acum când frigul iernii mi se cuibărește-n suflet
și liniștea îmi zboară călătoare prin văzduh
cămările singurătății mele se propagă-n urlet
ca un ecou rătăcitor trezit în șoapta vorbelor de duh

acum când chipul tău se pierde tot mai mult
în anotimpuri troienite-n gânduri și-amintiri
o depărtare se așterne peste timp ca un tumult
înfășurându-mă într-un țol de dor și de-amăgiri

acum mă las în voia întâmplării purtată de destin
umblând prin arșița deșertului și numai într-o doară
îmi voi amaneta răgazul girând pe el harul divin
îndepărtând zăpezile din suflet cu vânt de primăvară

acum îmi umplu golul singurătății cu iz de resemnare
născută pe pământ nu ieri sau azi ci-a infinita oară
voi arcui destinul trăgându-l după mine la-ntâmplare
schimbâdu-mi anotimpul de furtuni cu-o vreme clară

acum îmi legăn pașii pe drumul pietruit cu slove
chiar de mă pierd în smârcuri tulburi cu mangrove
voi asculta chemarea ce-mi răzbate din a lor lumină
voi recepta-o ca pe un poem cântat de îngeri în surdină

acum ochii disting culorile tot mai senine-n spectrul lor
privirile-mi aleargă rând pe rând aiurea în calea adierilor
chipul tău se-nfășoară ca liana pe-nserarea din amurg
mă urmărește din abis cu ochii lui de demiurg


25 noiembrie 2010