agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1037 .



printr-un lanț de ferestre
personale [ ]
ca prin poeme

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2011-03-27  |     | 




În fiecare zi, traversez. La ce v-ați gândit?! Nu, nicidecum. Nici nu poate fi vorba. Ar fi prea comun. Și-apoi, pe acolo poate trece orișicine. Oricând.
Ferestre. Mari, albastre, rotunde, de lemn, de speranță, hublouri, lucarne, de tren, de așteptare, de conversație, suprapuse, alăturate, în depărtare, fumurii...
Mai întâi, cea a deșteptării în viață, când dau cu ochii de mine însămi, încercând să penetrez prin aburul ființei cât de subtil pot. Pentru asta, mă șterg bine cu dosul palmei uneori, alteori cu pumnii făcând un fel de rotocoale până toate contururile capătă forme cunoscute: coatele soarelui rezemate fix pe turla bisericii, moșmonii ca niște lampadare traversate electric de vrăbii, casele părând niște seifuri ordonate pe rafturi lungi și cenușii, cu nume de oameni, de arbori, de flori și pe care doar un cod unic așa ca un zâmbet de mona-lisă le poate deschide.
Oamenii trec, fiecare prin ferestrele lui, de parcă ar fi decupați din viață, transparenți, clari, oarecum ușor de citit, de studiat pe toate fețele, cam rigizi dar drepți, ori poate așa mi se pare din cauza cadrului în care își construiesc, moment cu moment, existența. Par niște celule în care se închid și de unde ies doar când vor, când simt că au ceva de spus, de făcut, de lăsat în urmă.
Altfel, trebuie să ai grijă la intersecțiile ferestrelor. Cei care apar în dreptul lor sunt aceia care nu din întâmplare se uită la tine mirați, năuci, cu invidie, zâmbind galeș, cu admirație, respectuoși, ironici, abili, curioși, indignați, temători, insolenți, depășiți de situație, caraghioși, spălăciți, convinși că pe acolo trebuie să o apuce.
Îndată ce privirea a trecut prin fereastră, ajungi afară unde începe o lume a cunoașterii, a neprevăzutului, a deprinderii, a mirării, care trebuie explorată adânc așa cum ai excava până dai de aur. Ori poate că e un fel de teamă, incertitudine, intrigă...
„Din spatele ferestrei” am zărit-o, deodată, pe Maria. Rezemată de propria existență, profundă, cu acel curaj mânat de simțămintele descoperirii altor lumi – cele de dincolo de închipuire, căuta spre lumea dinafară, spre necunoscut. Am studiat-o cu atenție. Nu știu pentru câtă vreme, am trăit o confuzie, am simțit că nu mai sunt eu, intrasem cu totul în pielea femeii din fața mea, de fapt, în personajul creat de ea, foloseam aceleași ferestre, ea spațiu, eu timp, ne-am metamorfozat reciproc și simultan, folosindu-ne de aceeași voce interioară, aceleași gesturi, răsfoind aceleași pagini și aceiași oameni, înfiorate de gânduri similare.
Cum spuneam, exploram necunoscutul, acela care se cheamă: afară. „În dreptul vitrinei sparte”, „cândva o rană în peisajul străzii, / nu te opri și nu privi urmele de sânge,.../ ... /nu e nevoie să te oprești, mergi mai departe, pretutindeni/ calci pe rănile deschise ale cuiva nevăzut, necunoscut/ .../ nu e nimeni să-mi mai interzică disecarera clipei.../.
Totul pare un „Tablou suprarealist” cu „Păsări atârnate la uscat pe o frânghie suspendată de soare,/ îndrăgostiți zburând deasupra norilor/ eu zac în umbra unor pagini așteptând vizita bătrânului poem/ care să-și scrie testamentul pe trupul meu, girafă în flăcări/ arzând,/ visându-l pe Salvator Dali, amantul infidel, refugiat în/ orașele lui De Chirico. /”.
Afară din tine înseamnă „Evadare din celula unei frunze”, totul este organizat în celule: „tramvaiul ticsit de dorințe și eșecuri înghițite ca un pumn de pastile”/... / „ochiul rece al semaforului”, /... / „fiecare carte citită e o celulă din care odată intrat nu mai poți evada”, în timp ce, lăuntric, simt „Celula mea de adevăr” și trec prin mine ca și când , „trec pe lângă adevăr neputând să-l ating, el trece dincolo/ de noi abia atins de tentativele eșuate de a-l cuprinde în / formule înguste și scolastice, invazie de celule de vânzare/ într-o piață liberă unde fiecare ascunde în căptușeala/ sufletului câte o celulă de vacanță utilată cu tot ce trebuie/ pentru un sejur de o eternitate”.
Și, în timp ce începeam să înțeleg acest „afară” al meu, al ei, vocea hotărâtă a Mariei continua să-mi vibreze în ureche: cel mai bine e să te închizi în „Poeme de o zi”, așa cum și „Sapfo și Omar Khayyam credeau că scriu poeme pentru o zi/ și le-au scris pentru un mileniu,/ noi, apărați de ecranul computerului și respirând prin gaura/ de ozon a terrei/ credeam că scriem poeme pentru un mileniu/ dar ele nu durează decât o zi”.
Căci, prin oricare fereastră de cunoaștere am trece, de poezie nu ne putem feri. Ea se scrie odată cu noi. Înlăuntru. Maria pare că spune, dar de fapt este ceea ce simt că spune: „Mă golesc de trup ca de un intrus”: „Când mă pregătesc să scriu poezie sau poezia se pregătește/ să mă scrie/ .../ mă golesc de trup ca de un intrus care locuiește în mine/ fără forme legale/... / mă pregătesc să scriu marea poezie pe care, ce păcat, n-o veți citi niciodată/ mă las îmbălsămată în piramida unui poem, împreună cu/ suita mea de hârtie și un translator, desigur, în odăjdii/ Versace, dar el rămâne dincolo,/ și mesajul meu riscă să se piardă pe drumul dintre viață și moarte”.
Pentru Maria, poemele țin loc de trup și de suflet, dar, în același timp, ea reușește să transfere conținutul ei poetic în mine, cea care mă aflu în acel afară pe care ea îl cercetează. Nu știu dacă și-a dat seama că a reușit să mă cucerească.
Continuă să-mi transmită informații despre evoluția poemului: „Acest poem a fost predispus la toate bolile copilăriei/ până când a devenit imun la orice tip de virus sau/ sentiment extrădat de poeții de cartier adunați în cenacluri/ cu iz de alcov,/ acum nu se mai hrănește decât cu informațiile/ de la canalele de știri și din rubricile de la faptul divers,/ a fost un poem-problemă care a încercat toate tentațiile adolescenței/ de la circulația fără permis prin gazetele/ de mâna a doua, până la consumul de cuvinte și expresii/ interzise de codul bunelor maniere/ și furtul de identitate al altor poeme celebre ce nu mai pot/ părăsi biblioteca decât în baston sau în cărucior,/ încât a ajuns să fie cercetat în stare de libertate/ având interdicția de a mai părăsi vreodată acest caiet,/ sau chiar memoria mea, cea mai sigură celulă/...” („Poeți de cartier”).
Și, mai departe, „Treci prin poem ca printr-o poartă deschisă spre alte galaxii/ de sentimente incerte/...” („Poemul sărutului”).
Maria reușește să mențină conexiunea externă prin „Sentimente.ro”, cu „Îndrăgostiții virtuali”: „El vine înfășurat în mesajele e-mailurilor mele/ ca-ntr-o armură ce-i provoacă răni neștiute/ incapabilă să-l apere/ de dragostea mea,/ pășește ușor,/ abia atingând ecranul de jar al computerului/ ascunde în priviri neexplorate portaluri/ așteptând o navigatoare blazată/ să le exploreze,/ eu să mă apropii de el tot mai mult,/ cu fiecare click apăsat pe mouse, cu fiecare fereastră/ pe care o uit deschisă/ când țâșnesc spre mine toate neliniștile solitarilor navigatori, / ca și cum voi putea incendia/ cu declarațiile mele ecranele tuturor utilizatorilor provocând/ o explozie în lanț, dorind să-l eliberez din brațele/ milioanelor de sirene virtuale”.
Om-calculator-poezie, iată un sistem de relații ca un graf în care se stabilesc corespondențe logice între elementele umane și/sau cu alte tipuri de elemente, prin eter, pe calea undelor. În plus, acest mod de relaționare prezintă o componentă interactivă despre care femeia care am devenit, pentru ceva vreme, insistă să mă atenționeze: „În spatele ferestrei stă întotdeauna cineva/ contabilizându-mi râsul și plânsul, uniformizând munții/ cu retina obosită să hiperbolizeze realul liliputan/ inventând alte forme de relief destinului meu,/ cineva pentru care marea nu e decât o băltoacă rămasă de/ la ultima glaciațiune/ iar într-o inofensivă băltoacă poți naufragia iremediabil,/ cineva în spatele ferestrei mă vede și când are ochii/ acoperiți și când eu fac terapie cu capul în nisip,/ mă aude și când nu spun nimic, îmi tranșează viața/ în fleici frumos ambalate și expuse în galantare insalubre,/ cerând prețuri exorbitante pentru părțile impure din/ conștiinșța mea/ și oferă gratuit micile mele rezerve de copilărie parolate și/ inaccesibile și oricum de unică folosință/ cineva nu vrea să fie văzut, cunoscut, îmbălsămat într-o/ emoție comună, de duzină,/ își ascunde după o perdea de fum și într-o fereastră neagră/ de doliu arborată la intrare, chipul/ se ascunde după o fereastră necomestibilă, carnivoră/ otrăvitoare, insalubră, o fereastră-călău ce și-a ratat/ destinul de a fi o fereastră-victimă/ o fereastră tandră, intangibilă chiar când te invită să treci/ prin ea Dincolo,/ chiar când îți întinde rama din care șiroiește sângele/ ultimei sale victime/ refuzând șansa unei salvări,/ o fereastră închisă chiar când pare că-ți zâmbește, de fapt/ e doar un rânjet sarcastic mascând grosolan satisfacția/ îngurgitării ultimei victime,/ lăsând cu satisfacție să alunece pe tastatură bucăți de carne/ și de viscere din ultimul utilizator cu parola insuficient/ digerată... ” (În spatele ferestrei).
Apoi, convinsă că m-a purtat suficient prin ferestrele destinului ei, astfel încât amprentele sufletești să nu se șteargă prea ușor și prea devreme, Maria a lăsat o „Citație” pentru toți cei care nu au citit-o, încă: „Dacă voi mai simți nevoia să-ți dedic poeme pe care sigur/ nu le citești,/ dorința să-ți trimit e-mailuri pe care le ignori și câte și mai/ câte alte incertitudini și certitudini,/ dacă mă voi baricada în cușca computerului meu ca între/ dinții unui rottweiler căutându-ți urmele,/ dacă vei continua să-mi traversezi clandestin nopțile/ și să nu te oprești nicăieri/ îi voi trimite o citație lui Dumnezeu/ întrebându-l de ce te-a inventat”.
Mi-ar plăcea să aflu răspunsul!

(Selecție de versuri „Din spatele ferestrei” unde, totdeauna, se află poeta Maria Postu.)

(27 martie 2011)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!