la sfârșitul vieții ne vom izbi cu toții de tavan,
ne vor tremura mâinile încercând să mutăm ceva.

de teamă bănuiesc fantomele trecute pe invizibil,
de când cu messul ăsta se permit de toate.

uneori cînd mă întorc pe-acasă
mă străduiesc să nu car în spate
toți pomii tăiați de pe stradă din cauza unui bețivan care a murit
într-un accident de mașină.
să nu car, să nu car, îmi spun. oricum noaptea șterge tot,
sugrumările
vin cu o răzbunare de mare voievod.
deci,
cum spun raperii ăștia die motherfucker.

dimineața a început cu o strangulare plicticoasă de mâna dreaptă,
ce s-a învinețit.
a început și trezirea,
asta nu de multe ori merge deodată cu mine
și oricum dacă merge îi sună ceasul și spune că e o autistă întâmplătoare.
lumină.
lumina din fiecare sfârșit de tunel este ca o renaștere.
prematură, dar renaștere.
să fie somnul cel de veci atât de plicticos ca acum
și m-aș trezi instantaneu la viață.
mai grav ar fi să nu fie vreun somn.
să fie o căscare în fața lui d-zeu, dar nicidecum ațipire.



http://www.youtube.com/watch?v=ZMvkunOnkAM