

O altă ex-deputățică
Care-a urlat lîngă altare
Handicapată, sărmănică
Acum plecata în Germanii...

... Ea, „slugă la popor” acasă –
Departe -- a ajuns chiar slugă,
De țară, mamă nu-i mai pasă
Când are gură și-are... pungă!

Le vom vedea întoarse-acasă
Din dulce-ai,neagra-i străinie,
Le vom primi de trădătoare
De la Canada, din Nemție?

Căci măzilite-n zile grele
Visa-vor iarăși parlamentul
Păcatul mare-aici să-l spele
Și să-și declare sentimentul...

Știm prostituția-i o speță
De mii de ani legiferată –
La mama dracului iubirea
De țară, mamă și de tată!

La noi durerea este-n floare,
Ne-ajunge pân’ la os cuțitul,
Tristețea capăt nu mai are
De parcă ne-ar veghea sfârșitul...

Purtăm povara existenței
Și mai sperăm c-o fi dreptate,
Și mai dăm viselor binețe
Când negrul corb la ușă bate!

Dar voi, acele-n zări plecate
Cerșind pe stradă viitorul
De țară-n veci veți fi uitate
Chiar azi vă blestemă poporul.

L-avem pe Dumnezeu acasă,
Lumina plaiului răsare
Numai speranța pare arsă
Și visul undeva – dispare...


Porcul din pădurea de la răsărit

A încurcat hotarele –
Și-a subjugat popoarele
Și tot ce-a fost frumos-a devenit cumplit:
Și suferă ogoarele,
Copiii și fecioarele
C-așa vrea râmătorul din pădurea de la răsărit!

E apriga-a lui ură,
Pe toți din jur îi fură
Și îți ordonă să-l iubești la nesfârșit:
El știe numai una –
Să-i fii docil întruna
Căci el e rîmătorul din pădurea de la răsărit!

Pe nări respiră gaze,
Prin vine-mult petrol...
De nu-i dai ascultare el în dospit nămol
Îți pârjolește casa
Îți spurcă toată masa –
C-așa e râmătorul din pădurea de la răsărit!

E roșie gogeana
Și-i încruntată geana!
Alăturea de dânsul – de libertăți te-ai izbăvit,
E-ntunecoasă zarea
Și-a-ncremenit suflarea
Când grohăie râmătorul de la răsărit!

E Nistru-n lacrimi grele
Și Prutul plin de jele
Și toată Basarabia-i un tragic schit...
Cum să scăpăm vreodata
De ghiara blestemată,
A râmătorului din pădurea de la răsărit?

Sub jug, într-un jujeu ni-i viața
Și palidă ni-i fața
Când el ne spune frate, „ davai!” la nesfârșit
Când va pleca departe
Suflarea lui de moarte
A râmătorului din pădurea de la răsărit?



Tristeți la casa părintească

Desfrunziți, copacii plâng peste grădină –
Locul părintesc e o ruină:
Crudă constatare – nimănu-i nu-i pasă,
Că-n Inești mai este părăsită-o casă.

Mi-s plecați părinții, duși în veșnicie,
Munca lor de-o viață s-a-ngropat de vie
Și pământul, dragul ce le-a fost, azi plânge,
Glia lor ce-a sfântă e la mine-n sânge!

Tristă-i prispa mamei unde grămăjoară
Ne strângeam cu dorul pentru prima oară
S-ascultăm romanța lăcrimând duioasă –
Azi i-aud tristețea c-am plecat de-acasă.

Parc-un veac trecut-a ori o veșnicie?
Banul, ca hapsânul, la păcat ne-mbie,
Sunt uitate toate, moartă-i amintirea,
Florile-s strivite, palidă-i iubirea...

Doar paragini țipă-n jur făr’ de rușine...
Neamul mi-i la Roma, la Madrid – i-i bine!
Un vânt beat pe-aicea șuieră-a zăbavă –
Am plecat de-acasă – inima-i bolnavă...

Ne-am pierdut prin vreme, ne-am scăzut cu toții –
Mâna dăm cu proștii, mâna dăm cu hoții –
Unde-s cele grele și torențiale
Ploi – să ne mai spele de atâta jale?


Gornist și crainic mândru

Nu poți scăpa de moarte – ea-i nimbul bătrâneții –
Materia-n mișcare, uite-o, – a luat sfârșit,
Realitatea-i crudă , deci, spui, „Adio!” vieții
Și te visezi acolo, – n neștire, fericit.

Ne-am prefăcut în viață, gemând în lașitate,
Fățărnicia-n toate ne-a fost amic fidel,
Cu-atâtea interese și vinovate fapte,
Cercam să fim și tandri și sinceri într-un fel...

Dar toate au un capăt și o sfârșire tristă:
Din leagănul cel dulce și pân’ la anii grei
E-o umbră bătrânețea, ea, tragică, există,
De-ai moștenit palate sau ușa la bordei.

Buluc vin generații din față și din spate,
Bezmetic du-te-vino în marș, la nesfârșit,
Religii născocite, ideologii ratate
Le-acoperă-n veac mintea de cerberi ori faliți.

Deci, vine, drept minune, această moarte-a vieții –
Vai! Grandomani, fățarnici, călăi – s-a zis cu voi!
Îngeri vesti-vor roua cea pură-a dimineții,
Cu ea fugar spăla-vom păcatele din noi!

Și dispărea-va ura, și vor muri războaie,
Și țipetele goale și cancerul mintal,
Se va toci cuțitul care-i momit să taie
Din lugerii iubirii ce-au înflorit astral.

Ea, moartea mea, veni-va , și ea mi-o fi sublimul
Grav strigăt de pe urmă – dar nalt, biruitor,
Că vieții mele-aicea , de tînăr i-am fost primul
Gornist și crainic mândru vestind un viitor!


Sărutul otrăvit, de dor…

Tu, de-ai fi scris istoria iubirii –
O pană-ai fi-avut muiată-n sânge…
Tu mi-ai lăsat în ceasul împlinirii
Doar sufletul ce nu mai poate plânge.

Indiferentă, ești parcă orbită…
Nimic, nimic acum n-ai câștigat:
Maternitatatea noastră-i părăsită –
La ea un șir de ani eu am sperat !

Și gestul tău n-a fost decât trădare,
Chiar dacă azi în sine te complaci,
Te bucuri, speculând o-ndepărtare,
Mințind mereu chiar visul celor dragi.

Dar viața se mai schimbă, ca vulcanii:
Când vor erupe, se vor prăbuși
Speranțele ce se clădesc cu anii –
Cum să te-ajut atunci cînd nu voi fi?

Urâtă-ți e trădarea...-n suferință
Dezamăgirea azi mi-o risipesc...
Rămân mereu c-o singură dorință:
Nicicând să te mai știu, să te-ntâlnesc !

... Tot am păstrat, ca cel de prima oară,
Sărutu-acela, otrăvit, de dor
Căci mi-au rămas amintiri să doară,
Tu, ignorându-mi ani în viitor...


Crinii negri
O carte despre un popor de la care avem multe de învățat.

Cartea scriitorului Boris Druță, a cărui creație este atât de variată, m-a impresionat puternic, răvășindu-mi sufletul. Această lucrare a scos la iveală sentimente adânc ascunse, dar calde și plăcute, legate de majoritatea întâlnirilor pe care le-am avut pe parcursul vieții cu evreii. Întâlniri nemijlocite sau prin intermediul cărților.
Prima întâlnire cu evreul, de care sunt legate și primele conștientizări a prezenței mele în lume, a avut loc în casa părintească, în anii imediat ce au urmat după război. Pe evreu îl chema Ițec, era din orășelul Secureni, plasat la 4 km de satul meu de baștină Clocușna. Acesta umbla prin sat și cosea sau cârpea cojoace și cojocele. Rămăsese singur, deși avuse pe timpuri soție și două fiice, despre care nu aducea niciodată vorba. Deaceea rămânea în familia „clientului” atâta timp, cât avea de lucru. Era vesel, glumeț, îndeosebi cu copiii gazdei, dar cu privirea permanent tristă.
Această primă întălnire, mi-a revenit în memorie, când am luat cunoștință de conținutul cărții asupra căreia medităm. Anterior această amintire apărea de fiecare dată când venea vorba de filosoful și psihiatrul austriac de origine evreiască Victor Emil Frankl, autorul Logoterapiei. Acesta punea la temeiul vindecării omului același principiu pe care-l recomanda și strămoșul nostru dac Zamolxis: „înainte de a-ți vindeca trupul, însănătoșește-ți sufletul” aplicând procedura tratamentului sufletului prin logos, adică prin înțelepciune. Această terapie V.Frankl și-o aplicase sieși când, ieșind din lagărul de concentrare, în care prin minune a rămas viu, a aflat zguduitoarea veste, că de acest noroc nu au avut parte copiii și soția. De la disperare l-a salvat pe V.Frankl anume Logoterapia, pe care ulterior a propagat-o în întreaga lume, vindecând și multe alte vieți disperate. Aveau ceva comun acești doi evrei, care nu s-au cunoscut niciodată: Ițec de la Secureni cu V.Frankl, originar din Viena, și de la care am învățat că în orice condiții trebuie să rămânem oameni, pe care ar putea miza comunitatea.
Îmi produce satisfacție să-mi amintesc că printre prietenii tinereții mele a fost Boris Așchinadze la Clocușna și Dima Șehter, originar din Bălți, în timpul serviciului militar. Ambii erau „băieți de nădejde” în toate situațiile vieții și de la care am învățat să țin mult la prietenia pe care ți-o acordă cineva.
Printre mulți alți evrei, care au influențat și ei, derând cu alți oameni de cultură români, ruși și de alte naționalități, au fost prof.univ. dr.hab, Natan Solomonovici Griumbaum, care mi-a fost profesor de limbă latină și Lev Borisivici Șteinman conf. dr. de filosofie la Universitatea de Stat din Republica Moldova și profesorul universitar doctorul habilitat David Izrailevici Dubrovschi de la Universitatea „M.V.Lomonosov” din Moscova, cu care am intreținut discuții de maximă importanță pentru ulterioara mea activitate de cercetare în filosofie.
Dar cel mai mult m-au impresionat și au influențat asupra vieții mele spirituale cărțile a trei mari personalități de obârșie evreiască: Nicolaie Steinhardt, care a petrecut mai mulți ani în pușcăriile din România „socialistă”, cu Jurnalul fericirii”, scris în anii de detenție (politică) 1959-1964; Eseurile biblice ale șef rabinului dr. Moses Rosen, personalitate de elită culturală ce veghează asupra păstrării demnității Comunității evreiești din România și marele filosof al contemporanietății Martin Buber prin lucrarea Eu și Tu, lucrare de mare valoare nu doar pentru filosofia teoretică, speculativă, ci, în primul rând, pentru filosofia vieții.
Dată fiind importanța deosebită a filosofiei lui M.Buber mă voi opri pe scurt doar asupra caracterizării esenței ei. El consideră că omul a fos creat pentru a trăi într-un univers tridimensional: numai aici îi este dat să poată accede la plenitudine, cu condiția de a se angaja total. Universul tridimensional al lui M.Buber este simbolizat prin profetul-trecut, eul-prezent și Mesia-viitor. Profetul-trecut conferă omului rădăcinile sale care permit sevei să urce în trunchiul lui; cât durează viața unui om, istoria traversează eul prezent; dimensiunea lui Mesia-viitor, a proiectării eului dincolo de sine însuși, a proiectării umanității de ea însăși, este la fel de indispensabilă omului ca și oxigenul pe care-l respiră. Grație acestei dimensiuni, energia pe care omul și-o trage din rădăcinile sale devine manifestă. Aici e concentrată semnificația gândirii lui M.Buber: cele trei dimensiuni care, în viziunea evreiască, sunt constitutive universului uman, rămân lipsite de valoare cât timp nu dialogează între ele. Punerea în dialog a celor trei dimensiuni, în dialog autentic, nu va fi niciodată efectivă, cât timp va tinde să se limiteze la speculativ. Dialogul autentic între trecut, prezent și viitor este dialogul trăit, încercat de fiecare dintre noi oră de oră, clipă de clipă, de-a lungul întregii vieți pe această lume. Este, fără urmă de îndoială, marele învățământ pe care M.Buber l-a reținut din iudaism: „Thora este Thora vieții”.
Această viață a trăit-o M. Buber și a împărtășit-o poporului său și întregii omeniri. De ea e înduioșat scriitorul Boris Druță și încearcă s-o repună în practică ca mod de viață în mediul basarabean contemporan, prin lucrarea sa de factură enciclopedică Sub steaua lui David. Altfel spus el încearcă să ne ofere modelul evreiesc de gândire și, principalul, de trăire ale acestor gândiri în mod autentic, fără a ne lăsa dominați de condițiile nefavorabile în care ne aflăm. Sper sincer să-i reușească.
Lucrarea mai prezintă și un omagiu adus acelor evrei, care pe parcursul istoriei contemporane n-au rămas indiferenți față de soarta poporului care i-a acceptat și cu care au conviețuit și au contribuit la dezvoltarea culturii, învățământului și științei, menținând prin toate acestea trează speranța noastră spre o altă viață.
Prin toate acestea, ca și prin faptul că scriitorul B.Druță nu practică o literatură de „modă sezonieră”, care din start e sortită depășirii, ci rămâne devotat paradigmei buberiene a aprofundării și propagării tradițiilor noastre culturale, bazate pe valori perene ale limbii, credinței religioase și adevărului istoric, lucrarea lui B.Druță Sub steaua lui David are o valoare educativă incontestabilă. Urăm cititorilor acestei lucrări, pătrunsă de idei filosofice existențiale, bun venit în universul spiritual, pus la dispoziția noastră prin lucrarea prezentă, de talentatul și neobositul scriitor Boris Druță.


Profesor universitar, doctor habilitat
în filosofie Vasile Þapoc.



Recviem întru neuitarea
tragediei poporului evreu
din anii celui de-al doilea
război canibal
1. Negara-n lacrimi crește...

S-au nivelat colinele,
Negara-n lacrimi crește
Și azi răzbat suspinele
În bocet, evreiește!

E neagră văgăuna,
E iarnă-n toi de vară...
Mânați au fost cu turma
Nevinovați – să moară!

Bătrâni, copii și mame
Sub gloanțele fasciste...
Au fost scrânteli infame:
Evrei să nu existe!

Cu țipătul din urmă,
Cu doru-n piept – sublimul,
Ei în potop de lacrimi,
Chemau Ierusalimul !

Dar neagră-i mântuirea...
Cenuși în vânt orbit;
De plânge Omenirea
Poporul lui David...

Război... Și-o tragedie
Renaște-n noi mereu –
Însângerat – învie
Poporul drag EVREU!


2. Din buni-străbuni

Umăr la umăr cu moldovenii
Au existat evreii, au muncit în satele
Basarabiei,
Vorbindu-și limba Idiș, cunoscând bine
Româna noastră,
Îngrijindu-și sufletul în sinagogă,
Instruindu-și pruncii în datinile și în limba lor
Maternă...
Să numim localitățile lor
ca pe niște izvoare ale existenței:
Briceva și Vertiujeni,
Căprești și Soroca, Călărași și Cernăuți,
Telenești, Orhei, Ismail și Tighina,
Vadul-Rașcov, Chișinău...

Prietenia era inelul care-i lega,
Buna cuviință le însoțea faptele,
Cel de Sus le limpezea gândurile
Și-același cer le lumina nesfârșitele
Speranțe și vise,
Prutul și Nistrul le oglindeau
Durerile și bucuriile
Și-a fost iubire, dar a fost și durerea,
Durerea cea mare care a făcut pământul să sângereze...


3. Numai iubirea...


Maisea si Moișe -- de-o seamă,
Erau vecini pe-aceeași stradă,
Ei frecventau aceeași școală
Sfințind iudaica baladă.

A fost iubire timpurie
Cu ghiocei și lăcrimioare,
Era un strop de bucurie --
Pentru părinți de sărbătoare.

Ei și-o doreau să nu sfârșească,
Să dea în floare luminoasă,
S-ajungă medici, să iubească,
Să-și facă viața mai frumoasă....

Maisea, zveltă domnișoară,
Citea pe-Aleihem și Talmudul
Citea Caballa-ncântătoare,
Știa prezentul și trecutul...

Cei buni prieteni Moise, Sara
Veneau când stelele se-adună,
Dorin și Anca, Mărioara
Jucau toți șaieru, – împreună.

... Dulcea serată-a absolvirii
Cu noaptea cea mai visătoare
Veni cu-aripile iubirii
Ca o sublimă sărbătoare.

Ajuns-au să-ntâlnească zorii
Cu cântec de privighetoare
Sub cerul scumpei Basarabii –
Pentru evrei – ocrotitoare!

Sub cei fiori de dimineață
Moișe-i vorbi Maisei dulce
Că-n doi ei vor concepe-o viață,
Spre-altar la toamnă c-o va duce!

Veni și cel sărut fierbinte
Care-i uni cu-nflăcărare
Cu-aceleași tandre simțăminte
Spre ani și zile viitoare.

Dar zorii nu se risipiră,
Privighetori tăcură toate:
Pe cerul fraged se iviră
Aripi cu negre cruci de moarte!

Și cizme-n praful verii, grele,
Strivit-au vatra strămoșească...
Fasciști veneau sub negre stele
Ca pe evrei să-i nimicească!



4. Masacrarea

Mânați în cârduri anonime
Ca vitele spre abatoare --
Evrei în tragică mulțime
Cu steaua fără de scăpare

Soarele-n cer se-ntunecase,
Ce crunt mușca glontele urii!
Râpele morții se căscase –
Zidul Durerii se-nălțase
Spre vârfu-n groază al pădurii...

Și-unul de-al nostru, trădătorul,
Trăgea-n evrei fără de milă...
Moișe, Maisea – tot poporul
Cădea cu florile-n mocirlă!

În preajmă – arbori în cutremur,
Înspăimântați și ei de frică –
O nebunie fără seamăn
Cosea evreii, inamică!

Ce cruntă-n groază decimare
Când îți vezi moartea cum îți taie
Copii și frați, făr’ de cruțare,
Cum mușcă-a gloanțelor văpaie...

Hei, moarte, cine te-nțelege?
Pe-oricine-ar fi – îi cauți groapa
La mii de evrei, fără-a alege,
Tu le-ai închis pe veci pleoapa!

Și-atunci pe cer se stinge luna
Și-i vânăt cerul hăt, departe,
Doar ea, scrâșnea din dinți, nebuna,
Evreii împingând la moarte!

Și plânge cerul ud de stele,
E-n lacrimi Steaua lui David...
Moarte-s și bestiile-acele
Și-i mort acel război cumplit...

Nici Nostradamus, iscusitul,
De mari schimbări prevestitor
Nu bănuit-a cataclismul
Negru-al evreului popor!

Ucisă-i limba Idiș, vatra,
Și Moișe și Maisea-s morți,
Strivite-s două flori sub piatra
Unui prăpăd de negre nopți!

Memoria e doar durere,
Geme pământul de tristeți
Dar sunt pe-un drum al Învierii
Evreii noii dimineți!


5. Tu, Doamne, roagă-te fierbinte...

Și iată, iar vara doinește
Peste colinele iubirii
Și iarăși murmură negara
Trist, peste rănile-amintirii...

Tu, Doamne, roagă-te fierbinte,
Cât viu pământu-i, cerul, marea
Ca pe evrei, de-azi înainte,
Să nu-i mai cerce masacrarea!

Negară nouă unduiește
Povestea tragică-a iubirii –
Moișe, Maisea... Astăzi crește
Iudeea sfântă-a nemuririi

Străbunul Idiș, dulce graiul
Ca Phoenix din cenuși renaște
Își primenește tânăr straiul
Și-o lume-ntreagă-l recunoaște!

Și-or trece mulți ani de durere
Și-ncă de lungă neuitare...
Popor evreu – spre re-nviere
Te vreau, ca pentru-o sărbătoare!

Crini negri -- Astăzi i-oi depune
La cel cavou ce-i al durerii
Sfântul popor să ne adune
Spre-a nu ști-amaru-nstrăinării...

Să-mi trăiești popor căci sfânt ți-e locul
Pe care-l ai în Omenire,
Să te păzească doar norocul
Cum te păzește-a mea iubire!



Mărturisire de dragoste pentru Ierusalim


Aici măslinii dau în floare
În zori de zi și-n miez de nopți –
Ierusalimu-i sărbătoare,
Cetate mândră pentru toți!

Ierusalimu-i floarea lumii
Sub Steaua lui David, fidel,
La Zidul Plângerii se-adună
Zeci de popoare-n Israel...

Aici e maica noastră sfântă,
Þara poporului evreu,
Aici Hristos din cer cuvântă,
Aici ușor e tot ce-i greu.

Oraș – Simbol al Omenirii,
Istoria tu ne-ai născut,
Aici – iertării și iubirii
Ai fost de-a pururi veșnic scut.

Aici gloria dă în floare,
Nume în veci nemuritor,
Ești Paradis la fiecare,
Ierusalim strălucitor!

Ierusalim visat de-orcine
Sfințit de cronici vechi și noi,
Toți, mântuiți, vom fi cu tine
Și-n judecata de Apoi...

Ne cheamă tu și ne vrăjește:
Cu Domnu-n gând – Venim, venim!
Prin ani rebeli ne ocrotește
Ierusalim, Ierusalim!

Noi îți venim cu bună pace
Toți cu Speranță și cu Dor
Și anii-n flori ni s-or preface
Ierusalim nemuritor!



Israel – Þară a Făgăduinței

Deși-i acasă la el,
Îl bântuie veșnic năpasta:
Israel, Israel, Israel, Israel –
Ce e cu lumea aceasta?

Þară a Făgăduinței, țară de vis,
Când ți s-a dat faimoasa-mplinire,
Ai fost trădată la fel de un proscris,
Ca să-ți urmeze și răstignirea.

Fluvii de sânge pe sacrul pământ,
Ura n-are nici o măsură...
Cei ce vor să te bată în cuie oricând,
Vor cădea devorați de propria ură.

Pământule, sfântule, parte de Rai,
Cum aș veni să-ți apăr ființa
În numele fiilor pe care îi ai
Logodiți cu binele, tihna, credința!

Deși-i acasă, la el,
Îl bântuie veșnic năpasta:
Israel, Israel, Israel, Israel,
Totuși, ce-i cu lumea aceasta?!




Te strânge-n brațe, IDIȘ, o speranță...
Martirului poporului evreu, poetului Iosif Kerler

Pleacă generații, pleacă-n veșnicie –
Frunze-diamante-s nobilă plutire...
Limba dulce IDIȘ, tristă, se subție –
De ce-și află locul doar în cimitire?

I-i frumos sicriul, nu-i bătut în cuie,
N-o petrec evreii, ea-i acum tăcută,
Magice silabe parcă-n ceruri suie,
Parcă sub coroane vocea i-i pierdută...

Slove risipite dăltuite-n cripte –
Limba-ntâi în lume – doar din piatră sună,
Lumânări aicea-s santinele-nfipte –
Steaua-n șase colțuri s-o păzească-ntruna...

Perle și expresii mor făr-a se naște,
Doar în epitafuri IDIȘUL rămâne:
Cine, părăsite, le va mai cunoaște,
Cine evreiescul grai rosti-va mâine?

Pleacă generații – către nemurire...
Cui rămâi tu, IDIȘ? De străbuni ești dată
Să ne fii lumină peste omenire,
Dar deliru-acuma te subție toată!

Dar te strânge-n brațe-o vrednică speranță:
E Șalom în pagini vii, nemuritoare,
Ihil, basarabeanu, îți mai toarnă viață –
Străluci-vei, IDIȘ, veșnică sub soare!

1) Șalom Aleihem – scriitor clasic
2) Ihil Șraibman – scriitor basarabean clasic, de origine ebraică
Rană sângerândă
Omagiu profesorului de română Beniamin Kogan
Rană sângerândă — străvechiul
Pământ al Făgăduinței!
De ce popoarele care-ți
pășesc huma
adâncesc rana în ea?
De ce păsările tale
mereu zboară rănite pe cer?
De ce sinucigașii jubilează
Prin acte teroriste în care
mor semenii lor?
De ce moartea pentru ei
e o sărbătoare-n nebunie?
Ce înseamnă pentru ei
dragostea de oameni?
De ce Marea Moartă-i ademenește?
De ce atâtea semne de întrebare
la un început modern de secol?



Cimitire evreiești în Basarabia

Curcubeie supărate
După ploi toreanțiale
Peste pietre funerare
Își apleacă-a lor durere.

Au plecat pe val de soarte
Neamurile – strănepoții
Să le uite-n delăsare,
Pustiirilor, nesorții –

Dealuri plâng în Basarabia,
Vântul șuiera-a pustiu
Peste-un mal de râpă stearpă
Vremea macină-un sicriu...

S-a înfricoșat uitarea
Și de glorii și de jale... –
Curcubeie supărate
Plâng în ploi torențiale.



* * *
Plângeau și stelele în zori
Când tragedia nemiloasă
A poposit la noi acasă
Să sfarme glastrele cu flori.

Rafale de-automat pe-o coastă
De deal și-n hăul din ponoare
Au răstignit pe Ursa Mare
Cu sânge, pasărea Măiastră!

Popor evreu, ce tristă soartă
Istoria-ți ticsea-n destin!
Durerea, suferința toată
Cum aș putea să ți-o alin?

Popor evreu, slăvit ți-i neamul,
De laudă-i și de blestem...
Când înverzește pomul, ramul,
Pe Moise-ntru chemare-l chem.

Ca mântuindu-te, să-ți știi
Lucirea, locul și menirea
Și din sălbatice stihii
S-ajungi la țărm cu nemurirea.


Evrei, voi frați plecați de-acasă...

Trăiam de-o viață împreună
În orășelul nostru drag,
Cântam la nunți pe-aceeași strună
Și toate ne erau pe plac
Sosea mireasă primăvara
Și ne-mbăta cu-aroma ei
Când da în floare liliacul
Când ne chema un ram de tei.
Dar trist ne-a fost s-avem destinul:
În gară-un tren ne-a-ndepărtat
Pământul Sfânt al Făgăduinții
Departe-n zare v-a chemat.
Evrei, voi frați ai mei de-acasă,
Mi-i dor de voi neîncetat!


Vor trece anii,
Nori grei vor trece,
De voi plecați
Mi-i dor mereu
Nu-i despărțire,
E doar iubire
Iubirea cântă-n pieptul meu!

Un ceas sunat-a despărțirea,
De voi – departe-i al meu plai
Și se topește amintirea
Și n-aud IDIȘ, mândrul grai.
Nu-i veselia de-altă dată,
Nu-i Chișinăul furnicar.
Căci urma voastră-i spulberată
Atât de-amar! Atât de-amar!
Azi vreau doar UNA – Bucuria
Stăpână-n case s-o aveți
Vă cânte-n inimi veșnicia
Acestei minunate VIEÞI!
Și, hăt, departe să răsune
„Șalom! Șalom!” prin dimineți!




Traduceri din poeții evrei din Basarabia

Anexă la prefața de-nceput


Această anexă la „prefață” putea lipsi, bineînțeles, cu desăvârșire, dar dat fiind noul capitol de carte ( și nu unul obișnuit la noi, ci traduceri din poeții ebraici din republică, fapt inedit care nu s-a mai întreprins până acum) am decis să i-l explicăm cititorului. S-o spunem deschis: Boris Druță, avocatul, prozatorul, publicistul și aici în carte – cîntărețul „triștilor panduri” – nici pe departe nu este un traducător, cu atât mai mult unul consacrat, aceste pagini fiind primele lui încercări de a înterpreta la noi poezia barzilor de limbă idiș din republică. Majoritatea lor scriu și în rusește dar inima acestor poeți este mereu ca pasărea în zbor spre Pământul Făgăduinței...
Boris Druță tălmăcește, transpune textul permițându-și libertăți sincere pentru care nu poate fi învinuit. Italienii au fraza „traditore-tradutore” adică un joc de silabe paralele care vin să însemne „traducător-trădător”. Să fim serioși: orice traducător (care se respectă!) nu poate fi trădător. Un traducător unește mari tărâmuri, oameni, religii, țări cu hotarele lor, unește literaturile lumii. Pușkin i-a numit pe traducători „cai de poștă”, adică aceștea făcând legătura dintr-o distanță cu alta... Traducerea de poezie este o traducere specifică, binecunoscut travaliu precum munca lui Sizif. Un mare poet turc, Nazâm Hikmet, mărturisea undeva precum că traducerea de poezie e aidoma țesutului unui covor: originalul e partea din față, partea dorsală pe care abia de se poate distinge uzorul cu mii de țărțămuri și culori mai stinse – o fi traducerea... Depinde. Marii traducători ruși Jucovski, Gnedici, Lozinski, Balmont, Briusov, Șenghelaia, cei mai de dincoace – Pasternak, Ahmatova, Antocolski, Marșak, Zaboloțki, Levik au tradus din marea poezie a lumii cu mult har și dăruire. Dar se pot întâmpla și lucruri deosebite: marele și neobositul nostru Coșbuc traduce Odysea, ocolind heksametrii lui Homer, în ... strofe de câte opt rânduri, apropiind-o mai mult de cititor. George Lesnea l-a eminescianizat superb pe Esenin. Blaga a tradus cu fidelitate din germană Faust-ul lui Goethe, mai aproape de textul operei, Doinaș l-a făcut mai liric...
Încercările lui Boris Druță se cer salutate și încurajate: el aduce în lumina limbii române din Basarabia nume de poeți mai puțin cunoscute cititorului nostru de poezie. Și aceasta nu e chiar atât de puțin.

Anatol Ciocanu

Ițhak Kațenelson
1885-1944
Iată-le vagoanele, iarăși...

1.
Cumplită frică m-a încarcerat,
o frică uriașă
care mă țintuiește-n loc:
Iată-le, aici, vagoanele —
Au revenit cu ușile larg deschise!
Parcă ieri au plecat încărcate,
Uite-le au venit din nou,
Așteptând să fie iarăși burdușite
pe peronul Umșlag,
Din nou flămânde, desfăcându-și sinistrele
uși!
2.
Cer să înghită – încă și încă –
mai sunt goale și încă flămânde
burduhanele lor,
așteptând nerăbdătoare
cohorta evreilor!
De totul ce-au înghițit pân-acum
– nu se ține cont:
Sunt înfometate și hrăpărețe,
vagoanele habar nu au de moarte
și de dezastru,
se cer umplute –
încă și încă!
3.
Și încă! Acum stau la pândă și așteaptă --
Aidoma tâlharii lângă hotar,
Ca la masa acoperită cu bucate ale ghiftuitului,
Așteaptând lacom să le dea,
Și să le mai dea…
Potop de lume. Tineri și copii
împăcați cu destinul,
Bătrâni cu brațele ca frunza de vie
Pentr-un vin strămoșesc...
4.
“Dați-ne, mai dați-ne încă evrei!” –
țipă vagoanele înghețate –
Dați-ne nouă, mai împingeți, se va face loc
Înăuntrul stomacului sumbru,
întunect....
Nemișcate vagoanele pe peron
În cruntă hidoasă-așteptare,
Vagoane parcă nevinovate
în nesfârșit eșalon.
5.
Atunci erau ticsite până la refuz
Cu cei morți lipiți de cei vii,
lume moartă și vie în ele,
morți lângă vii,
vii lângă morți,
Sprijinindu-se unii pe alții
ca să nu le cadă
Sufletele vii și moarte!
Cine-ar mai fi constatat
cine e viu și cine e mort
Sub țipetele disperate ale tuturora?
6.

Un evreu mort, ca unul viu
își clatină capul
în tic-tac-ul vagonului.
Apoi își dă duhul. Copilul de-alături
atinge ușor cu mânuța
pe mama lui moartă:
“– Mamă, mamă, vreau apă, mi-i sete!”
Se cutremură copilul în plâns:
„ – Mă înăbuș, mamă, nu am cu ce respira!”

7.

Un alt copil îl sgălțăie
pe tatăl său mort,
dar tata parc-ar fi înghețat,
din loc nu se mai mișcă.
Copilul nimic nu-nțelege:
„—Hai, tată, să coborâm!”
8.

Undeva, în aceste vagoane înspăimântătoare,
unde bântuie moartea,
Ceva, ceva pare-a se fi-ntâmplat,
dar ce-anume?
Cui i-o fi zâmbit soarta?
Evreii zâmbesc zeflemitor, toți se agită,
ghicesc:
– Cineva a sărit. Auziți?
Auziți o rafală?!

9.

Se-ncurajează, se bucură evreii!
Se-aude înc-o împușcătură!
Vai, sfinții, scumpii mei evrei –
fărâmitură de giuvaier, amară --
De ce vă bucurați?
Ucraineanul a tras
de pe acoperișul vagonului…
Ei și? Principalul că cineva s-a salvat!
A sărit din vagon și acum e liber,
gata-mpușcat!
10.

Și ce dacă glontele e în inimă lui?
Ei, și ?
Aici fiecare se roagă unui singur glonte –
acesta nu-alege!
Pe nimeni nu ademenește ! Mai bine e să mori!
În libertate, în stepă,
Decât...? Cine citește acolo
«Vidui” cu glas tare
în acest urdiniș al morții?
Repetați fiecare după el:
Doamne, ne-ntăreștre!

11.

Până la refuz au fost burdușite vagoanele –
doar s-au întors deșarte --
Unde i-au lăsat pe ceilalți evrei,
ce li s-o fi-ntâmplat?
Hei, vagoanelor, ați înghițit
zeci și sute de mii !
Și iarăși stați goale, sosite aici pe peron!
Pe unde-ați umblat vagoanelor?
Mărturisiți-mi acum taina sinistră!
E-un fleac să mărturisești, nu-i așa?
Dar vagoanele-s mute,
mute de tot!

12.

Stația terminus nu e departe, -- o știu bine --
vagoanele,
Ieri încărcate până la refuz,
va târât locomotiva...
Acum -- unde din nou vă grăbiți,
Care diavol vă mână din urmă?
Îmbătrâniți ca și mine, mai repede,
ca să puteți fiți duse
la fierul cel vechi...
13.

Privesc către voi și-mi spun:
– Cât mai puteți rezista în zumzetul
vostru pe șenilele morții?
Sunteți construite numai din lemn și din fier –
Dar defilați atât de grabnice-ncolo
și-ncoace…
În inima pământului odihneai
tu, fierule,
Iar tu, copacule, creșteai falnic
și te avântai
Tot mai sus, către Dumnezeu!

14.

Iar acum? Vagoane, bouvagoane --
prin voi a venit năpasta,
Ați devenit martorii cei muți,
Ați încarcerat un popor întreg
Numa-n corsetele morții,
Spuneți-mi voi cei indiferenți
față de tragediile lumii,
Spuneți-mi: unde-ați dus poporul evreu?
E-adevărat că l-ați cărat numai spre cea
mai sigură moarte?

15.

Să nu suferiți, vagoane, că sunteți
încarcate până la refuz
Alergați încolo și încoace,
roțile bat ritmul monoton:
Tic-tac, tic-tac, te duc-te-aduc, tic-tac, tic-tac…
Rostogolindu-vă din această lume
a infernului,
Vorbiți-mi ce-ați văzut acolo-n infernul
fascist?
Doar măcar ceva, ceva să-mi vorbiți ce-ați văzut...
Ca să pot vărsa o lacrimă
cât Pământul de mare...

26.10.1943


E prea târziu

1.

Doamne, dar eu știam și chiar oricine știa
oricare din evrei
de la mic până la mare --
Știam unde să nu plecăm,
Știam ce va fi cu noi,
doar ne întâlneam
cu lingușitoarele mine,
Strivind teribile raționamente,
Frica și groaza camuflând.

2.

Încă înainte de-a ne închide cei călăi
în cuștile ghetourilor,
Încă de până la Helmno, până la Beljiț,
până la Ponar,
înainte de-aceste locuri ale groazei
Știam că vom păți, ce vom suferi
În acele clipe după declanșarea războiului
Când îi întâlneai pe cei cunoscuți,
salutându-i prietenește,
Și-atât de întristați ne strângeam mâinile!
3.
Priviri coborâte-n pământ
buze sumețite-n tristețe,
Priveam la ziua de mâine
care-o vedeam în flăcări,
dar când ne strângeam mâinile
Și numai degetele la strângerea de mâini
degetele disperate țipau:
“Tekel, tekel!”– сuvinte de foc
pe zidul invizibil din spate...
4.

Vai, dar nu numai noi!
Chiar zidurile oricărei case,
cărămizile mute
Știau de noi! O, dacă noi am fi putut rosti
măcar un cuvânt !
Simțeam că suntem duși la moarte
că ne-așteaptă bezna
Și cu tristețe priveam la pietrele
în mâinile noastre
disperate .
5.
Noi toți știam, știau chiar și păsările-n cer,
știau și peștii din ape,
Știau și toți care nu erau evrei
în jurul nostru –
Nu, lor nu li se părea un sacrilegiu,
Ei nu se întrebau „Pentru ce?”,
Știau că noi suntem sortiți
marelui masacru mondial,
Dar nimeni nu ne jelea!

6.
Se dezlănțuise războiul,
Aceasta ne semnase deja
condamnarea la moarte,
Bandele fasciste tăiau și spânzurau
în Polonia...
Evreii își părăseau casele proprii
din orice localitate –
toți, de la pruncul din leagăn
până la bătrânii cu pletele albe...
7.
Fugeau! Dar încotro? Mai bine
Nu-ntrebați pe nimeni de-aceasta,
mai bine nimeni să nu știe, să nu fi văzut...
de groază fugea poporul,
Fugea poporul !.. Nu-ntreba și nu da sfaturi
Nimănui –
Rămâi în casa ta, la căldurică,
Sau să fugi încotro te duc ochii...
8.
Da, să rămâi acasă! Dar peste evrei
S-au năpustit bandiții fasciști,
bestialii, fără mustrări
de conștiință...
Stoluri de negre Messerschmitt-uri
Semănau moarte peste toți evreii
refugiați întru scăpare...
9.
Nimănui să nu dai sfături —
nici la vecini, nici celor buni cunoscuți,
nici celor care te privesc
cu vădită compătimire
precum robii își comandă stăpânii
Rugându-se întru îndurarea acestora –
De-ai fi chiar însuși Dumnezeu:
Orice sfat de-al tău poate duce cu gândul
la un mare pericol –
Dă din mână a lehamete...
10.

Drumurile, șoselele, liniile de cale ferată...
Fără desage pe umere, fără orice fel de bagaje
se târau prin noroi și pericole,
Fugeau sub nemiluirea fricii, în istorvire,
înspăimântați, de neputință
Fără de nici o speranță...
Unde-ar fi cu putință
s-apară un simplu liman al salvării?

11.

E tărziu! E foarte târziu!
Doar un singur gând domină:
De-a ajunge la vreo frontieră!
de a fugi de grozăvii !
Dar ai întârziat ! Și ce mai ai de făcut
cu picioarele amorțite
cu brațele neputincioase --
Toate căile sunt închise,
Toate podurile arse!
12.
Se striga-n reproductor în poloneză,
fasciștii strigau:
„– Înaintăm zi și noapte,
Nu faceți panică, nu vă fie teamă de noi
voi, cei pașnici cetățeni ai țării –
să nu vă fie frică!
Doar evreii să se cutremure,
să ne știe de frică!”
13.

Și a sunat cea groaznică zi de joi
când au ieșit buluc evreii
împânzind toate drumurile Poloniei,
pierzându-se-n ceață
O, Dumnezeule, Atotputernice,
Dă-ne puterea de-a ne sinucide
Pe-acest pământ plin de vrăjmășie!

14.

Din Bendin au fugit la Censtopov,
din Caliș – până la Lodz,
Fugeau evreii de pe tot teritoriul Poloniei
Părăseau Varșovia și Cracovia
si numai panica-i mâna
spre dezastru,
Unde-i așteptau ambuscadele ucigătoare !

15.

Dragii mei evrei care mai locuiți aici –
de unde un asemenea curaj?
«Bundiștii», regilioșii, hasizii,
Toți sioniștii din lume s-au deșteptat
ca la o surdă comandă:
Toți cer Salvarea! S-au deschis rănile
pe care le-au ascuns de ani de zile.
Acum doresc să ajungă sub cerul Palestinei
Să se salveze! Dar, deja, deja e târziu,
Deja e foarte târziu!

7–12.11.1943





Mote Sacțier
n.1907–1987
Odă strămoșilor
Moda acum e-a fi de viță veche —
Oricine-ar vrea să știe –
Căt de-adânc
E-nfiptă rădăcina – lui pereche,
Cine-s strămoșii lui
De-o veșnicie;
Dar nu noblețea asta mă îmbie –
Eu oda asta , cum o scriu – o plâng…

Gloria celor care-au fost odată,
Străbuni ce-au parte de anonimat,
La margine de țară-au fost odată,
Căci neamul meu străvechi s-a perindat
Și lumii – nume mari nu i-a prea dat –
Nici învățați,
Nici comandanți de-armată.

… În foliante triste de-amintiri
Trecutul curge-n palide tipare –
Printre evreii muncitori – martiri
Numele unui străbunel mi-apare:
În sinagogă, maistru, nu oricare,
Înscris pe fila unei vechi psaltiri…

Strămoșii, de ni-i pomeneam cumva –
O-aud pe maică-mea șoptind fierbinte:
“De morții noștri nu mă întreba,
Ei pragul nostru nu-l vor mai călca,
Așa voit-a Domnul,
Þine minte!”

Parcă blestem a fost la ceas târziu
Pe un pământ lipsit de siguranță,
Mama-și trecea sufletul ei cel viu
Peste un spațiu mort,
Făr’ de speranță.
Și de pe conștiință ne zmulgea
Golul unei respirări de gheață…

Ne era de maica interzis
Să gândim la morți…
Iar eu, în taină,
Căutam lespezi evreiești uitate, prin morminte.
Fără vreun permis,
Ștergeam praful, deslușeam cuvinte,
Șoapte strămoșești vibrând fierbinte –
Viața în necaz – ce negru paradis!

Dar erau și clipe de lumină:
Un străbunel a fost poet, actor
Și-n piese învia, divină,
Viața unui obidit popor,
Scena cu proroci fără de vină
Ce-nfierau păcatul tuturor.

Piese din viața satului… Eroi
Erau și Lot, Purim
Și Iov în suferință…
Cuvântul în poemul meu de-apoi
De-aicea prins-a flacără, credință…
Eu din izvorul strămoșeșsc azi sorb
Cea apă sfântă, ce pe-o biruință
A bravilor strămoși de pân’ la noi!


Unde sunteți?
Mi-amintesc de-o altă primăvară:
Zumzetul mașinii de cusut
Ticăind din zori și până-n seară
La vecini, în neuiitat trecut…

Beznă. Lampa-și torcea flacăra puțină
Inimi se zbăteau, sau un motor?
Miros de unsoare de mașină
Avea-n haine tata-muncitor.

Unde sunteți azi,
Voi, croitori din sate,
Frați cu sărăcia permanent,
În cămăși de zile nespălate,
Unde-i urma voastră în prezent?

Veac cumplit v-a măsluit destinul,
Razele va stins din lumânări
Și va-ntins prin pușcărie chinul
Și va spânzurat prin patru zări…

Croitori evrei, mereu dragi mie,
Caut urma voastră-n cimitir,
Nume sfinte-ntrate-n veșnicie –
Aș putea în versuri să le-nșir!

Era vorba voastră inspirată,
Chiar și-n tristețe fericiți erați –
Bevșovar, Elștat – de altădată,
TORA pe de rost voi o știați!

Da-n suflet mai mocnea câte-o răscoală
Ce-nflorată-n inimi se năștea…
Tata vă zmulgea din oboseală
Când “Jurământul Bunda” vă citea.

I-a ajuns poet vestit feciorul!
Eu vă am de dragi în amintiri,
La Paris sau Viena v-am dus dorul
Și lumina palidei priviri.

Deseori doar ceru-aveam drept casă –
Alți aveau palate-mpărătești,
Soarta mea a fost puțin miloasă,
La Paris trăind, sau București…

… M-am întors la baștina mea dragă
Unde mai mocnește-n vatră-un foc,
Unde-n jur chipuri de ieri se lasă –
Sunt croitorii mei făr-de noroc!

Ei sorb cuminți din versurile mele,
Respiră greu, oftează către zori –
Umbre umezite, singurele,
Veșnic ne-alinații croitori…

… Mi-amintesc de-o altă primăvară,
Zumzetul mașinii de cusut,
Ticăind din zori și până seară
La vecini,
În neuitat trecut…



Mihail Hazin

n.1932
Remușcare


Mă iartă, al meu înger bun, mă iartă,
Regretul ca o boală-mi arde-n piept,
Eu – prea-ndrăzneț, nepăsător și mână spartă
Am fost... Eu ți-am făcut griji și o regret!

Sorbind din cană vinul care-aprinde,
Adeseori, în anii cei fierbinți,
Streine perne-mi primeau capul fără minte,
Mese streine mă primeau cuminți...

Credeam că-nțelepciunea mi-e prezisă,
Multcurajos, nebun, -- riscam mereu,
Grijile mamei, chinul ei și visul
Adesea le nega, zălud, azartul meu.

Să nu mă judeci rău, tu, îngere de pază,
Că m-am burzuluit adesea când
Cel învățat tăcea. Și cuvioasă
Purtarea îi era, doar blăstăma în gând...

De groază ani au fost, când Răul, multul
Se prefăcea că-i Bun, iar eu credeam – e-he-i !
Pe muchii de cuțit pășeam eu, netemutul –
Tu, îngere, m-ai scos din gropi de lei !

Înaripat prieten, tu geniu sfânt sub soare,
Banale zile-n amintire-mi vin,
Tu cu-ngerească, fragedă răbdare,
Viața mea ai ocrotit divin!

Mă iartă tu, candid amic de pază –
Tu-n toate-ai fost un înger răbdător...
Rivalul tău – cel înger rău-oftează
Că lângă tine, lui – nuii sunt dator!



Tot ce pe noi ne-a apărat...

Și vine-un ceas, de vremi chemat,
Ce inima rănește, doare:
Tot ce pe noi ne-a apărat
Acum – ne cere apărare.

Maica mereu trebăluia,
Oricând – le dovedea pe toate:
La cel mai mare strung muncea –
Credeam că-i numai sănătate!

Cum să mă plâng? Ar fi păcat!
Maicele-s tari, pân’ la o-adică...
Simțeam un nod în gât privind
Cum mama lemnele despică!

Făr’ de iubire – pe-un granit
Nemila timpului îl cerne...
Secole grele au cernit
Piatra Cetății Sorocene !

Mut, timpul a mușcat din zid !
Dar a rămas, veghind, Cetatea!
Și doar o placă de metal
Îi apără eternitatea.

Și Nistrul, râul meu cel drag,
Și-n deal – pădurea milenară...
„Mă apără!” – plânge-un izvor la prag,
„Mă apără!” – se roagă-o căprioară...



Lavanda

Lavanda încinge orașul –
Zid fraged și ocrotitor...
O ramură verde, subțire,
Mi-aduse-un amic – s-o ador!

... Izvoru-și sorbea cristalinul
De unde lavanda mi-a rupt –
Aroma-i era ca seninul
Magic la zori, de-nceput.

Ce dulce fior mă cuprinse !
De parcă grădini de mărgean
Treceam pe sub florile ninse
Și-a raiului aer sorbeam!

Aromă cuceritoare –
De viață, de cântec, de dor...
Sub simple petale de floare
Rob eram mirului lor!

Și se-mbii au într-o horă
Salcâmul și-un tei aurit,
Pelinul, scorușul – coloră –
Aroma sorbeam nesfârșit!

Și tot ce e viu și e zbucium,
Și suflet, și freamăt, mereu,
Zvâcnea în aceste petale,
Senin dând destinului meu.

Căci mi-amintise lavanda
De pictorul drag Levitan
Și de oricând luminata
Rază-a iubirii din geam...

Liuba Vaserman
1907 – 1975
Închisă ca-n celulă
Eu știu c-afară-i primăvară-acum
(Vai, timpul între noi acum e rece!)
Un zid cazon-ghețar căzu în drum –
Cum să-l dezgheț cu lacrima-mi – să plece?

Am tâmpla albă, de când, trist, mai scrii,
Orei din zor să-i cer o împăcare,
Slova ta o rază dulce mi-i
În geamul meu, vai! – geam de închisoare!

După-acel geam cu drag mi-ai amintit
De cea de-april mângâietoare boare,
Dar trist e-al meu sălaș și-i văduvit
Chiar și de cheia ușii de la-ntrare.

... Departe-i soțul și copilul meu,
Aripile mi-s gratii oțelite –
Căci n-are drum spre casă zborul meu,
Mi-i numele-n silabe ofilite.

Sunt singură-n celulă, dar veghez,
Și zidul gros îl rod -- s-a sparge poate!
Au,Doamne, de m-auzi și de mă vezi –
Sunt condamnată – pentru ce păcate?


Fiului meu drag

Mi-i drag în dimineți să-mi vii la sân,
Copil al meu, tu raza mea de soare.
Când somnul nu-ți mai e pe trup stăpân,
Când te trezești din dulcea-i scăldătoare...

Suavă-i liniștea de pace-n jur
Și-s fericită când te-apropii mie,
Când flămânzit, sorbi laptele cel pur
Cu-acea guriță – floare purpurie!

Parcă respiri cu mir la pieptul meu
Și respirarea ta mă luminează,
Ai ochi ce cântă, gângurind mereu,
Și viața ta-i de-acum miraculoasă!

Cu primul țipăt m-ai chemat cu dor
Privirea ta fiori îmi dă ferice.
În brațe când te-am strâns, al meu odor,
O lume-ntreagă mi-a zâmbit aice!


Locul meu de trai e mort
Casa mea, ești ștearsă de pe fața pământului,
Ce singură, Doamne, -am rămas,
Înstrăinată-n bătăile vântului,
De pripas, fără loc de pripas!

Singură, singură-ntreb depărtările:
Unde mi-i calea, pe cine să-ntrebi?
Ruina, cenușa îmi bântuie zările
Și moartă mi-i casa-ntre ierbi...

Stins ca o apă scăzută mi-e sângele –
Pereți fisurați, dărâmați...
Maică din groapă – cearcă-le, plânge-le,
Și tu taică-meu, și voi frați!

Dar cine-au fost până ieri cu durerile
Când moartea cosea și ardea?
Frați ai mei, voi purtat-ați poverile
Cu surioara Ester, draga mea!

Scumpă Ester, unde azi ți-s cosițele,
Ce potop le-a răpit, ce război?
Cine acum să-mi priceapă căințele,
Pe-unde, Ester, rătăcești făr’ de noi?

Frate Leibuș, unde-ți sunt azi speranțele? –
Dispărut ești, tu, cel senin,
Și tu, frate Levit, înghițit de distanțele
Timpului crâncen, de chin?

Răspundeți, voi, de departe, voi fraților,
Unde vi-i magicul glas?
Din freamătul frunzelor plopilor, nalților –
Ce-a mai rămas?

În preajmă răsună cântul cocoșului –
Aș vrea un răspuns, cum aș vrea!
Întrebarea mea are fierbințeala fierului, roșului,
Dar în pripă se stinge și ea!

Toți au muțit, au lacăt pe florile gurilor,
Tac și eu, biciuită de vânt...
KRIE nu voi îmbrăca,
KADIȘUL n-oi murmura în durerea arsurilor –
Mă voi lipi de pământ !

KRIE –
KADIȘUL –

Lăcrimioara
Era-n sfârșit de primăvară
Zăpada-ncă pe munți albea…
Un strop de nea, o lăcrimioară
Ai pus duios pe masa mea.
Și parc-a dat paharu-n floare
Când, gingaș, tu l-ai aranjat,
Căci trist, erai, în nerăbdare,
Ori de ceva îngândurat…
Gândeai că, uite, vremea trece,
Că-ani după ani se duc grăbiți –
Mi-e tâmpla în zăpadă rece
Cum piscul munților, albiți.
… Uită trecutu-n nostalgie,
De-atâtea ori el ne-a mințit –
De-s rare spicele-n câmpie,
Pe-atât e-un bob mai împlinit…
Vai, de-a fost greu, de-a fost durere,
Oricum – eram ferice-n mai…
Amice, sufletu-mi te cere,
O mângâiere vreau să-mi dai –
Nu pentru cântecele mele –
Pentru credința ce ți-o port!
Sunt făr’ de teamă-n mângâiere,
Eu din tristețe-am să te scot!
Vreau mângâiată, sărutată –
De ochi perfizi – n-om fi-nvrăjbiți –
La cea din urmă judecată
Iubind – noi fi-vom fericiți!
Nu te mâhni! Fii floare-n soare,
Zâmbește-n bucurii de prunci!
La primăvara viitoare –
Iar lăcrimioare să-mi aduci!


La o aniversare
Luminoasei memorii a lui Moisei Benghelsdorf
Ce mândru-ai fost – ca un stejar voinic!
În umbra ta – aveam dulce-alinare!
Azi, dragul meu, te-ai dus în neuitare –
Ca neaua-mi este tâmpla, când te strig...

Stiu, nimănui nu-i va păsa, oricum,
De dorul meu de-amar și de durere,
Eu lacrimi las pe urma ta-n tăcere
Și-i noapte grea viața mea de-acum!

Tu, cel mai brav – mi-apari frumos în vis,
Văd ochii tăi, tristețea ta divină,
Cu mine-ai fost și viața mi-a fost plină
Ca sărbătoarea cea de nedescris!

E stins acum în ochii mei cel rug,
Mi-s drumurile, clipele – deșarte,
Fără de tine – ce-o fi mai departe?
Spre-a mă salva – la cine să mă duc?

Din poză mă privești – mai ieri – stăpân!
Parcă mă rogi: „ Nu te robi durerii!”
Fără de tine-i crunt chinul tăcerii,
Încât mi-i groază-n casă să mai mân...



Iosif Kerler
1918–2000

Poporul Israelului trăiește!
În ciuda celora ce ne urăsc, să fim!
Și, liberi, să cântăm mereu: „Trăim!”
Cu-nsuflețire, cântecul răsune –
Cu drag, din depărtări să ne adune.

Trăim! Trăim!
Trăiască soarele mereu!
Trăim! Trăim!
Trăiască neamul cel evreu!

În ciuda celora ce ne urăsc, firesc
Trăiește neamul, graiul evreiesc!
Oricât de multe-avem a înfrunta,
Noi pe Pământul Sfânt ne-om înturna.

Ne-om înturna oricum, ne-om înturna --
Ni-i călăuză-n drum mereu o stea!
Ea ne îndreaptă, oriunde pășim:
Toți să ne-audă cum cântăm: „Trăim!”




Prietenilor de pe front
O viață-am fost durerii frate,
În lupte pe mulți frați am îngropat...
Și trupul meu, oricum, avea-va parte
De-acel sicriu așijderi comandat.

M-au însoțit tristețea și amarul,
Și-atâta chin am dus prin ani în piept,
Și-am suferit și frigul și pojarul,
Prieteni buni m-au bandajat încet!

Noi ne vegheam sub gloanțe visul, dorul
Și sângele fierbinte ne-ncălzea
Și ura ne-o știa cotropitorul
Care meleagul sfânt ni-l pângărea...

Prieteni dragi, noi toți visam la pace,
Ea, sora noastră, -acasă ne-aștepta,
Iar noi știam: chiar morți ne vom întoarce
Și pragul mamei îl vom săruta!


În pădure
Pădurea e-încă sub zăpadă,
De cântă ramurile-n vânt,
De-acum și păsări vin să vadă
Meleagul drag, meleagul sfânt...

Soarele-i cald în dimineață
Și-i aer proaspăt în poeni,
Natura freamătă de viață
Și doru-n versuri ți-l așterni.

Vin graurii să ne colinde,
E ceru-n orizont senin,
Izvorul dulce se desprinde
Cu glas sonor și cristalin.

Inima mea-i în sărbătoare,
Pădurea mea e sora mea
Și primul tunet e-ncântare--
E primăvara, este ea!


* * *
Spune cineva:
Se aseamănă cu un vis...
Altul zice:
Acest vis e veșnic...

Un zvâcnet de sânge nou, fierbinte
Sub pielea rece
Iată ce înseamnă iarna.


* * *
Tot trupul meu atuncea
Era ca o grenadă,
Eram în aprig zbucium
Și ura-mi exploda,
Dușmanului cu ură-l scuipam
Când moartea – pradă,
Dar viu, sunt viu acasă
Întors sub steaua mea...
Și-acum sunt plin de viață
Și toamne-i culeg rodul,
Ferice sunt sub soare
Și-s mândru pe pământ,
Eu sorb lumina zilei.
Mi-i pașnic orizontul
Și-n inimă-mi se naște
Doar al iubirii cânt.
Cădea-va fructul toamnei,
Dar nu precum grenada
Ce exploda în lupte...
Dar roșul fruct va fi...
Ca rodia, ca mărul,
Ca piersica mea dragă –
Sub zările albastre
Doar pacea va rodi...

12 august 1952

Durerea mă umple la tragicul gând

Cum noaptea la moarte erau duși pe rând
Frații mei tineri – de sânge, dragii frați –
Cu ură nebună subit condamnați –
Fără vreo vină au fost pe pământ –
Duși, dispăruți chiar și fără mormânt:
Gofștein, Berghelson, Marchiș, Kvitko –
Doar nume pe-o listă... i-au dus... încotro?

Se strânge inima mea când mă gândesc
Cum noaptea i-au dus pe ei în taină la moarte
Și unica lumină care a răzbătut în pâclă
Erau cadavrele lor târâte pe pământ...
Nici morminte, nici cripte. Numai lista numelor lor:
Marchiș, Gofștein, Kvitko, Berghelson.


Efrem Bauh

n.1934
Totul e frânt, distrus, e ars sublimul...

Totul e frânt, distrus, e ars sublimul –
Unde-s ruine – nu-i nici un hotar ...
Ne-mbrățișează-n nopți Ierusalimul,
Doar stelele sub negrul văl – dispar...

Iar noi, indiferenți, ca-ntr-o orbire,
Negăm sub pași pământul strămoșesc;
– Nu-i Atlantida! Ea e-o amintire
Mulți nici nu cred c-a fost pe globul pământesc...

Iar noi, indiferenți, umplem din zori duhanul
Pe-unde ȘEOL* așteaptă – iad temut...
Ard suferințele în subterană –
Mulți doar pe-o clipă – aicea au trecut !

Și-un teasc alături – scapără stropi roșii –
De vin, de sânge stropi în patru zări,
Un mort păun atinge chiparoșii –
E orb la veghea multor disperări !

Un vânt în iureș care ne-nvrăjbește –
Cenușă spulberă pe mutul cimitir !
Moartea respiră-aici, ea vrăciuiește
Ori veșnicia-și toarnă tristu-i mir?

Și la răscricea beznei și-a luminii
Sorbim din vinul morții, incolor,
Și-n acest vin orașu-și strânge crinii –
Planete se scufundă, continente – mor...

Lăcașe sfărâmate-n așchii, mutilate
Răsar acum din strămoșescul lut,
Se-nalță din ruine, – ndurerate
În pustietatea de-nceput...

Iar noi, indiferenți, de la răscruce
Trăim ușor, ne bucurăm un pic...
Cenușă noastră bezna o va duce
Spre-o veșnicie goală, de nimic...

* Șeol – tartar, infern, iad



Îmi iartă, Doamne, sufletul în geamăt...

(Psalmul I, Soției)

Îmi iartă, Doamne, sufletul în geamăt
De Necredință, de teama de-ami ieși din minți,
De tremurul livid de neputinți,
De saltu-n golul beznelor în freamăt.

Un biet sărman își blestemă destinul
Făr’ de noroc, dar nu-i el vinovat –
Așa e dat – unii mai mult cu plinul,
Firesc – puțin rămâne celuilalt...

Au cum minunea naște dintr-un geamăt
Al sufletului – înfiorat în cânt...
Și-un monstru e-o minune zămislită –
Pe Tine-n mine când te-aud psalmând.

Au cum fără de-a ști păcătuirea,
Să fii în mâzga neagră aruncat
Doar fiindcă ți-ai impus dorit iubirea
Credința de-a-ncerca-o încă-o dat’?

Ceasu-a venit ! Cuvântul e-n tipare,
De-abia respiră-un suflet în negrul hău...
Doar a lui Iov cea singură lucrare
Ascunde, Doamne, Adevărul Tău?



Tu nu uita-ușa s-o lași deschisă

(Psalmul 2)

Tu nu uita ușa s-o lași deschisă,
Când ai să simți că părăsești pământul –
O lespede ți-or lustrui proscrisă
Prietenii, ți-or pregăti comândul.

Cu fragede veni-vor violete,
Spre-acolo,-n golul negru te-or petrece,
Vei medita aici pe îndelete
Cum viața printre degete se trece.

Și te va-mpunge ca un ac regretul
Că nu le-ai reușit pe toate... În uitare
Vei fi lăsat, te-or părăsi cu-ncetul,
Te-or pomeni puțini, din întâmplare.

Dar vei avea Speranța... Ea țâșni-va
Ca ploaia peste ramuri, cu putere,
Stea căzătoare peste taina vieții, viva!
Sfânt Licăr, cea Lumină De-nviere.



Un fir cu bucurii și cu dureri

(psalmul 3)

Un fir ce-i cu dureri și bucurii
Spre-a fi-mpreună – strâns ne leagă,
Cu-aceste rime ce le știi –
Eu te iubesc o viață-ntreagă.

Deși-s cuvinte ce se-nșir
Nu sună-a gol ca-n nebunie,
Esența lor e-al vieții gir:
Căci eu sunt viu și tu – ești vie!

E lung, e scurt al vieții drum?
Treizeci fac anii împreună
Ori viacuri trei or fi de-acum
Ce fericirea ne-o adună.

În doi, la bine și la greu,
De Cel de Sus viața ni-i dată
Și-o respirăm cu Dumnezeu
Spre-a nu se stinge niciodată.

Căci Viața-i goană-n nesfârșit,
Aer și pâine ni se-mparte,
Ea-i fir de soartă migălit
Spre-a fi de moarte mai departe.

Sfatul strămoșilor l-avem
De rază sfântă-n dimineață –
Noi doi – silabe-ntr-un poem
Cu nume: Dragoste și Viață !

Rudolf Olșevski
1938–2002


Deprindere

Natura e cu noi, de noi i-e dor:
Păsări în pomi își cată clavecinul,
Dar tremură când cel hain topor
Doboară falnicul stejar ori pinul.

Și unde nemurirea domina
Se naște-un gol în cer, o groapă mare,
Pasărea-n gol nu poate-a se-nălța,
Lăcașul cerulu-n ruini – dispare.

Și un pustiu – milenii ne-ar durea –
Un spațiu de cer sfânt va fi în moarte,
Cum brațul gol, ce-o mână vie-avea,
Pe-acel calic în suflet crunt îl doare.

Eu frate sunt cu firul de nisip –
El e-nceputul pietrei din cetate;
Forță divină – amăgitoare-n chip,
Ai văduvit natura de dreptate !

Cu mâna pe trăgaci – în noi țintim,
În cucul vrăjitor, în frunza verde,
Destinul nostru nu ni-l mai păzim
Ci ni-l ochim cu pușca ce ne pierde!

Stropul căldurii și-al iubirii strop
Pe verticala vieții milenară
Sub stele se subție-acum pe glob,
Cosmice vânturi mușcă de-l omoară.

Parcă-i în pragul iernilor cu frig,
Sufletu-n beznă trece, nu răspunde,
Cu glas din moși-strămoși eu strig:
-- Cu arbori și cu păsări suntem rude!


Totul e-un unic cerc: ghețuri, lumină, lan –
Același fraged fir ni le cuprinde ...
Nivelul apei într-un ocean
De lacrima unui copil depinde!




Acest meleag

În casa asta respirat-am dulce
Și prin sat ferice am trecut,
Peste râu cu bacul puteam duce
Visul meu din anii de-nceput.

Orice colțișor din casă drag mi-i,
Laptele din cana cea de lemn...
Parcă-am mai trăit odată viața-mi
Și-astăzi într-o alta mă însemn.

În veșmântul toamnei și în stele
Caut rugul care-a fost cândva –
Cocori purtat-au visurile mele
Spre cerul luminos ce mă chema.

Oboseala-n trup mi-e milenară,
Frate sunt atâtor vietăți
Ca-ntr-o apă dulce și amară
Azi îmi scald tăcutele tristeți.

E-nveșmântat ca un păun amurgul...
Eu m-am născut aice fericit,
Tot aicea încheia-mi-oi crugul
Pe acest meleag ce m-a iubit....


Numele

Și din sămânță spicu-a răsărit
Și-un grăurel coboară pe-arătură...
Tu, mută, te-ai trezit, Maică-Natură,
Punându-i nume noului venit.

Din primul cerc, din primul vieții crug
Râvnea spre-abis fragila temelie
Făr-de cuvânt și grai ce-aveau să fie
Nume de flori și păsări – din belșug!

Culori și forme-aveau să poarte sens –
Avea să vină-albina-n zbor de miere,
Nume de pomi, de arbori în putere
Aveau să prindă nume-n univers!

Lumina de-nceput, cea născătoarea, pură,
Multicolore nume-avea să dea
Și ierbii, și-unui ram ce-nmugurea
Strigându-și numele: „Suntem, Natură!”

„Eu norul sunt!” – o umbră-așa grăia,
Se anunțau mișcări, deschise spații,
Se oglindeau în ape constelații,
C-un nume propriu lebăda plutea!

Flăcări ascunse-acum comunicau,
Îngemănate-n rug – acum nășteau căldură !
O stea-n zenit, o floare-n bătătură...
Și toate-n horă – numele-mi rosteau!


Moisei Lemster
a.n.1946


Cuvântul cel rostit întâi
Închis în a maicii matrice –
Ce chin! – fără vin, fără glas!
Dar, iată, – am ieșit, sunt aice,
Nouă luni de-așteptare-au rămas...

Doarme maica. La bucătărie
Lumina mă-ndeamnă spre-un bufețel,
O aromă de vin mă îmbie –
Însetat ești acum, băiețel!

Strop cu strop simt că-mi mângâie gâtul,
Sticlea seamănă c-un clarinet,
Genele tatei în mine vorbit-au
Că-i gustos acest sort – „Cabernet”!

Și-acum, hei! În mine vinul – cântă!
Trezitu-s-a maica și o aud:
„Lehaim!” îi zic „Șehaim!” îmi cuvântă,
„Fiul tău, maică-s, tu m-ai născut!”

„Vai, Moise, dragule – vorbit-ai!
Primul cuvânt tu mi l-ai rostit,
Tu „Lehaim!” întâi rostit-ai,
„Eu nouă luni mi l-am dorit!”

„Puteai să-mi cazi la sânu-mi dulce,
Să sorbi din laptele divin...”
Dar genele tatei scurt vorbit-au:
„Laptele-i lapte... Vinul e vin!”


Sufletul mamei
Stropii de ploaie sunt gălăgioși:
Peste-adormiți ei picură-n furie,
Doar iarba și copiii – bucuroși
Sunt fericiți de cei stropi de apă vie!

Ploaia de ieri căzu din cer divin:
Stropii aveau sclipiri diamantine –
Pare că din al cerului senin
Coboară-al maicii suflet către mine!



Drumul meu
Viața ne este doar un vis frumos!
În herghelii buiestre-aleargă anii,
Parcă mai ieri erai un prunc duios
Necunoscând amicii sau dușmanii.

Și-acum în frâu ai douăzeci și cinci,
Deschisă-n față ai atâta zare
Și umerii tăi tineri și voinici
Treizeci așteaptă azi cu nerăbdare.

Parcă mai ieri fetițele goneai,
Parcă mai ieri a fost cel prim sărutul,
Parcă mai ieri primul pahar sorbeai
Sfidând prezentul și negând trecutul.

Tu, car al vieții mele, hai – la drum!
Drum plin de hopuri și-ncă de răbdare
De parcă te-aș avea cu împrumut,
Căluții-mi cad adesea din picioare...

Au câtă cale de trecut mai am?
E mult de mers și mă sufoc sub soare,
Dar în pahar stropi vii de vin mai am
Și-ncă mai am iubirea – sărbătoare!



Inspirație

Pasărea din suflet – să n-o izgoniți,
Cântecul de-o clipă cheamă stări divine:
Pasărea, de cântă –
Cerul auziți,
Clipa e astrală –
Inspirată vine!

Ramura din suflet care-a înflorit,
Fragedă – n-o frângeți – va-nflori-n petale:
Ea de-atâtea veacuri cerul a vrăjit
Și-a uimit imensul
Bolților astrale!

Sufletul respire cerul sfânt de mai –
Împresoare-i zorii nividirea clară!
Pasărea-a fi mută,
Ramul – făr’ de grai,
De duci toamna-n suflet – făr’ de primăvară!



Cimitirul evreiesc

Pe cel deal, în trist contur tivit,
Lespezi se înșir,
La nesfîrșit –
Dealul pare-un miel străin de turmă rătăcit
Precum cimitirul nostru evreiesc.

Fluier un cioban dacă mi-ar da
Pe iarba verde-aici l-aș legăna,
O melodie-n dor o voi cânta –
Pentru cimitirul nostru evreiesc.

.. Noi pornim spre casa cea de vis,
Unde ape-albastre ne-au cuprins,
Unde-o stea mocnindă s-a prelins
Peste cimitirul nostru evreiesc.

Pe-alte plaiuri
Ce au gust amar
Cei de-or asculta fluierul meu clar,
Știu:
Îngenunchia-vor solitar
Pentru cimitirul nostru evreiesc.


Citiți cuvântul

Făcut sunt din silabe evreiești
Cu șlefuire fină, milenară,
Transmise din strămoși să nu mai moară –
Lacrimi și sânge-n ele să citești!

Cea evreiască-nțelepciune-n os
Coroană-mi e, e-a tuturor lumină,
Blesteme bărbătești în ea se-mbină
Cu geamăt de femeie dureros...

Făcut sunt din cuvinte-aici,
Răsunător,
Fără de ele, ce-s de foc –
M-aș stinge :
Trupul, de-ți moare –
Sufletul învinge!
Sunt tot cuvânt –
Deci – sunt nemuritor!

Cuvântu-ascunde bucurii și-amar
Și-un sfânt refren
Străvechi care se cântă...
Citiți cuvântul meu –
Doar el se-avântă
Din inimă –
Spre cerul milenar!


Memoria inimii

O umbră de tristețe-acum
Rănește sufletu-mi, sublimul:
Ca-n inimă, - un cuțit nebun
S-a-nfipt – și-a ars Ierusalimul!

Ce fel de vremi de groaz-au fost?
Cu cât trăim – mai crud e chinul:
Ruini pe inimi, făr’ de rost,
Lacrima-și face-aicea plinul...

Se leagă-nceperi-cu sfârșit,
Și-o umilință – cu-o răscoală...
Cine credința ne-a strivit
Și-n mâzgă ne-a împins, ca-n boală?

Distrus lăcașul.
Azi spre el,
Spre-acele timpuri de-altădată
E-un tainic,
Singur drum fidel:
Sfânta Speranță ni-l arată!





Miroslava Metleaeva
n.1946

Rugă

Parc-am visat:vorbeam cu Dumnezeu,
purtam trăistuță-așa, ca o sărmană,
din Cartea vieții migăleam mereu –
se risipeau așchii de zile din traista năzdrăvană...

Pentru orice bilanț premeditat
pentru orice pas, ce-i negândit de mine –
rău mi-a părut... Cuvântul, surmenat,
se face rob când adevărul vine.

Rece fior inima-mi încătușa,
și mintea-mi încerca tăiuș de gheață
– De ce ? pe Cel de Sus duh slab îl întreba,
– Știai de toate când ți-am dat viață!

... Mă lasă, uită-mă, dar nu mă pedepsi:
Îmi voi hălădui cum pot destinul,
Ceasul pedepsei nu mi-l potrivi –
Eu sorții mele – îndura-i-oi chinul!



Au nu cumva m-ai părăsit...

Au nu cumva m-ai părăsit,
Suflete-al meu? Făr’ de puteri mi-i trupul.
O lume-a faptei – rugul hămesit
Cu-nalte pulberi de scântei – e obosit,
Ce-mi mai rămâne ca să-mi umplu stupul?

Ce-mi mai rămâne? S-ard podurile-n urma mea,
în roabele-mi dorinți să torn curajul,
pruncul să-l cresc, să-l fac brăduț să stea,
să-ntorc timpu-napoi... în frâu să-l țin pe dragul, pătimașul
pe care să-l ating nici n-aș putea?

Taci, suflete! Te-ai dus... Dar dacă-s toată-n lacrimi
Aici ești, suflete! Și ești salvarea mea!




În zare țărmuri licăresc

În zare țărmuri licăresc...
Cum să le-ajungi, să sfâșii orizontul?
Din cele cărți – e-un vis imaginar
Cu albi zulufi cheamă departe Pontul,
Pe valu-i tinerețea mea
În larg mi-o port fugar!

Și în dorința de-a mă spovedi
Tăcerea doar acoperă răspunsul...
Al zorilor torent mă va orbi
Cu tăișul de aur către zi –
Eu cu năframa semn i-oi face
Pâna-a cădea amurgul...

Degete fripte am,
după-acel stins chibrit –
știu – nu va re-nvia
Mătasa flăcărilor purpurie !
Lampada strânge-n cerc, îmbrățișează
Precum umbra galerei –
Cu cercuri lungi marine
Buzele și-aura frunții mele...



Stropi de cristal tavanu-au înflorit...

Stropi de cristal tavanu-au înflorit,
de după draperii țâșnit-au struguri de lumină clară
pe pânze-n rame pete de-aur s-au ivit,
vara fixând aici – să nu mai moară.

Aripile vântului s-au desfăcut,
gonind cel stol de vrăbii gălăgioase...
către speteaza unui divan nedesfăcut
Fragile mâinile-mi sfios se lasă.

Ceas al tăcerii – fii binecuvântat
cu auriul pulberii de stele...
Și șovăielnici pași aud cum bat
la pragul amurgit al așteptării mele...



Alexandra Iunco
n.1953

În preajma pieții lui Ilie

Și aeru-i beat în preajma pieții
Ce pare-o crâșmă mare-n târg...
Þigănci îți prezic drumul vieții
Te trag de mânecă cu sârg:

-- Hai, pune-n palmă-un ban, boiere,
Butucul de l-am desfăcut –
De-averi, ți-oi spune, de-o muiere
Ce ți-a cădea la așternut...

... Þiganca Zara – ea pe toate
Þi le înșiră pe de rost:
Ce-o să se-ntâmple, ce te roade
Din câte-or fi, din cîte-au fost...

Mândrul boier cu bachenbardă
Zarei răspunsu-i-a voios:
-- Pot să-ți ghicesc și eu, pirandă,
De vrei să mă asculți frumos...

Vesel era, cu chip ferice
Și-i puse-n palmă-un galben mic,
Dar nu dori să-și afle-aice
Destinul, nu vroia nimic...

Știa de soarta-i toată țara...
Prin piață ca un furnicar
Pășea semeț, uitând de Zara
De ochii ei cu-atâta har,

Care-l vedeau trecând prin spulber,
Apoi căzut însângerat...
Zara văzu omătul roșu
Și chipul lui însingurat.

... Zara oftă: -- Așa să fie,
Au chiar așa îi este scris?
Pușkin pășea de-a lungul pieții
Sorbind din vinul cel de vis...




Cu-orbite goale plânge sinagoga...

Cu-orbite goale plânge sinagoga
Grădina-i otrăvită colo, după zid –
Eden ar fi, dar fără Domnu-al cărui
Fiu fosta-n mântuire răstignit.

Un băiețaș evreu, stricat de școală,
Nu crede-acuma-n Tatăl cel Ceresc,
Rostește—„amin!” în inima lui goală
„Golgota-i loc de spânzurat, firesc!”

Credința peste trupu-i forță n-are...
Ne doare rătăcirea în feciori,
Durerea-n inimi e sfâșietoare
Și n-o mai lecuiești, chiar de-ai să mori...

Verdele răului a-mplut lăcașul –
De tunetul din cer scăpare n-ai...
Vin Paștele, dar nu e sărbătoare,
Ci-s râu de lacrimi ploile de mai.

Cuvântu-aici înseamnă doar Durere –
E unul singur, tristul, nerostit ...
Plânge Iehova fără de putere –
Raiu-i pierdut și Fiul – răstignit...


Mihail Finchel
a.n.1972

Un vis în limba idiș
De la bunel primii povață—
La vatra-mi să mă-ntorc cu dorul
La ani din frageda mea viață
Iertat să fiu cu binișorul.

Cei mulți fiind de-un leat cu dânsul,
S-au dus și-acuma mi-s orfane
Azi lacrima și încă plânsul
Sub stelele mediterane.

Un unchi rămas, primi scrisoare
Și-a plâns și buchia și scrisul,
Căci lacrima-i strălucitoare
Îi rotungea în idiș visul!


A fost un timp al neuitării
Ca ploaia de april, zeiască,
Dulci amintiri ale visării
Pe-o-ngustă stradă ovreiască.

Priveam la triste și vechi ziduri
În șase colțuri crenelate —
Fisuri de secole în riduri –
Istorie fără de moarte...

Mă-nchin petalelor din piatră
De vânturi crude mistuite –
De un rabin aici lăsate
În monogramele-nvechite.

Trăim azi pentru cei plecați –
O altă-și murmură poveste...
Casa în foc de ani mi-a ars
Dar visu-n limba-mi idiș este!



Surealism
Cerc clarobscur, cu tâmpla-n cărunțire,
E locul nul și grijile uitate
Valuri de mari poveri înghesuite,
Nota pe nisipuri pur uitate.

De vremuri hărțuită este Luna,
În jurul ei s-ascunse mii de stele,
În depărtare capăt din adâncuri
Munții noi în cântecele mele.


Dragoste în toamnă
Aruncă vântu-n dricul nopții
Stropi în cruciș de hâdă ploaie,
Bezna sărut cu dor, ca hoții,
Atingeri dulci vin să mă-nmoaie.

Cădea-va-n roi potop de frunze
S-or mistui culori și umbre,
Iubirea mi-a-nghețat pe buze,
E dispărută, fără urme.

Priviri de dor, cuvinte-amare,
Doliu de patimi pe obraz...
Doru-i plecat, e-n depărtare
Și timpul mort e doar necaz...


Narcis

Trilioane, tone-n șir de clipe
Sunt ascunse-n pulberea stelară
Și gânduri sunt să se-nfiripe
Sau, înghețate, dau să moară.

Și kilometri-n milioane
Se sting și mor spre alte spații
Și lucruri sfinte pentru oameni
Sunt risipite-n constelații.

E-un infinit fără de sensuri,
Doar unică-i a noastră lume
Roind cu mii de înțelesuri
Cu forțe magice, nebune!

Cu-ascunse culmi de sentimente
Și cu idei nebănuite
Pe chip de prunci, pe-a lor orbite,
Oglinzi de vise-ndrăgostite...


Liuba Felșer
N, 1957

Revenire-n capitală

De-i mică, scurtă despărțirea –
E mare, mare dorul meu:
Aici îmi e toată iubirea
Sub tei, aici, la Chișinău.

De răsuna-vor ploi pascale
Voi reveni mereu aici,
Orașul mi-a ieși în cale,
Vom fi din nou cei buni amici.

Cu inima eu scriu poemul,
Îmi cânți în sânge,drag oraș
Când tânără îți sorb polenul
Și-ndrăgostită iar mă lași.

Alte orașe-mi ies în cale,
Alți arbori cearcă ochii mei:
Sunt fiica ta: aici mă-mbracă
Lumina florilor de tei !


Lumina care o știu

Știu ce-i lumina:ea oricând
Copilăria mi-o inundă,
Vin oameni mii către-a ei undă
Cu amintirea-n ea sperând.

Știu și-al tristeții singur prag:
Mi-e dorul cea mai grea povară
Când numai vine către seară
Cel care mi-e atât de drag...

Și teama știu – ea-n brațe reci
Mă strânge-adesea, mă-nfioară:
Și-o despărțire mă omoară,
O, dragule, când știu că pleci!

Dar vin în taină mari călduri
Și fuge frigul, pleacă norii...
Și ochii mei sunt iertătorii
Când se-nfierbântă două guri...


Cuvinte șoptite

Știu, n-am putut să-aprind în cânt
Cele cuvinte doar șoptite:
Tristețea eu le-o simt plângând
Căci ele mor neauzite.

Și-i făr’ de rost puterea lor
Rugul li-i mort, chiar de se-nalță –
Le-arunc spre-auzul tuturor
Poate vor prinde-un strop de viață!


În siguranță

Eu versu-mi scriu
În albe nopți...
Atunci pe-o lume
Sunt stăpână
Și-atunci
Eu îi invoc pe toți
Ce cu speranța ies la porți
Și mângâie sub aste bolți
Planeta mea,
De mult bătrână.

Dorm cei din casă
Împăcați
Și-atunci eu sunt
În siguranță
Și mă robesc unui senin
Ce mă va umple-n dimineață!


Măsura mării

Sunt obosită de grijile făr’ de sfârșit,
Adorm, în târziu, și obosită-n vise,
Dorul din sânge mi-e aerul cel multdorit
Tăcut e acum și nu-mi mai răspunde,
pleoapele lui par închise.

Mă risipesc din zori până-n seară,
spre-amurg,
Noaptea acoperă zbuciumul
genelor mele
Iubite, te-apropie-n vise,
vreau să te-ajung,
Te-așteaptă, te-așteaptă mereu
Tinere , brațele mele...

Eu sunt corabie-n vânt
cu două catarge spre cer
Știu: e-atât de tainic în zare necunoscutul...
Bolți albastre cânta-vor,
Noi doi vom visa la pământ
Doar marea, doar marea măsura-ne-va
cât de fierbinte-i sărutul...


Eminescu, traducându-l...

În limba lui acuma mă topesc –
Și valul ei prin univers mă poartă,
Și-o teamă simt atunci când îndrăznesc
Să-i inversez silaba minunată.

Și de-mi înving fioru-nrobitor
În magica furtună de vocale
De flăcări sunt cuprinsă, ca de-un dor,
Făr’ de sfârșit ce-mi luminează-n cale!


Alina Iacubeț
n.1980

Feministă

Divină, îndoiala ta –
Ce cruntă-i și fermecătoare,
Singurătatea surd mă doare,
E-o artă-a ști a aștepta.

… De unde-acest ciudatul dar
De-a nu-ți fi dragă libertatea
Și-n valuri să te-arunci spre partea
Când sorbi jignirea drept nectar?

Forță de demon te-a-ngrelat,
Dar ca un înger ți-e totuna,
Primul te-ai vrut întotdeauna,
Tainic te-am binecuvântat.

Și-n acest haos luminos,
Ca-n spațiu făr’ de gravitate,
Sunt gingașă-n singurătate
Când mi te simt arzând la os…


Îngerul meu

Iubirii mele se dedică
Nici nu te văd, înger al meu,
Însă, oricum, sunt tot aici:
iubesc, salvez, urăsc mereu…

Îngere, au parcă te-am uitat –
Prea multe fișe-i dat să treci –
filme, bistrouri, biblioteci…

Înger al meu, nu mă mai ai,
Dar dacă un destin ferice
ne-a binecuvânta spre rai –
păși-vom pe-al minunii plai:
spre nimbul sfântului Sinai!



XXX

La sânul meu cald mi te vreau,
ceva din tine-am să iau:
gura ta arsă-am s-o rup,
splendoarea soarelui pe trup.

Deprinsă, te-oi ști drept cămin,
spre umerii tari am să-ți vin:
geamăt lua-ți-oi și glas
și ce-n suflet ți-a mai rămas.

Mai grabnic îți voi citi
chipu-ți ce mă va robi,
riduri, gropițe-n obraji,
al inimii arc de curaj.

Pân’ la lacrimi te-ador de-acu,
Știu, n-am fost singură, nu,
nici noapte n-a fost, nici zi
nici să m-aștepți c-oi veni.

Amprentele pașilor mei,
urma cerceilor grei
voi arunca-n legământ
spre brațele dulce curgând.

Þi-oi lua scrisul, stilul rotund,
lumina din ochi pân’ la fund,
Răcoarea din umede nopți,
șoaptele-ascunse de toți.

Geamătul și teama-ți știu,
Al mâinilor zbucium zglobiu…
Și-ți voi atinge fiece pas –
Și-apoi – am să mi te las…



Elegie de iarnă

I

pe faur, vezi, ți-l-am sorbit
de la-nceput mi-a rupt din sete
tristețea vine să ne-mbete
născând tristeți la nesfârșit

tandra atingere a ta
o spaimă mută mai ascunde
metamorfoza zilei surde
se-nghesuie-n tăcerea mea

dar cel capitol de sfârșit
neliniștea n-o să-mi explice
cald făr’ de grai în prag, aice,
cea albă iarn-o fi-nflorit

II

ne-om despărți în grabă muți
uitînd mărturisiri amare
te las pe valuri de uitare
te las tereoarea să le-auzi

vom suporta din nou în doi
zăpada și singurătatea
febrilă fugă-a fi din partea
de vis ferice mai apoi

dar reflecta-se-va-n pustiu
cea nepăsare ce-a fi mâine
pe fila albă va rămâne
fugara literă ce-o scriu



Kurosava*

Iarna. Japonia. Fugi Yama.
Grădina cu pietre în aer rărit.
Mai sigur – martie. Nori grei ca morții.
Tăcerea veșniciei. Zăpezi.

Și-o iarnă ce se-nfige ca un cuțit în inimă
lovind mortal, din nicăieri.
E-un început de martie când s-ar părea
că nimeni n-o să moară niciodată.

Kurosawa, prima lui iubire,
Grădină japoneză din zăpezi.
Degete-n tremur...Tomuri, istorie...
Și-o inimă, sub gheață, de copil.

Cine-ar fi știut: grădina-n iarnă, Tokyo –
Și-acest copil
în ponosit palton...
Secol douăzeci. Ecou al veșniciei.
Început de timp. Zăpezi, zăpezi...

* Akiro Kurosawa, mare regizor japonez


Primăvară

ce visuri de-azur la un sfânt început de tristețe
te-ncearcă-n târziul amurg
când mutele ziduri
își leagănă piatra ce-adoarme,
biserici și case ascund somnolente
o mahnă prin geamuri
și numai toiagul cupolei uite-i de veghe la zori

sunt trează
sub brume abia risipită
și-nfiorată te-aștept de parcă nu e-n ceasul firesc
în prospețimea de taină-a oglinzilor
țâșnite din licărul răcoros al nopții –
parcă-aș muri dar din nou vrăjesc cimitirul –
cu palide degete zmulgând capilarele timpului

felii de pargamente-nspumate-mi învălură mâinile
mă tem să n-alunec –
mut amăgitor mi-e veșmântul –
din nou primăvara cu flacăra-i limpede vine
cu-alinul, dar și cu marea tristețe
și ochii
și-o-nseninare a feminității.


Un cântecvechi al evreilor de la Vertiujeni
(folclor)


Grijă s-ai mereu de sănătate,
De puterea ce ți-a mai rămas,
Nu mai ține cont oricând de toate –
Anii fug și nu mai au popas...

Nu-ți împarte viața-n jumătate,
Nimic nu iei cu tine dacă mori,
Grijă ai mereu de sănătate
De puterea care ți-o măsori.

Nu mai ține cont mereu de toate,
Anii fug și nu mai au popas...
Colindat-am țări nenumărate,
Oameni mulți în suflet mi-au rămas.

Cu-ambiții și speranțe-i fiecare,
Dar i se dă oricui – cam cât i-i dat...
În viața asta graba sens nu are,
Toate-au sorocul lor, predestinat.

De-atât păstrează-ți scumpa sănătate
Și-ncă puterea ce ți-a mai rămas,
În viață nu mai ține cont de toate
Căci anii fug și nu mai au popas...




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!