agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 983 .



Clișeu24: Exilată într-o carte
personale [ Gânduri ]
impresii de cititor

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2010-05-05  |     | 



E dimineață. Mă trezește vântul care s-a împleticit în copertina de la balcon, făcând din onduleuri fluierul lui Pan. Soarele insidios se uită prin ochean direct la mine. Apoi, suflecându-și mânecile bufante, râcâie ferestrele somnoroase cu razele proaspăt ascuțite pe meridianul magnetic. Fante de lumină îmi taie globii în fâșii ce par jaluzele verticale de nuanța limbilor de foc în vatra cănită a nopții. Mă ridic pe marginea patului galben. Macii din pânza ușor boțită, care mi-au ținut de așternut și de înveliș, par că plutesc într-un lan auriu. Orologiul din perete anunță împlinirea încă a unui ceas de existență. Mă îndrept către soare și îi deschid. Lamele îmi ating, la limita durerii, obrajii. Simt împunsăturile lui ca pe niște înțepături de furnicuțe aflate în mare zor. În loc să mă trezească, mărșăluind, convoiul îmi moleșește simțurile. Cu toate acestea, îmi înfig coatele în pervaz, ca un atlet vârfurile picioarelor pe linia de start. Și țâșnesc din priviri, de parcă aș vrea să-mi iau zborul, în picaj. Un miros de flori de măr și iarbă crudă se ridică aburind, pătrunzând hipnotic, asemenea unui șarpe seducător, în nările ce se umflă de plăcere. Mă dezmeticește iureșul din crengi. Ciripit, zburătăcire... o veselie care încurajează, care dă un alt aspect lumii. Îmi pun o muzică ambientală. Intru sub duș, zăbovind în lichidul spumos, ca de mare agitată. Gândurile evadează. Încotro?!...
Sună telefonul. Insistent. Trebuie să ies. Îmi trag halatul pe un braț, alergând, aproape că alunec pe gresie, trec și prin fața oglinzii... oh, ce priveliște, ajung într-o clipă, timp în care reușesc să mă îmbrac complet. Degeaba! Oricum, era un număr necunoscut. N-aș fi răspuns.
În fine, mă cuibăresc între perne, cu o carte care mi-a picat în mână, de curând. O deschid.
Dau cu ochii de o dedicație:
„Dragă mamă,
„copilul tău e mic, dar vine precum un bolid”!
„La mulți ani!”, deci, din partea unui „bolid” – acum destul de mare – năpustit „în peisaj”...
8 martie 2006”.
Și un titlu:
Marin Mincu
Moartea la Tomis
Jurnalul lui Ovidiu
Despre singurătatea unui exilat pe malul Mării Negre. O pribegie în propria ființă. Care te omoară încetul cu încetul. O sfârșeală letală. Exilul unui poet: Publius Ovidius Naso. Poetul unei tristeți imprimate pe fundul vieții, ca hieroglifele în stâncă.
De la bun început, romanul – care nu este făcut din capitole, ci, mai degrabă, din trăiri personale denumite, din „fragmente”, cum o spune Ovidiu însuși - are o intrare incitantă, impresionând prin cutremurul interior:
„moarte anonimă
Sunt pe moarte. Acum sunt sigur de asta. Mor aici, departe, părăsit de prieteni, în golul singurătății. Nimeni nu-mi va cunoaște vreodată mormântul. Întocmai cum se întâmplă cu un necunoscut.”...
Ovidiu, „cel mai iubit poet din Roma” este dezolat. Trăind într-o cocioabă sărăcăcioasă, de lângă Tomis, își petrece bucata cea mai amară a vieții, în pustietate.
„Mă simt exact ca măgarul ce se duce în ascuns să moară singur. Nimeni n-o să știe vreodată de sfârșitul meu: voi avea o moarte anonimă și o groapă neștiută, undeva, pe insula asta.”
Poate că moartea este mai vie decât putem să ne dăm seama. Și este lucrul cel mai puțin controversat având în vedere că nu iartă pe nimeni, niciodată. Dar poate tocmai ea este veștmântul sub care se ascunde renașterea spiritului, fiindcă suntem muritori doar trupește. Cert este că omul, cât de simplu în eul lui, o simte atunci când se apropie, cu acea coasă la spinare, mergând țanțoș și fluierând, ca și când s-ar duce la o petrecere! Diferă doar manifestarea fiecăruia, doar felul cum o percepem, cum o înțelegem și cum o primim. Unii știu să se resemneze, așa cum e și cazul personajului principal: „Nu știu bine de ce, dar simt că sfârșitul acesta secret va fi spre norocul meu.”
Solitudinea acestuia nu este deloc pustiită. Există personaje care se perindă și care au o semnificație de nelepădat pentru soarta prigonitului. Aia este unul dintre acestea:
„În coliba mea există, din când în când, o femeie, Aia.”.
Aceasta nu numai că umple golul, inutilitatea, dar felul ei de-a fi îl conduce către meditație, pentru menținerea echilibrului spiritual. Și eu chiar consider că toate aceste textulețe care descriu, întreabă, explică, în care poetul se recunoaște pe sine, se metamorfozează, sunt meditații.
Iată ce spune despre sine, în „început”:
„Eu, celălalt, care mă caut febril în mine însumi, simt că sunt la început și că nu m-am născut cu-adevărat... Nu există o ipostază anume care să reușească să mă reprezinte total. Cred că, în orice început în care mă angajez, sunt simultan reprezentat de trăirile anterioare luate laolaltă. Recunosc că sunt sedus de inedit în toate experiențele. Șterg tot din memorie în clipa în care cred că voi trăi experiența unică. Numai așa mă conving că exist.”
Iată, deci, transformarea continuă în care se află. Simte că este necesar să o ia de la capăt, de fiecare dată. Numai așa va putea experimenta și trăi momente singulare.
Șederea lui aici, la pontul Euxin, este, după cum singur recunoaște, în „armonie”, benefică: „... Viața mea tinde să semene cu aceea a unei plante sau a unui animal. Mă simt în armonie și în sincronie binefăcătoare cu natura. Toate acestea sunt însă obârșia unei noi și nesecate seninătăți”.
Însă, tot el, în „agresivitate” exclamă: „Piatra nu-i deloc atât de mută cum se crede. Ea reușește să vorbească și să-mi comunice o senzație dureroasă de leșin, de fiecare dată când îmi lovesc de ea picioarele goale. Natura poate să se manifeste și cu agresivitate. Depinde cum o abordezi”.
Constată și faptul că apa mării îl revigorează. De aceea, în „scufundare”, spune: „Mă scufund în fiecare zi în apa rece a mării și simt cum trupul meu încearcă fiori de prospețime și de putere reînnoită. E vorba de o scufundare ritualică ce-mi dăruiește instantaneu o întețire a sângelui și a spiritului. Soarele și apa nu sunt numai elemente naturale, ci îmi umplu și corpul și sufletul de o energie purificatoare.”.
Surghiunitul se află într-o misterioasă legătură cu natura, poate o a doua prietenă a sa. În „revoltă” afirmă:
„Toamnă. Codrul nu mai e decât un mormânt pustiu. Dacă voi muri aici, poate că alt poet – eu însumi într-o altă viață – va putea să exprime aceeași stare de dezolare tombală. Mă cuprinde un strigăt de revoltă infinită.”.
Aproape orice trăire a lui se reduce, mental, la problema morții. Ovidiu consideră moartea ca pe o formă de renaștere, de reîncarnare: „În realitate cred că începutul suprem se află în moarte” („renaștere”), lucru pe care îl repetă și în fragmentul „destin”.
Un personaj ce-l obsedează întruna este Medeea, lângă care, poate întâmplarea, din nou întâmplarea îl va face să dăinuiască, spiritual, în moarte ca prelungire a vieții: „Mi-nchipui că sufletul meu împăcat îl va întâlni pe acela al Medeei care, acum, după multe perindări în alte locuri, s-a întors pe pământul ei natal.” („Medeea”).
Finalul culminează. Paragraful poartă numele de „liber”. Ceea ce este mai mult decât a te duce cu gândul la un contrast puternic între stările trăite de poetul exilat și dorința avidă pe care o are, de a se ține de firul de viață - antiteza moarte-nemurire:
„În ultima clipă mi se pare că aud vocea Aiei: „Ai murit deja. Știu asta după felul fericit în care ți se zbăteau pleoapele... Ce-ai simțit?” Îi răspund doar prin mișcarea buzelor: „O mare dragoste... Vârfurile brazilor... Foșnetul de aripi... Soarele...” „Acum ești liber. Faci parte din tot. Nu mai ai nevoie de mormânt” ”(„liber”).
Minunat! Cum putea fi încheiat mai frumos, mai inspirat și mai nostalgic un roman care trece prin fibră, prin creier, prin sânge ca un virus? Nu rămâne parte din tine care să nu vibreze, să nu fie atinsă în modul cel mai plăcut cu putință, care să nu trăiască în exil, odată cu Ovidiu...
Cum era și firesc, apăsătoarea singurătate îl determină să se întrebe, la un moment dat, în al său „jurnal”: „cine știe dacă fragmentele acestea vor fi citite vreodată de cineva?”.
Ei bine, iată o întrebare inutilă!

(5 mai 2010)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!