Săptămâna trecută, când TVR 1, la Telejurnalul de seară, dădea din greșeală o știre transmisă și cu o zi în urmă, despre căldura geotermală folosită la încălzirea apartamentelor din Beiuș, mâncam cozonac și mă gândeam la cât profesionalism a mai rămas în televiziunea publică. Jonglam cu raționamentul ironic că probabil ziariștii de la știri s-au molipsit de la cei care se ocupă de programarea filmelor la televiziunea publică, unde reluările au intrat în obișnuință.
La un moment dat, fiind cu ochii pe ecran, mi-a sunat mobilul. „Sunt Petru Popescu, de la Hollywood”, a rostit o voce destul de fermă, clară. Cu bucata de cozonac în gură, surprins, am bâiguit ceva sigur destul de penibil. Scrisesem nu demult un text despre receptarea sa și vroia să mă cunoască și să-mi mulțumească. Am povestit pe îndelete. Era curios cum este perceput de cei mai tineri, dacă ei prizează „Prins” sau „Dulce ca mierea este glonțul patriei”. M-a întrebat care roman de-al lui îl prefer, nu neapărat valoric. „Înainte și după Edith”, i-am răspuns cu adâncă subiectivitate, ceea ce l-a surprins, dar mi s-a confesat că ține la această carte primită nedrept. M-a întrebat de familie, dacă am copii, unde învață, și altele, și altele, o groază. Modestia și firescul răzbăteau prin telefon de la mii de kilometri, un firesc și-o modestie ce sunt specifice veritabililor oameni mari. Și Popescu este un om ale cărui cărți strălucitoare se vând în milioane de exemplare. Nici un strop de înfumurare, de simptome ale vertijului gloriei, de abordare a vieții dinspre stratosferă spre sol. S-a interesat dacă ar merita să înceapă o continuare la „Supleantul”, story-ul lui de dragoste cu Zoia Ceaușescu. Merită, i-am zis, fără nici o îndoială. S-a interesat de romanul meu, „Zilele mele cu Renata”, și nu doar din politețe. I-am făgăduit că o să-i trimit un exemplar, însă l-am prevenit că este extrem de sulfuros, mai sulfuros decât „Înainte și după Edith”, volumul lui structurat pe un erotism greu, ceea ce l-a amuzat. Cuvintele multe schimbate cu Petru Popescu au fost ca o strângere călduroasă de mână.
După acest dialog, sunt convins că mi-am câștigat un prieten. Așa simt. În decembrie sau februarie, romancierul mi-a mărturisit că o să vină în România și că dorește să ne întâlnim. M-am oferit să-i organizez o întâlnire cu cititorii la Bistrița. Până atunci, am căzut de acord să realizăm un interviu.
De ce am scris despre această întâmplare? Din două motive. După ce scriitorul Petru Popescu m-a cucerit de demult, acum m-a cucerit prin felul lui de-a fi și omul Petru Popescu- ar fi primul. Al doilea- a fost unul dintre puținele momente gazetărești în care am avut confirmarea că nu scriu degeaba, că merită să perseverez, că rândurile mele bucură pe cineva, că sunt utile în realitatea imediată.
N-am observat dacă ziariștii de la Telejurnal și-au cerut scuze pentru gafa cu Beiușul. Nu m-ar mira să n-o fi făcut. Aici, recunoașterea unei erori sau slăbiciuni este considerată îndeobște o multiplicare a erorii și slăbiciunii. Nu un semn al tăriei de caracter și valorii. Într-un interviu, Petru Popescu a recunoscut că a plecat din România și pentru că i-a fost frică de Ceaușescu, nu doar fiindcă era conștient că o să urmeze o exacerbare a cenzurii în literatură. Câți abonați ai vieții publice românești sunt capabili de-o asemenea despuiere bărbătească a adevărului? Și câți dintre ei sunt cunoscuți în lume precum Petru Popescu?