Nu vreau sa pleci, nu vreau sa pleci nu vreau sa pleci… M-as pune in calea ta si m-as opune tie si plecarii tale, m-as aseza pe jos in drumul tau, ca tu sa fii nevoita sa pasesti peste trupul meu pentru a inainta e. Dar nu pot… As veni dupa tine si te-as implora sa te intorci acasa. Nu vreau sa fiu fara tine… Nu vreau, intelegi? Nu vreau! Nu pot!… Dar raman in holul apartamentului, sprijinit de usa de la intrare, aud liftul cum se pune in miscare cu tine si imi vine sa urlu. Dar nu urlu, doar scancesc usor, ca un copil neajutorat… Tamp.

Nu imi dau seama. Mi se inmoaie picioarele sau imi imaginez ca, daca m-as prabusi, atunci pamantul s-ar deschide si ma va inghiti. Dar genunchii mi se taie si cad cu un zgomot infundat pe gresia dura si rece. Raman nemiscat si simt cum frigul imi intra in oase treptat, pana incep sa tremur de-a binelea, iar tremurul mi se transforma in spasme. Cu tine am vrut totul!… Fara tine nu am nimic, nu sunt nimic. Sunt un nimeni…

Ma cuprinde o toropeala rece, ochii mi se inchid. Vreau sa ma trezesc langa tine si sa radem amandoi de cosmarul inchipuit de mine in aceste momente… Vreau…

Adorm.

* * *

Ma trezesc. Am dormit scurt si fara vise. Sau am dormit mult. Nu conteaza. O raza de soare aparuta de nicaieri ma ia de nas fortandu-ma sa ma trezesc. S-a facut dimineata deja. As vrea sa se deschida o usa, orice usa si sa apari tu, zambind, sa vii la mine, sa ma saruti – asa cum numai tu m-ai sarutat – si sa imi soptesti cu vocea ta atat de dulce… “Iubitule”. Dar tu nu mai esti aici.

Nu pot sa imi scot din minte cum iti faceai bagajul si gesticulai cu chipul brazdat de lacrimi. Ma intrebai de ce, iar eu te priveam numai, neavand puterea vreunui cuvant, nevand puterea vreunui gest. Nu aveam puterea sa te opresc. Voiam sa vin la tine, sa te iau in brate si sa iti spun sa te opresti, dar doar te priveam inert. Daca m-ai fi atins in acele momente, nu as fi fost decat o carpa.

Se prabusisera toate zidurile interioare, pe care le crezusem mai trainice si mai durabile chiar decat mine insumi. Se surpase totul, chiar din temelie, iar lumea mea, atat de frumoasa, idilica, alaturi de tine disparuse si ea. Tu urma sa pleci, eu sa raman. Dar cu ce rost? Cu niciunul. Urma sa raman eu, singur, un om fara niciun rost. Fara vreun scop si fara sens. Un nimeni.

Amortit de frig, ma ridic de pe jos. Ma doare capul si tot corpul, ma dor toate oasele, de parca as fi fost batut bine. Probabil ca m-am ales cu o banala raceala. Ma duc in dormitor si ma trantesc in asternutul inghetat si el. Imi asez fata in perna si ma umplu cu parfumul tau. Imi vine sa urlu, sa imi strig disperarea in patru zari. Dar nu m-ar auzi nimeni. Cel mult ar fi unii care ar spune ca a aparut inca un caz de nebunie si altii care sa cheme politia, sa imi astupe urletul. Le-ar deranja linistei vietii lor nefericite. Musc din perna si incep sa plang. Plang…. Ce rost mai am?… De ce mai sunt?….De ce?…

Urlu doar in gand… Adorm? Visez?… Sa ma scoata naibii cineva din filmul asta de cacat!…Þțțțțș